Cel mai comentat membru al Cercului Literar pare să fie Ștefan Aug. Doinaș. A avut și cea mai proeminentă carieră scriitoricească dintre foștii colegi de la Sibiu/ Cluj/ București și de pe unde s-au mai risipit prin țară. A fost activ până la cei 80 de ani pe care i-a trăit. Poet cu o operă impunătoare, eseist de cursă lungă, traducător, de-o mereu-confirmată prolificitate, a publicat doar în ultimul său deceniu de viață 22 de volume (dacă le-am numărat bine!): versuri noi, antologii, o ediție de Opere în trei tomuri, un volum-interviu, proză, eseuri. În 2003, anul de după plecarea sa, s-au adăugat alte trei cărți „inedite”, cu texte apărute anterior doar în periodice: o culegere de „evocări”, una de convorbiri provocate de Doinaș pentru rubrica sa Arta dialogului din Secolul 20/ Secolul 21, revista la care a lucrat peste trei decenii și pe care a condus-o după căderea regimului comunist, și partea a doua a unei cărți-interviu cu el (prima – din 1998).
Din 2010 încoace s-au publicat cel puțin patru teze de doctorat care i-au fost consacrate: Ștefan Aug. Doinaș. Studiu monografic de Carmina Tămăzlăcaru (De Leeuw) (Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, 2010), Asul de pică: Ștefan Aug. Doinaș de George Neagoe (Cartea Românească, 2013), Tabloul unui destin – Ștefan Aug. Doinaș. O monografie de Mihaela Doboș (Adenium, 2013) și Poezia lui Ștefan Aug. Doinaș. „Tiparele eterne” și poetica orizontalității de George Vulturescu (Școala Ardeleană, 2018). Cele două semnate de autoare fără notorietate și la edituri mici n-au circulat. Nici teza „atipică” a poetului sătmărean George Vulturescu, susținută în 2010 la Universitatea de Nord din Baia Mare, deci când doctorandul avea 59 de ani și propria sa carieră literară, după ce Doinaș îi „nășise” debutul în 1973, publicând în premieră absolută versuri ale mai-tânărului în revista Familia, pe când mai-vârstnicul susținea acolo rubrica Poșta redacției. Prezentările editoriale, titlurile și subtitlurile – …Studiu monografic, …O monografie, Poezia lui… – indică studii așa-zicând „reverențioase”, de reconstituire a „destinului” lui Doinaș și mai ales de analiză a operei.
A avut – în schimb – vizibilitate și s-a bucurat de interes cartea „ireverențioasă” a lui George Neagoe, primită bine, recenzată favorabil, premiată ca debut al unui promițător critic tânăr, și cu serioase rezerve provocate de blamarea tranșantă a raporturilor lui Doinaș cu sistemul comunist. Temă prea complicată pentru a fi expediată într-un inventar bibliografic „cerchist”. E de-ajuns să spun aici că, spre deosebire de exegezele operei, studiul lui George Neagoe se ocupă în principal de biografia protagonistului său, și anume din perspectivă politico-etică, sprijinindu-se pe cercetarea dosarelor din arhiva Securității, poliția secretă a vechiului regim, și pe alte informații contextuale, fie citate ca atare, din surse publicistice și istorico-literare, fie preluate din „folclorul” cultural. „Cazul” lui Doinaș i s-a înfățișat ca un subiect de teză atrăgător, foarte „ofertant”, chiar „senzațional” sau „senzaționalist”: căci poetul a fost de-a lungul vieții sale și victimă, interzis de mai multe ori, urmărit, arestat, deținut politic, devenit cu timpul un scriitor important, foarte apreciat, cu o ținută demnă, până la momente de dizidență anti-comunistă, dar s-a și străduit să intre în grațiile regimului pentru a i se permite să publice și a colaborat cu Securitatea ca informator, ceea ce s-a aflat și s-a comentat târziu în mediile noastre intelectuale, în ultimii săi ani și după dispariție. Mărturisise el însuși un episod de „travestire” poetico-propagandistică din adolescență, când a compus o serie de poeme „pe linie” pentru a-i demonstra unui coleg de liceu de la Arad, Ion Motoarcă, simplismul retoricii oficiale, ușor de imitat. Trimise la o revistă sub semnătura nu a lui Ștefan Popa, numele real al viitorului poet, ci a lui… Motoarcă, au fost acceptate și au văzut lumina tiparului. Devenit încă din studenția „cerchistă” Ștefan Aug. Doinaș, semnatar al așa-numitului Manifest… al grupului, autor de poeme și eseuri în Revista Cercului Literar și în alte periodice dinspre sfârșitul războiului al doilea și din primii ani de după, până-n decembrie 1947, nu va mai putea publica după venirea comuniștilor la putere și va fi condamnat la un moment dat, în 1957-1958, pentru „omisiune de denunț”. La eliberarea din închisoare semnează un angajament de informator, atribuindu-i-se pseudonimul conspirativ Andrei Golfin. Furnizează note scrise despre lumea literară, însă e privit și cu mefiență de către Securitate, e „abandonat”, apoi mai capătă un pseudonim de colaborator, Gogu Ivan. Pe de altă parte, va fi el însuși urmărit, căci va avea în anii ’70-’80 o conduită din ce în ce mai limpede ostilă față de sistem. Apare în arhivă și ca „obiectivul” numit „Ion Popa”, combinație aproape comică între un prenume banal, anonimizant, și patronimul său real. Doinaș a mai folosit cândva, ca traducător, și semnătura Grigore Laza. O spectaculoasă multiplicitate onomastică, stimulatoare – nu-i așa?! – de interpretări acuzatoare.
George Neagoe nu ezită: taxează. Bogat documentată, dar și cu lacune de informație și cu alunecări pamfletare, Asul de pică… îngroașă conturul unui portret de scriitor tratat fără menajamente drept duplicitar, histrionic, cameleonic. Discutabil nu e verdictul de „colaborator”, probat de documente, însă o interpretare mai nuanțată, cu mai atente și mai riguroase contextualizări, ar diminua culpa morală a lui Doinaș. Merituoasă ca debut critic, cartea pare scrisă… prea devreme, înainte ca autorul să fi acumulat experiența de cercetător de care e nevoie pentru a trata asemenea subiecte dificile. Sentimentul la lectură e că verdictul a premers cercetarea. Și pot adăuga și propria mea mărturie, căci George Neagoe mi-a fost student mult-prețuit și mi-a vorbit despre proiectul lui de teză înainte de a-l concretiza. Am încercat atunci să-l temperez, bunăoară explicându-i că episodul Motoarcă nu e chiar o dovadă de duplicitate și de colaboraționism: arată mai degrabă ca un joc parodic, ca o farsă înghițită pe nemestecate de aparatul propagandistic al epocii. Teza și cartea sunt mai puțin brutale decât îmi amintesc că erau opiniile inițiale ale autorului. După doar doi ani, în Mizantropul optimist. G. Călinescu și (de)stalinizarea României (Cartea Românească, 2015), el i-a aplicat aceeași perspectivă etico-politică, dar cu obiectivitate sporită, autorului Cronicii mizantropului din anii 1930, transformate în Cronica optimistului după instalarea comunismului. A contat și distanța mai mare în timp față de compromisurile celui în cauză, consumate într-o perioadă în legătură cu care interpretările generale au devenit cvasi-consensuale. George Neagoe a cercetat de astă-dată documente revelatoare în Arhivele Naționale Istorice Centrale, în care se află fondurile Siguranței, poliția secretă de dinaintea Securității și a regimului comunist, a descoperit un memoriu adresat de Călinescu Mareșalului Ion Antonescu, a parcurs colecțiile unor periodice din epocă și a urmărit cu minuție serviciile făcute de autorul Istoriei literaturii… din 1941 în anii războiului și-n cei de instalare treptată a pretinsei „democrații populare”, mai exact în intervalul 1942-1949.
Cu toate reproșurile care i se pot aduce, Asul de pică… păstrează meritul considerabil de a fi explorat complicațiile biografice din spatele operei lui Ștefan Aug. Doinaș, cu multe contribuții de detalii care vor trebui – totuși – din nou filtrate și clasate.
De menționat și studiul lui Gabriel Andreescu intitulat Cazul Ștefan Aug. Doinaș și denaturarea sensului Memoriei inclus în volumul său Existența prin cultură. Represiune, colaboraționism și rezistență intelectuală sub regimul comunist (Polirom, 2015). Cu o cunoaștere directă a realităților de dinainte de 1989 și cu o bogată experiență de cercetare a fondurilor preluate de Consiliul Național de Studiere a Arhivelor fostei Securități – CNSAS, autorul oferă o perspectivă mai comprehensivă asupra „cazului”. Cum spuneam – de discutat „pe fond” cu alt prilej.