Volumul de aproape 500 de pagini, Opere II, ABC–ul lecturii. Ghid spre kulthură, traducere, prefață și note de Radu Vancu, ediție de Horia-Roman Patapievici, 2019, reprezintă a doua secvență din ampla serie de autor Ezra Pound inițiată de Editura Humanitas Fiction cu Opere I, Poezii, 1908-1920, 2015. Geneza celor două cărți de eseuri cuprinse în masivul op necesită un scurt comentariu, pornind de la mobilurile adânci ale personalității centrale a modernismului, complexă până la a fi cvasiimposibil de prins într-un tipar, care a fost Ezra Pound. Poet excepțional, dar și teoretician, și-a asumat rolurile dificile de purificator al limbajului literar și de critic al societății, devenind un personaj incisiv, un temut formator de opinie. Și-a trăit ardent crezurile, trezind reacții dintre cele mai diverse, de la admirație la ură, dar nu și-a lăsat indiferenți confrații. De origine american (n. 1885), a activat la Londra, la Paris, în Italia. Implicat în crearea unor curente literare, precum imagismul sau vorticismul, a alcătuit influente antologii, a redactat poemul major al modernității, The Waste Land al lui T. S. Eliot, care, plin de gratitudine, l-a desemnat, într-o faimoasă dedicație, drept il miglior fabbro. Animat de cultul prieteniei, al solidarității umane și scriitoricești, i-a ajutat substanțial și pe Joyce ori Hemingway; dar, printr-o lacună a discernământului, a îmbrățișat ideile fasciste ale lui Mussolini, le-a propagat prin emisiuni susținute la radiodifuziunea italiană, număra anii după era fascistă, îi proslăvea pe Mussolini și Hitler, exemple edificatoare existente inclusiv în scrierile discutate aici. Arestat de armata americană în anul 1945 și încarcerat vreme de trei săptămâni într-o cușcă de metal cu gratii, unde a dormit pe ciment, în lumina reflectoarelor, a clacat psihic. Considerat inapt să compară în fața unui tribunal, a fost internat aproape 13 ani într-un spital psihiatric federal, unde a primit vizitele unor importanți scriitori și oameni de cultură, dar, mai ales, și-a încheiat impunătoarea suită de poeme Cantos, demult începută. Pentru ea a fost distins de Biblioteca Congresului, în anul 1949, cu prestigiosul Premiu Bollingen pentru poezie. Iscându-se un imens scandal, Bibliotecii i-a fost retras dreptul de a mai acorda premii. A murit la 87 de ani la Veneția, mâhnit că tocmai el, locvacele, se simțea, în final, golit de orice putință expresivă.
Oricât de sumar, ocolul prin biografia sincopată a lui Pound sugerează ardoarea unui destin pus, după o rețetă personală, în slujba celorlalți, chiar dacă, la un moment dat, pe o cale deviantă. I s-ar putea reproșa acestui suflet generos și nobil confuzia, schizoidia chiar, dintre deziderat și realitate – parcurs lăuntric vădind o tragică ironie, întrucât tocmai redutabilul retor Pound avusese, în scrierile sale risipite prin reviste, dar, decisiv, în ambele cărți de eseuri amintite, percepția vizionară a ideii care se pietrifică și, astfel, ucide. „Dușmanii omenirii sunt cei care pietrifică gândirea, adică o omoară”, exclama el în Ghid…., unde dă exemplul societăților musulmane, înfloritoare înaintea eșecului lor prin cădere în dogmatism. Observații de finețe privesc principiile invizibile din spatele oricărei alcătuiri umane, care trebuie păstrate în spațiul lor, sub formă de repere incoruptibile, iar nu translatate în profan ca tabuuri rigide: „când un cod încetează să fie privit ca o expresie aproximativă a unor principii sau a unui principiu și e exaltat la rangul a ceva sacru în sine, se instalează ineluctabil perversiunea. Tentativa de a adapta natura după cod conduce cu necesitate la o gândire pervertită. Mahomedanii și-au măcelărit civilizația, sau cel puțin au mutilat-o și au schilodit-o de 90 % din vitalitatea ei. Totul, dintr-o exaltare a conformității și a ortodoxiei.”
E o deformare subtil-perversă căreia el însuși i-a căzut pradă pe nesimțite. Momentul Primului Război Mondial a contribuit decisiv la radicalizarea sa, fiindcă nu a putut admite moartea prematură pe front a unor buni prieteni, înnoitori ai artei și cugetării – sculptorul Henri Gaudier-Brzeska ori criticul, poetul, filosoful T. E. Hulme. De atunci, îi datează revolta viscerală împotriva războiului, acuzele aduse marii finanțe capitaliste aflate, reproșa cu mânie, în spatele lui. Echivala, însă, acest vector cu o entitate malefică ubicuă, depistabilă de-a lungul istoriei omenirii, generic numită de el cămătărie. Cămătarii corup cultura stimulând căutarea profitului, seducerea publicului, tot ce maculează creativitatea în sine. Ei luptă contra artelor, tind să înlocuiască vocația cu luxul, luând drept criteriu al valorii banul. „După ce ieși din infernul banilor, rămâne indiscutabilul Paradiso”, este reacția lui Pound, în numele cultului său pentru Dante, dar și în lipsa oricăror iluzii: progresul înspre acest nivel sublim nu va ajuta deloc la obținerea succesului literar, dimpotrivă, va fi o barieră în calea lui. Rămâne însă idealist până la capăt: „Cea mai murdară carte în limba noastră e un manual foarte isteț care le spune oamenilor cum să facă bani din scris (…) pledează pentru maxima degradare intelectuală posibilă” (ibid.). De aici, se pare, permanenta rebeliune din puternicele sale creații eseistice, modest echivalate unor simple manuale, dar, în realitate, culmi ale gândului hermeneutic prin care căuta, candid, entuziast, devotat, să facă operă pedagogică în slujba minților libere. Iar în domeniul literar nu greșea.
Pentru întregul diptic este valabilă observația că erudiția impresionantă, dar totodată atât de naturală, fugoasa trecere de la un domeniu la altul, ca într-o conversație destinsă, purtată cu lectorul virtual, derutează la început prin abundență și exuberanță, printr-un ecumenism cultural sui-generis ce apropie epocile, unifică vârstele poeziei universale. Referințele se fac, constant, nu numai la literatură, ci și la filosofie, economie, artă plastică (sculptură, pictură), arhitectură, muzică. Pound are percepția interdependenței sistemice a tuturor formelor de creativitate (și activitate) umană, convins că, atunci când ceva e în neregulă cu artele, probabilitatea ca răul să fie asociat altor aspecte ale societății e maximă.
Demonstrația sa pare o sarabandă îndrăcită, o aventură palpitantă, la cote extreme, a spiritului în stare de ebuliție, și, desigur, este un spectacol mental tensionat și unic, însă cu mult mai puțin complicat decât ar indica aparențele. Arborescența argumentativă se desface, în cele din urmă, la o analiză atentă, într-o imagine de ansamblu simplă, ce expune, precum nervurile unei frunze, câteva idei coerente, bine articulate.
ABC-ul lecturii (1934), definit în subtitlu ca ABECEDAR, are două secțiuni, cea dintâi teoretică (firește, în stilul inconfundabil, dezinvolt, deși imbatabil documentat, al lui Pound), formată din opt capitole, iar a doua ilustrativă, conținând „mostre” lirice, oferite spre meditație cititorului, și un așa-zis Tratat despre metru. Cugetarea lui Pound e marcată de o imensă nostalgie a clasicității, prin care înțelege prospețime și adecvare la obiect. Inspirat de eseul orientalistului Ernest Fenollosa, Eseu despre caracterul scris chinezesc, consideră ideală în abordarea operei literare metoda științei, totuna, de fapt, cu „aceea a poeziei”, în sensul apropierii maxime de obiectul studiului, cu evitarea abstracțiunilor. Opera literară se cere să fie examinată îndeaproape (după metoda lui Bacon, Galilei ori Guido Cavalcanti), nu dezbătută filosofic, iar apoi situată în comparație cu fapte similare. „Îndrumările” lui Pound sunt bogate în notații memorabile: „Dacă literatura unei națiuni intră în declin, națiunea se atrofiază și decade”. Revoltat de o atare perspectivă, mărturisește, prin afirmații cu substrat profetic, că indignarea sa e impersonală: „Scriitorii buni… păstrează eficiența limbii (…) îi păstrează precizia, limpezimea”, vizând conservarea unui tezaur obștesc: „O națiune care neglijează percepțiile artiștilor ei… încetează să mai acționeze, și doar supraviețuiește.”
În Tratat despre metru accentuează importanța muzicalității poeziei, a ritmului, a simțului duratei, a tempo-ului, dar și a efortului artistului. Nu există „voodoo special”, căzut din cer, exterior disciplinei și concentrării. Legea libertății interioare funcționează și aici, întrucât suveran va fi mereu talentul, nu regulile tabuizate.
În secvența intitulată Mostre, își propune să traseze cursul poeziei engleze și să indice „dezvoltarea sau transmutarea stilului” în compunerea de versuri. În semn de omagiu adus rolului limbii latine în geneza lirismului englez, alege poeme din diverși autori, dar include la mijloc un lung extras din Ovidiu. Comentarii nostalgice privesc gloriosul trecut când „Voltaire era ÎN PLINĂ ACȚIUNE, dând afară cu lopata gunoiul, Bourbonii, starea cu adevărat decăzută și respingătoare a gândirii sociale franceze”. De o admirabilă elasticitate a gândirii, Pound admite, în pofida nepriceperii sale la chestiuni metafizice, asumată, că unii poeți au dat texte remarcabile, inspirați de stări enigmatice – un exemplu pregnant e poemul Extazul de John Donne: „Vrem să subliniem diferența dintre un metafizician expert și unul nepriceput.”
A doua carte din prezenta ediție, Ghid spre kulthură (1938), are șase părți, fiecare divizată în două secțiuni, excepție făcând Partea a patra, cu trei secțiuni. Cele 13 secțiuni sunt, fiecare, subîmpărțite în subcapitole numerotate, în total 58. Regăsim aceeași finalitate pedagogică expresă, aceeași abordare liberă și divagantă, precum și tonul constant polemic, chiar pamfletar. Complexitatea ideilor se amplifică, se mobilizează, căpătând dinamism și forță de expansiune, demonstrațiile, tot mai energice, lansează imperioase îndemnuri. Pe frontispiciu, notația scurtă, emblematică: „Maturitatea civilizației din Rimini la 1460”, sugerează urgența meditației pe marginea edificării unui întreg armonios – corpul comun al civilizației și culturii. Titlul Ghid spre kulthură încearcă să-l redea pe cel original,Guide to Kulchur, unde vocabula inventată de Pound, Kulchur, deși neexplicată, se referă, cel mai probabil, la stadiul de excelență al culturii. Cititorul e avertizat, în schimb, să evite orice nedorită încurcare în vrejurile moarte ale desișurilor ei. „Istoria unei culturi e istoria ideilor intrând în acțiune”, deci prețuite sunt „gândirea voliționistă”, „personalitatea factuală”, „vorticismul”: „Când vortecșii puterii și cei ai culturii coincid, ai o eră de strălucire”. Demersul lui Pound constă din nou într-o operațiune de curățire, originală și pasionată purgatio, prin explicarea diferenței dintre cunoaștere și înțelegere, dintre un proces cognitiv real și o sumă de „cataloage moarte”, deși nu ignoră riscul afirmațiilor excesiv de îndrăznețe. „Într-un mod înalt superior și realizat, TOATĂ literatura secolului al 18-lea a fost un clișeu. Gândirea vie se adăpostea atunci în cabinetul de lucru al lui Pietro Leopoldo din Toscana”. Dacă secolul 19 a fost, după el, cel mai decăzut, l-a salvat „adevărata istorie a Franței în epoca infamiei”, adică „Flaubert & co.” Viguroase modele de scris (percutant, aplicat) află în misivele lui Thomas Jefferson, în contrast cu paliditatea poeziei atacate și de Stendhal pentru „vorbăria ei pompoasă”.
Exemplar este Confucius (numit Kung): „Viața lui Kung ne apare în conformitate cu cele mai avansate vederi moderne…” Gândirea lui, superioară, crede, celei a lui Aristotel, „nu e niciodată ceva desprins de pe suprafața faptelor. E rădăcina volițiunii întinzându-și mlădițele, greutatea etică e prezentă în fiecare frază.”
Pound manifestă o certă clarviziune în impulsul de a extinde fruntariile istoriei europene, reprobabil limitată, parohială: „Kung e modern în interesul lui pentru folclor. Toată această cercetare Frazer–Frobenius e confucianistă.” În Analecte, opera sa favorită, admiră simțul responsabilității sociale, cutuma înțeleptului antic (similară cu eficiența responsabilă a romanilor!) de a gândi pentru ordinea socială în ansamblul ei. Rostul ideilor, repetă, ar fi să intre în acțiune, ori măcar să prezinte reguli clare de comportament. Pe lângă Confucius, îl inspirăși studiile de morfologie a culturii ale lui Leo Frobenius, din care preia termenul paideuma, învestindu-l cu un sens diferit, pentru a desemna un gen de meta-idei aflate în stadiul energetic, încă neconfigurat formal, de complex ideatic arhetipal „nutrind rădăcinile gândirii oricărei perioade”.
Filosofia, acuzată de excesiva ruminare a unor teme abstracte, „nu are probabil nimic de-a face cu cultura și civilizația”, spre deosebire de lupta pentru progresism și meliorism social. Primordial într-o societate este nivelul de civilizație, iar atuul artei stă în capacitatea de a crea ordine, un model reflexiv mai convingător decât evenimentele realității imediate. Precum monada lui Leibniz, cultura veritabilă, „organică, cvasiprotoplasmatică”, conține și o anume diafanitate, distinctă de cunoaștere, deoarece domeniul ei începe „DUPĂ ce ai <uitat-în-ce-carte>“. Ea degajă farmecul vieții, odată ce a depășit, prin măiestrie îndelung exersată, efortul. Să cânți la pian ca un compozitor e elogiul suprem al stării de cultură, de vreme ce natura, bucuria, plăcerea aparțin firescului.
Neta distincție operată între filosofii greci și cei chinezi se bazează pe opoziția dintre înțelepciune și idee, dintre ideile abstracte și cele menite să ghideze acțiunea. Cei dintâi, pentru Pound, odrasle ale unei civilizații decadente, sunt reductibili la câte o idee specifică sistemului lor particular, pe când Confucius întruchipează modul optim de a trăi în concret. Ireverențiozitatea față de protagoniștii istoriei și ai culturii generează caracterizări suportabile doar prin recursul la umor: de exemplu, citind Etica nicomahică, îl etichetează astfel pe „AryStotel” (taxat mai înainte drept „pretențiosul tipic”, pus pe disecat, hiperintelectual, inuman”): „Aici avem într-adevăr un porc și un falsificator”. Dacă „Ary” e „putregăit” de „flecăreală universitară”, nici Platon, numit ad-hoc „porcul de purpură”, nu se bucură de prea mult credit, e luat constant în derâdere și contrazis. Iubirea de înțelepciune, afirmă, aparține ca realizare romanilor, nu grecilor, iar Iisus, minimalizat, este protagonistul iresponsabil al Noului Testament, întrucât nu s-a preocupat de reglementarea societății. Nu e atras de creștinism ca doctrină și dezvoltare civică, grevate, în opinia lui, de un „snobism sectar” (cu excepția unor acțiuni hotărâte ale Bisericii Catolice sau fapte ale Sf. Ambrozie și ale familiei Malatesta). Laudă însă moderația mediteraneană din Italia, acolo unde creștinismul nu a degenerat în arderi de vrăjitoare ori alte acțiuni nestăvilite.
Arta și cultura își ating țelul atunci când redau integralitatea vieții, fără scindări deprimante, precum demersul celui numit AryStotel. Corelativ, și societatea civilă corect întocmită „e aceea în care Puterea vine însoțită de plăcere”, căci presupune „o democrație condusă de oameni curați, oameni decenți”. Dar există și o „democrație fetidă și ipocrită”, atunci când reprezentanții votanților intră în emisie la radio, „astfel încât porcul, codoșul, pârnăiașul și depravatul să fie AUZIT, iar nulitatea lui insuportabilă să fie cunoscută alegătorilor lui.” Pound pare a scrie astăzi, în furia lui arătată politicienilor corupți, inculți, zonelor umbroase unde fac legea „forța brută, „intimidarea fizică”, iar în „casa pălăvrăgelii [guvernul], escrocheria financiară”. Publicul trebuie să afle interesele din spatele presei, să aibă acces la declarațiile de avere ale proprietarilor de ziare. Sensul scrisului este acela de „a revela subiectul” printr-o notă novatoare, de a-l ajuta pe cititor „să nu se lase păcălit”, adică manipulat, deoarece „această conștiință activă, instantanee și prezentă NU se predă în facultăți sau în sistemul de educație publică și/ sau populară”. În absența respectului purtat eticii, grupul decidenților „putrezește” sau „intră în desuetudine.”
Cu toată repulsia față de metafizică, nu-i lipsește o vână de metafizician, atunci când abordează poezia ca o chintesență nu numai a civilizației, ci și a misteriilor perene („Proștii le pot numai profana”). Comparată cu ea, proza întruchipează doar „curțile exterioare ale educației”. În cele din urmă recunoaște, în calitate de „ultim creator cu viziune paradiziacă” (H.-R. Patapievici, în prefața la volumul Opere I, Poezii. 1913-1932, 2015), importanța sacralității, în pasaje de o suavitate nebănuită: „depășirea tuturor geloziilor personale e posibilă numai în înalta lumină a credinței sau prin uitarea de sine a curiozității pure.”
Lectura eseurilor lui Ezra Pound nu ar trebui văzută ca o șansă de a acumula informații, fie ele rare sau prețioase, nici drept ocazia de a nega destule dintre opiniile unui autor adesea năstrușnic și inegal (dar care nu se va osifica probabil niciodată). Este suficient să fie citite cu superioară îngăduință și înțelegere, pentru că el, dintr-o pornire generoasă, ne face părtași la desfășurarea in actu a celor mai scumpe gânduri ale sale. Sinceritatea indubitabilă, dansul surprinzător al ideilor, fragranța libertății asociative sunt cuceritoare. Și nu ar trebui să uităm că, finalmente, ineditul dublu îndrumar de reconfigurare filosofico-socio-cultural-literară al acestui centru al modernismului (cum l-a numit principalul său biograf, Hugh Kenner) merită a fi privit și ca utopia plină de frumusețe plăsmuită de un artist extraordinar.