Duminica
Clopotele albastrei biserici ucrainene de pe strada Lidia, peste drum de Profi, domină cartierul somnoros, învelit în duminica primei zăpezi. Din curtea vecinului meu sârb, cika-Radivoi, cântă cocoșul purpuriu, parcă se întrece cu clopotele. În bloc, cineva bate carnea pentru șnițele. La TVR 1 rulează Viața Satului, e unșpe fără zece. În parcare, oamenii râșcâie parbrizele înghețate. Ingredientele care-i lipsesc acestei duminici, ca să o confundăm cu una dinaintea lui 1989, le putem găsi în piețe, în jurul oamenilor cu căciuli de astrahan care vând menghine ruginite. Dar mi-e cam târșe să mă pun pe drumuri acum, Păpădioara taie legumele pentru zupă, iar pruna de Sălaj face mărgele argintii-n ștamplu. Vom prânzi la 12.00 fix. Nu știu pentru cine bat clopotele, însă cocoșul cu siguranță cântă pentru el însuși, pentru că duminica e musai să domini și viața, și moartea.
Tristescu de la Dedeman
Astăzi mi-a livrat Dedemanul câteva zeci de pachete de parchet și gresie pentru noua casă. Șoferul mă sună, ne vedem la locul stabilit, vine cu o dubiță plină. N-am cu cine să descarc, el se oferă. E imens și trist. Calm, flegmatic, nu vibrează, doar tace și face. Ia în cârcă câte două pachete de parchet, mă simt dat deoparte. Să nu mă las jignit în orgoliu, îmi pun brâul de moroșan pe mijloc și iau și eu două pachete, unul cântărește 20 kg, că am și eu 86 kg, ce naiba. Merge, pot, mi-s mădăfacăr. El are țigara-ntre dinți, nici nu respiră, eu gâfâi mascat, mândru de mușchii mei.
Depozităm în camera gata molărită. Vine gresia, un pachet are 30 kg, el pune pe umăr două, parcă ar fi din carton. Încerc și eu două – pe fiecare braț una – nu merge și punct. Transportă el totul, trist, cu țigarea-n colțul gurii, tace, nu zice nimic. Tugomir înseamnă – tuga, adică tristețe, și mir – pace, un fel de Tristescu. I-am băgat cinci bancnote de 10 lei în salopetă, pentru ajutor. După ce semnez recepția și-i văd numele, îl întreb, în sârbă, de unde e. Din Becicherec. Și mai băgăm o țigare, în sârbește, a fost încântat când a descoperit că-s sârb și eu, cum de vorbesc așa de bine sârba, el având un dialect stricat de tot, de unde sunt, din Belgrad? – nu, de aici, povești etc.
La despărțire, bagă mâna-n buzunar și-mi dă treizeci de lei din cei cincizeci ai mei și-mi spune: „mersi că m-ai ajutat, să ai și tu de o bere”, deși serviciile Dedeman nu includ și descărcarea mărfii. Ajde, ziveli, brate, chiar de nu ne cunoaștem și n-o să vezi povestea asta ever!
Pletele blonde ale băiatului cărunt
Săptămâna trecută mi-am cumpărat din piața Flavia de la țigani portretul sinelui meu, băiatul blond cu pletele cărunte, pe care-l caut de o viață în sinea mea, alter ego-ul meu, personajul care locuiește în mine, care mă ceartă, iartă și înțelege, copilul cu înțelepciunea bătrânului, inima revoltată și îmblânzită de minte, forța neprihănirii versus omul păcătos, pe care încerc, stângaci, de o viață, să-l maschez. Iertarea păcatelor și accesul la vitalitatea primordială. În mintea mea, semăna cu acel sine al meu care a rămas inocent după ce viața l-a corupt în fel și chip. E duhovnicul meu, terapeutul meu, prietenul meu, dur cu mine, nu va ierta gratuit, nu va acuza pripit. El e Ilie Morcov, sosia mea din romanul Pusti me (Jurnal de pustă), publicat de Humanitas. Un băiat de revoluție, proptit în cârje – în munte sau în spuma mării – un Jack London și un Hemingway, un Borco mic măcinat de secolul 21, un Bătrânul și marea transformat în Tânărul și marea. Fragilitate și putere, destin cu cireșe amare-n priviri și cu mâna pe trăgaci, un Tom Sawyer vetust și cumva forțat. De cum o voi comite din nou, chipul lui se va schimonosi și va îmbătrâni, se va scoroji și va crăpa, îmi va monitoriza viața. De cum voi fi din ce în ce mai bine, el nu va mai putea întineri și mai mult. Au cerut 300 de lei pe el. Le-am povestit toate astea – după care au spus 400. Am mai aprofundat – au cerut 500, în loc să reducereze – „dacă-i așa de important pt dumneata, tomnișoru, atunci e 500, că așa ceva nu mai găsești”. L-am scos la 150 lei. I-am auzit când am plecat: „Dacă n-are oglindă acasă, îi bună și asta”.
Îl țin în cameră de câteva zile. O domină. Mă stresează. Nu-i empatic, nu mă aude, nu mă vede, nu-mi ascultă zădărniciile și curajul, confesiunile și promisiunile. Nu-i Eu. M-am înșelat. E splendid, însă nu-i eu, nicicum. Într-o seară, m-am oblojit cu puțină pălincă și parcă s-a strâmbat un pic la chip. Atâta tot. Dorian Gray nu se poate cumpăra din piața Flavia, pare-se. Îl pun la tomberon. Sinele meu sigur are chip mai puțin frumos, dar mai familiar. Am dat un chix răsunător, destinul meu e încă doar al acțiunilor mele. Profi mai e deschis pâna la 22.00, șanse slabe de un mic vin sec.
Magia nimicului
Ciorile-și încep ședință în nucul bătrân din grădina jilavă a vecinului sârb de peste drum, din indigo cerul se face negru, soarele răsare cu laser molcom, ca un lunetist mahmur. Motanii-și încheie ultimele dueluri la tomberoane, înainte de sosirea gunoierilor. E 07.07, cartieru-i încă cu botu-nfofolit în coada-i din mocirle. Pornesc devreme, cu senzația că de fapt se înserează. Lunetistul portocaliu se proptește pe orizont ca pe propria tejghea, bălțile fac oglinzi de betoane în cerul mut.
În piața Bălcescu, deja e coadă de mașini. O fată cu buci mari trage la jogging cu sârg. Bravo ei, își strecoară nestingherită gogoșarii printre mașinile care tocmai pornesc de la semafor, spre Facultatea de Mecanică, are căști în urechi, cine știe ce muzică ascultă, sigur e undeva departe. La mine-n mașină merge piesa La Noyée din filmul Amelie, dar parcă e prea devreme ca sufletul să se desprindă pe harmonică din lumea asta, la ora asta. N-am prins bariera la calea ferată spre muzeu, e prima realizare pe ziua de azi.
În fața magazinului de cartier La mama, muncitorii-și sorb cafa și țigarea, unii berea. Se hâhăiesc, fac mișto unii de alții, flegmează, râgâie, își trag mucii-n gât, au moloz pe bocanci, unghiile negre și ochii roșii. Din mașina mea se aude El condor pasa cântată de trubači din Dragačevo, real power, îți vine să pornești în iureș, prin tranșee și pe piscuri. Cer un pachet de Kent 4. Un angajat de origine asiatică dărâmă din greșeală micuța casă de marcat, aia pentru card și-njură copios pe românește. Apoi dărâmă cu coada mopului și un rând de pachete de țigări din spatele lui. Patroana îl înjură și ea cu saft, în rafale, ăla se cară de acolo spre vitrina cu mezeluri și mai agață-n calea-i scaunul pentru urcat spre rafturi. O tanti tuciurie și pipernicită ia un purcel de bere Neumarkt la 0,5 l și o cafă. E în halat de casă, cu saboți albi, medicinali în picioare, e știrbă și cârlionțată, cu buze cărnoase, aduce tare la chip cu Linda Perry din formația 4 Non Blondes. O ia spre blocurile cu garsoniere care au baia la comun pe casa scării, clătinându-se, un sabot îi scapă din ștrimfi, dar îl culege înapoi cu dibăcie. În spatele ei, pășește hotărât un băiat zdravăn, cu o scroafă de bere Noroc de 3 l sub braț. Nas acvilin, ochii mijiți, buze subțiri ca o linie de cuțit, fruntea-i transpiră sub căciula de tricotaj cu 10 lei din piața Aurora, pantalonii de trening cu trei dungi albe-i tot curg în jos, șalele descoperite, în formă de valău, etalează slănină rozalie și păr ud.
Intru pe poarta muzeului și închid muzica, tocmai rula Sound of Silence, perfect să demarez înspre o zi care nu există. În birou, deschid geamul să fumez și bag în priză suflanta, să-mpingă afară aerul rece care intră și mă pun să scriu asta. Cocoșii de la casa maghiară și rațele de la lac deschid oficial ziua, cu scandal. În ce mă privește, eu trag obloanele și dau să-mi văd de treabă – mailuri, comunicate, fișe, caiete de sarcini, referat la doctorat, foldere, fotografii, telefoane. Magia nimicului sfânt al zorilor s-a spulberat, încet-încet, apar oamenii, e ora 8.42, bariera se lasă pe calea ferată, ciorile au amuțit, marfarele fără vatman trec încărcate cu molozul zilei de ieri.
Ziua de azi începe după ce, în sinea ei, s-a sfârșit.
O mie de insule la Profi
M-am culcat târziu aseară, cu foame, așa că abia am așteptat dimineața să iau un dog de la Profi. Fata nouă, minionă, cârlionțată, cu unghii false, lungi, cu pietricele, gene aplicate și sprâncene tatuate, căra de zor colo-ncoace tava cu bușeuri calde. Pare cu nărav bun, inofensivă – imediat îi simți energia – emană acea nesiguranță și fâstâceală a angajatului proaspăt. E speriată, însă vrea să fie pe plac, nu știe nimic, dar încearcă să ascundă asta, e amabilă, însă are ghem în stomac.
–Un dog, te rog, fără meniu, cabanos, nu crenvurști, sos american și maioneză. Dar, te aștept până rânduiești bușeurile. În clipa aia, s-a bușit și ea, a scăpat tava, am ajutat-o să adune totul.
–Întâi pune chifla la prăjit, te rog, să nu pierdem timpul, apoi te ajut eu să răsfutcări pe aici ce mai ai, nu te stresa.
–Sigur, sigur, mulțumesc. Din care să fie?
–Cabanos, nu crenvurști, fără meniu, sos american și maioneză. Poezia dogului conține întotdeauna aceste patru informații.
–De fapt, cinci – numărul de bucăți. Una?, spune vădit încurajată.
–Da, una dog.
Intră un muncitor și mitraliază verbal direct, fără pauză, trei hotdogi cu tauzănailăn. Fata n-aude, mi-l prepară pe al meu. Scutură îndelung tuburile alea cu sos, dar degeaba, nici cum să șprițuiască nimic din ele. ‘S goale. Se duce după altele. Muncitorul tot repetă trei cu tauzănailăn, vă rog, trei cu tauzănailăn. Fata cu părul pana corbului îmbigudiat apare cu tuburile noi de sos, le tot scutură, nu iese nimic. Mă duc și le scot sigiliul de nailon de sub capac, îmi împroșc pantalonii noi de Quechua din Decathlon. Ăla din spate-i tot dă cu tauzănailăn.
Într-un final, ies cu dogul meu deja răcit. Fata cea pe baterii mi-ar fi preparat dogul instant, numai din priviri – ridic sprânceana dreaptă, încârnesc gâtul spre sus dreapta, fac semn cu degetul mare una bucată și, hop-țop, vine dogul cu cabanos, fără meniu, adică minus Cola, cu sos american și maioneză. De la ușă văd că fata über super nouă nu-nțelege ce-i aia tauzănailăn, după cum mormăia muncitorul de sub mască. Îi spun că-i vorba de sosul Thousand Island – o mie de insule, ăla gălbui cu etichetă verde, deasupra rotisorului, rândul doi, stânga.
La volan, ascult EuropaFM și bag dogul. E sec, n-are sos, mă înec, scot apa din torpedou, pun frână bruscă pentru că un nene a frânat și el ca și când ar apăsa pe ambreiaj, mă stropesc peste tot cu apă. Spre Bălcescu, dau la finalul dogului de sos, e groaznic de iute, mai vreau să iau o gură de apă, mai bag o frână înainte de trecerile șinelor de tramvai, că alt nene și-a amputat mâna cu care ar trebui să semnalizeze și mă stropesc iarăși cu apă. Ajung la lucru ud și mânjit pe haine. Portarul vorbitor de engleză mă-ntâmpină vesel:
–How are you today, sir? It’s a marvelous day, isn’t it?
Cotonogim o scurtă conversație în engleză, „what’s new, pussycat, oh, it’s the same old shit, yeah, man, shit happnes, gotta mouth to feed, dealing-wheeling” etc. Apare șoferul și aruncă duma cum că portarul ăsta-i școlit, că a băgat la betoane toată viața. Paznicul îl întreabă:
–Sir, are you dealing-wheeling, too, gotta mouth to feed?
–Diliu ești tu, săr, dreq să te fiduie, îi răspunde ăsta, grăbit.
Paznicu-l ia pe spaniolă, turuie, „tengo más escuela que tú millas”, iar ăsta-i răspunde „hai, mă, că din astea cu vaya con dios știu și io!”.
Rețin ce a spus, fug repede-n birou și dau un google translate, care-mi spune „am eu mai multă școală decât tu kilometri”. Ziua chiar promite de dimineață deja, vor fi 19 grade, soarele văruiește una câte una dintre cele o mie de insule. O zi cu fainoșag, cum s-ar traduce la noi acest tauzănailăn.
__________________________________
BORCO ILIN (n. 1975 la Timișoara) este poet, prozator, jurnalist cultural, traducător din limba sârbă și lucrează ca PR la Muzeul Satului Bănățean. A publicat volume de versuri în limba sârbă și în limba română, proză scurtă, roman (ultimul, Jurnal de pustă, apărut în 2021). Premiul Cartea Anului pentru Poezie, pe anul 2020, acordat de Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Nescriși, nemuriți – Editura Brumar.