cronica traducerilor
RODICA GRIGORE

J.M. Coetzee. Despre oameni și cărți

Articol publicat în ediția 5/2022

Moartea lui Isus, cartea care încheie trilogia alegorică și marele proiect narativ la care J.M. Coetzee, laureat al Premiului Nobel și de două ori câștigător al prestigiosului Booker Prize, a lucrat în ultimul deceniu, relatează, după cum cititorul află chiar din titlu, tragicul sfârșit al lui David, neobișnuitul protagonist pe care scriitorul îl impusese încă din volumele precedente. Iar dacă prima parte a acestei trilogii, Copilăria lui Isus (2013), aducea în prim plan universul straniu din Novilla, orașul vorbitor de spaniolă unde micul David e luat în grijă de către Simón și Inés (care devin părinții săi adoptivi, la capătul unei călătorii pe care copilul și bărbatul au făcut-o nu se știe exact de unde și nici cu ce scop), fără, însă, a pierde din vedere nici relația tot mai complicată dintre ființa umană aflată într-o situație limită și autoritățile decise să-și impună regulile cu orice preț, cea de-a doua, Zilele de școală ale lui Isus (2016) prezintă evoluția spirituală a lui David, băiatul cu calități remarcabile și care, tocmai de aceea, nu-și prea găsește locul în sistemul oficial de învățământ. Prin urmare, el va ajunge la academia de dans din Estrella, orașul unde se stabilește mica familie, pentru a-i oferi copilului șansa unui viitor mai bun, numai că aici David va fi martor la crima odioasă comisă de Dmitri. Moartea lui Isus (2019) vizează evenimentele care marchează ultimele zile din viața lui David, după patru ani de la sosirea lui în țara al cărei nume nu îl aflăm niciodată, dar care oferă cititorului imaginea unei realități distopice prin excelență. Cartea a apărut nu de mult în limba română, la Editura Humanitas Fiction din București, în inspirata traducere semnată de Irina Horea, cea care a tălmăcit, de altfel, și volumele anterioare ale trilogiei lui Coetzee, ca și alte creații ale scriitorului de origine sud-africană, laureatul Premiului Nobel din anul 2003.

În Moartea lui Isus, David are zece ani, e pasionat de fotbal și de dans, continuă să citească vechea sa ediție din Don Quijote și e răsfățat de părinții adoptivi, care încearcă să-i ofere tot ce e mai bun. Numai că, pe neașteptate, decide să meargă să trăiască în orfelinatul doctorului Fabricante, câtă vreme consideră că acolo e locul său, fiind orfan. Dar, în urma unui banal accident pe terenul de sport, se declanșează boala care îl va duce pe David în spitalul doctorului Ribeiro, unde îl reîntâlnește și pe fatalul Dmitri, acum reabilitat, fie și parțial, în urma oribilei fapte pe care o săvârșise. Stranie, enigmatică, la fel ca și volumele anterioare, cartea aceasta provoacă toate obișnuințele de lectură ale cititorului, câtă vreme David, protagonistul, este și, în același timp, nu este Isus. Însă toate personajele și faptele prezentate sunt supuse aceleiași ambiguități, căci David și Inés sunt și, în fond, nu sunt părinții lui David, totul se petrece într-un univers care este și, în egală măsură nu este asemănător lumii în care trăim și pe care o cunoaștem… Până la urmă, David nici nu este numele real al copilului, ci doar numele pe care acesta l-a primit odată ce a ajuns în această țară (lume?) nouă, unde se petrec toate. Dar cititorul nu va afla până la sfârșit de unde a venit David, de unde a venit Simón, nici ei înșiși nepărând a ști acest lucru. Ceea ce e sigur este că cei doi au călătorit pe mare și apoi au stat o vreme într-o tabără asemănătoare taberelor de refugiați, timp în care, cel puțin asta e senzația pe care o dă textul lui Coetzee, memoria le-a fost anulată, ca pentru a-i ajuta să învețe mai ușor limba locului și a se integra în acest nou univers care, deși lipsit de mari conflicte, nu le oferă nici prea mari bucurii ori satisfacții. Interesantă este și relația dintre cei doi, David și Simón. Căci, după cum povestește Simón, ei s-au întâlnit pe vasul cu care au călătorit. Este aceasta o amintire reală, sau mai degrabă un efort constant de a (re)stabili o legătură de paternitate pe care bărbatul o simte ca fiindu-i absolut necesară? Copilul, singur și aflat în căutarea mamei, ajunge, astfel, în grija lui, iar împreună o vor găsi pe Inés, femeia care, fără să fie mama naturală a lui David, devine mama lui adevărată. Iar cei trei vor forma o familie, trilogia lui Coetzee fiind, dincolo de pretextul biblico-alegoric, și istoria, deloc lipsită de asperități și de note de amară meditație, a unei familii care, cu toate datele sale neobișnuite, reprezintă realitatea multor familii ale zilelor noastre, în care părinții rămân împreună de dragul copiilor, în ciuda diferențelor de mentalitate sau de atitudine. Principala disensiune a lui Inés și Simón este, desigur, legată de educația lui David, căruia părinții încearcă să-i predea ei înșiși, câtă vreme școala obișnuită nu dăduse rezultate în cazul acestui băiat excepțional, dar dificil, înzestrat, după părerea lui Inés, cu calități extraordinare. De aici și soluția pe care familia o va găsi, cumva in extremis: și anume, de a-l duce pe David la academia de dans din Estrella.

Evident, la fel ca în cazul oricărei alegorii de calitate, cărțile lui J.M. Coetzee dedicate copilăriei, anilor de școală sau morții lui Isus invită cititorul la o lectură atentă și suscită interpretări diverse și, practic, pluristratificate. Astfel, David nu e neapărat noul Mesia, ci un copil dotat, talentat la dans, cu extraordinare intuiții artistice și literare. Genul de copil și de elev care nu reușește să se integreze în nici un sistem de învățământ. Căci, deși unii dintre profesorii lui au impresia că nu știe (nu poate?) să învețe să citească, David învățase deja singur acest lucru, atâta doar că refuza cu obstinație să citească istorisirile schematice și exagerat de simplificate din manualele școlare sau să scrie compuneri pe tema „Cum mi-am petrecut vacanța” sau altele asemănătoare. El își pune mereu întrebări, sau adresează întrebări extrem de incomode celor din jur, vrând să afle, de pildă, cine e Dumnezeu sau să-și clarifice relația – oricum extrem de personală – pe care o are cu numerele. Care, pentru el, nu sunt simple abstracții, ci veritabile entități unice și profund individualizate, cu care se simte aflat într-o legătură mistică. De aici și sentimentul de inadecvare pe care David simte că îl are față de profesori dar, treptat, și față de părinții adoptivi, pe care îi simte incapabili să îl înțeleagă până la capăt.

Poveste simbolică a unui orfan, dar și a unui copil frământat de întrebări existențiale și dornic să afle cine este cu adevărat, trilogia lui Coetzee este, deopotrivă, expresia unui foarte bine surprins conflict generațional, în care copiii vor să fie înțeleși de părinții lor – dar, în același timp, să fie înțeleși și acceptați ca fiind diferiți, altfel decât fuseseră sau sunt aceștia. Nimic altceva decât reluarea, e drept că în altă notă și cu semnificații sporite, a marilor teme ale întregii opere a lui Coetzee, conflictul între generații, problema recunoașterii diferențelor și nevoia unei relaționări interumane adecvate. Numai că, dacă în unele romane anterioare, toate acestea se reflectau în înfruntarea/ încleștarea între personaje asemenea lui Lucy și a lui David Lurie, tatăl și fiica din Dezonoare (1999), sau permanenta neînțelegere între Pavel și tatăl vitreg din Maestrul din Petersburg (1994), evidențiind perspectiva părintelui, deci, a generației mature, în trilogia despre Isus unghiul de vedere se schimbă, Coetzee încercând să surprindă totul din punctul de vedere al lui Simón, observatorul prin excelență, dar și să evidențieze perspectiva personală pe care David o are asupra lumii și lucrurilor, dar și asupra relațiilor cu cei alături de care trăiește. Căci micul David nu vrea doar să fie înțeles, asemenea lui Pavel sau Lucy, ci și să înțeleagă, nutrind speranța că, într-un fel sau altul, va reuși să pătrundă în tainele sufletelor celor din jur, clarificându-și, astfel și doar astfel, marile întrebări cu privire la viață și moarte. Sigur că toate aceste aspecte sunt în mod simbolic subordonate problemei relației cu Celălalt, așa cum se întâmplă în Așteptându-i pe barbari (1980), unde figura reprezentativă în acest sens este fata barbară oarbă, sau în cazul protagonistului marginalizat din Viața și vremurile lui Michael K (1983), ori al lui Vineri cel lipsit de voce și de limbă din Foe (1986), excelenta rescriere a cunoscutei istorii a lui Robinson Crusoe. Semnificația tuturor acestor personaje și texte vizează, însă, concepția generală a lui Coetzee cu privire la rolul literaturii, al ficțiunii în primul rând, și anume puterea ei de a descoperi căile cele mai potrivite pentru a te adresa Celuilalt – uneori Celuilalt care ești tu însuți, după cum nu ezită să spună Elizabeth Costello, un alter-ego simbolic al lui Coetzee. Sau cum să-l ajuți pe cel de lângă tine să vorbească, chiar și atunci când acesta are reale dificultăți de a face acest lucru.

Privit din aceste perspective, sigur că David este mult mai norocos, în plan, uman, decât fuseseră Lucy, Dmitri sau Vineri. Părinții îl duc la academia de muzică și dans, iar acolo, cel puțin pentru un timp, alături de Juan Arroyo și de Ana Magdalena, copilul se simte (aproape) el însuși, dedicându-se cu totul dansului numerelor, prin care îi fascinează și îi uimește deopotrivă pe toți ci din jurul său. Aici, el învață să nu privească oamenii asemenea numerelor, ci să considere numerele asemenea unor apariții ținând de sfera sacrului, iar întregul univers pare, astfel, a se reînsufleți și a-și regăsi ritmurile pierdute ori uitate. Totul dă senzația că e perceput de pe o poziție privilegiată, într-un registru mistic, în ciuda anumitor detalii ce par a duce, formal, cu gândul la numărătoarea oamenilor și la recensământul biblic (o acțiune asemănătoare chiar are loc și e prezentată în Zilele de școală ale lui Isus). Utilizând toate aceste date textuale, Moartea lui Isus reprezintă, în plan narativ și simbolic, concluzia trilogiei lui Coetzee, dar are și darul de a ridica noi întrebări, de astă dată în fața cititorului. În timpul bolii lui David, colegii și cunoscuții lui se adună în jurul patului de suferință al copilului pentru a-i mai asculta încă o dată, măcar încă o dată poveștile, de care vor fi bântuiți de aici încolo. Povești inspirate, în mod mai mult sau mai puțin evident, de Don Quijote, singura carte pe care David a citit-o integral, pe care o chiar știe pe de rost. În plus, copilul o întreabă obsesiv pe Inés de ce se află el acolo și care e rostul acestei întregi suferințe. Mici miracole se petrec, inițial abia observate, apoi îndelung analizate, misterele se adâncesc, în loc să de dezlege, iar astfel ia naștere legenda copilului înțelept, al cărui mesaj rămâne, însă, să fie descifrat. Iar Coetzee nu ezită să adreseze o întrebare esențială cititorului, urmată, subtextual, de altele: Care (mai) este, într-un asemenea context, esența adevărului? Cum îl putem noi, oamenii, recunoaște și prețui, în mijlocul unei lumi a aparențelor și confuziei valorilor? Și în ce fel ne-ar putea adevărul schimba viața, asta, desigur, în cazul în care l-am putea recunoaște ori intui?

Plin de trimiteri livrești – de la Cervantes ori Dostoievski la textul biblic –, romanul lui Coetzee reprezintă și o uluitoare lecție de lectură pe care autorul o pune în scenă. Căci rolurile personajelor din textele citite de David, mai ales cele ale lui Don Quijote și Sancho, se schimba în permanență. Astfel, Simón pare a fi Sancho, raportându-se mereu la latura comună a existenței și la detaliile palpabile (iar uneori Simón e imaginea cititorului însuși, pus pe neașteptate în fața unui astfel de text, lăsat singur să se descurce cu toate sugestiile și aluziile incomplet explicate pe parcursul său, la fel cum tatăl adoptiv al lui David se simte incapabil să rezolve enigma unui puzzle care e viața acestui copil neobișnuit, neavând la îndemână toate piesele care îl compun!), în vreme ce David e noul Don Quijote, pasionat de acea realitate care nu există. Însă vine și clipa când totul se inversează, iar Simón devine chiar el Don Quijote, declarând-o pe Inés mama lui David, așa cum Cavalerul Tristei Figuri o descoperea pe Dulcineea lui într-o tânără din Toboso. Iar în acest fel, Coetzee reia în cheie contemporană marile întrebări ale lui Cervantes – este, oare, adevărul, o calitate a perspectivei? Este rațiunea unicul mod de înțelegere corectă a lumii? Ce este real, sau, mai bine zis, nu există, oare, mai multe modalități sau forme pentru ca ceva să fie considerat real? Nu are și imaginația (credințele noastre, legendele pe care le creăm, amintirile pe care le tot depănăm) doza sa de realitate și de veridicitate? Poate, așa cum Coetzee nu ezită să sugereze în ultimele pagini ale trilogiei sale, atunci când adevărul ajunge printre oameni, el trebuie să ia forma unei întrebări, nu a unei afirmații.

Spre deosebire de volumele anterioare ale trilogiei, care, fie și parțial, își dezvăluiau măcar spre final o parte din semnificații, Moartea lui Isus rămâne textul cel mai ambiguu, mai obscur și mai complicat al lui Coetzee, reușind să mențină misterele până la sfârșit. În plus, în ciuda opiniei pe care Martin Amis a repetat-o adesea în ultimii ani, cum că proza lui Coetzee ar fi lipsită de umor, în romanul acesta (ca, de altfel, și în cele anterioare ale trilogiei) există numeroase momente în care umorul – fie negru, fie sardonic, uneori amintind de Franz Kafka – ocupă un loc de seamă, dând cititorului o senzație stranie și contribuind la unicitatea acestui text, o provocare de la un capăt la altul pentru publicul zilelor noastre. Nu doar deoarece protagonistul, David, este atât de neobișnuit în contextul prozei contemporane, nici pentru că titlul cărții trimite la imaginarul religios, însă tratat într-un mod cu totul diferit de majoritatea celor care s-au apropiat de astfel de teme, ci și pentru că pe parcursul cărții apar personaje greu, dacă nu chiar imposibil de prins în tiparele suficient de înguste ale tipologiilor literare de un fel sau altul. În primul rând, doctorul Julio Fabricante, cel care conduce orfelinatul unde va ajunge David. Să reprezinte numele său o aluzie la vreo creație? Construiește ori a construit acesta ceva neobișnuit? Aparent, el vrea doar să organizeze mai bine meciurile de fotbal ale copiilor, convins că întotdeauna competiția reprezintă începutul progresului. Numai că, dincolo de ceea ce spune Fabricante, se vădește atracția de-a dreptul maladivă pe care personajul acesta, de esență saturniană, ca să nu spunem malefică, o exercită asupra lui David, căruia îi induce ideea că orfan nu înseamnă doar să fii lipsit de părinți, ci să te simți singur pe lume. Deci, concluzionează el, într-un fel suntem cu toții orfani… Așadar, micul David va începe să se simtă responsabil nu doar pentru propria singurătate, ci și pentru ceilalți copii aflați la orfelinat și, simbolic, pentru toți orfanii, sărmanii și marginalizații acestei lumi. Așa că își va anunța părinții (care, evident, rămân consternați) că a decis să plece și să trăiască la orfelinat.

Boala ciudată de care începe să sufere la scurt timp după plecarea de acasă se agravează, în ciuda eforturilor făcute pentru salvarea sa – se vorbește chiar despre o transfuzie, însă aceasta nu va mai avea loc, grupa sangvină a copilului fiind extrem de rară –, David se stinge încet-încet. Nu afirmă nici o clipă că ar avea ceva supranatural ori sacru, cu toate că pe parcursul trilogiei apar o serie de detalii care par menite a sublinia faptul că David e cu adevărat unic. La un moment dat, chiar el susține că a trecut neatins prin sârma ghimpată (în Copilăria lui Isus), iar în Moartea lui Isus există martori care sunt convinși că l-au văzut făcând lucruri neobișnuite. Mai important, însă, e faptul că David reușește să-i însuflețească pe cei din jur prin dans, o aluzie, poate, la unele amănunte din tradiția gnostică ce îl prezintă pe Isus și ca pe un maestru al mișcării și dansului. Dar în ultimul roman al trilogiei există o scenă cu evidentă trimitere biblică (la fel cum, dacă ne amintim, descoperim și în Așteptându-i pe barbari, în momentul în care fetei barbare aflate în suferință îi sunt spălate picioarele). David cere să-i fie adus la spital mielul Jeremiah, pentru a-l pune alături de câinele său, Bolívar, cerându-i acestuia să nu atace. Iar în Cartea lui Isaia (11.6), ne amintim că se vorbește despre lupul care va sta alături de miel și de leopardul care va sta lângă capre, iar un copil îi va conduce. Numai că, la Coetzee, copilul adoarme, ostenit, iar minunea aducerii alături a acestor animale se termină brusc, în sânge, prevestind (și) sfârșitul tragic al protagonistului.

Într-un anumit sens, se poate spune că Isus reprezintă pentru Coetzee un soi de definiție extrem de concentrată a unui adevărat fenomen, de natură a provoca toate ideile anterior acceptate de societate și, în general, de lumea oamenilor mari. Căci, imediat după ce David ajunge la academia de dans, Arroyo va observa că acest copil se dovedește a fi el însuși profesorul, nu doar pentru colegii de vârsta sa, ci și pentru profesorii recunoscuți ca atare ai instituției de învățământ. Isus devine, așadar, numele pentru o ființă aparte, absolut unică în inocența ei plină de înțelepciune și de daruri, care nu poate, nu știe, nu are cum să respecte normele universului așa-zis civilizat. Este, deopotrivă, o forță reflexivă, punând cu o temeritate extraordinară totul sub semnul întrebării, toate vechile idei preluate de-a gata și toate aparentele certitudini ale umanității. Un copil cu un destin neobișnuit, dar cu o atitudine care, dincolo de șocul anumitor momente, e caracteristică oricărui copil care îndrăznește să întrebe și să se întrebe. Pe de altă parte, însă, acest simbolic Isus din romanele lui Coetzee reprezintă și o altă denumire pentru literatură – pentru teoria și deopotrivă practica ei. Căci, după cum un personaj al cărții îi scrie lui Simón, nu ne e foame de pâine, ci de cuvânt, de acel cuvânt care ne va dezvălui de ce suntem aici. Tocmai de aceea, pe patul de spital, David pune în discuție propriul nume și, în fond, propria identitate textuală, afirmând că nu a dorit niciodată să fie acest băiat, cu acest nume („De ce trebuie să fiu acest băiat, Simón?”), dar menționând și mesajul pe care ar trebui să-l transmită lumii înainte de a fi prea târziu. Numai că romanul lui Coetzee păstrează acest mister, scriitorul nedezlegându-l până la final, căci Dmitri, cel care susține la un moment dat că David i-ar fi transmis acest mesaj secret, recunoaște, în cele din urmă că, în fond, poate că David însuși fusese mesajul…

Iar acest mesaj poate fi, fără îndoială, descifrat în varii moduri, în funcție de traseul interpretativ urmat de fiecare cititor în parte. Rămâne, însă, de reținut faptul că singura carte menționată ca atare în trilogia lui Coetzee este Don Quijote, marele roman al lui Miguel de Cervantes, pe care David l-a citit și recitit într-o ediție prescurtată, pe care a ajuns să o știe pe de rost, și cu ajutorul căreia a și învățat multe din lucrurile pe care le știe. Într-un interesant eseu despre creația lui Cervantes, Milan Kundera afirma că autorul spaniol și eroul său au reușit, de-a lungul timpului, să anihileze toate clișeele de lectură și ideile preconcepute ale generațiilor succesive de cititori, suscitând noi și noi interpretări. Cumva, același lucru încearcă să-l facă și Coetzee, prin intermediul acestui Isus, menținând misterul, toate misterele, până la sfârșit, refuzând să faciliteze vreo revelație, dar încurajându-și implicit cititorii să-și formuleze propriile întrebări, apoi alte și alte întrebări, pentru a descoperi singuri, în cele din urmă, toate adevărurile lumii – sau, dacă nu, măcar o parte din adevărurile literaturii.

J.M. Coetzee, Moartea lui Isus.

Traducere şi note de Irina Horea, Bucureşti,
Editura Humanitas Fiction, 2021