Diplomat de carieră, poet și traducător, italienist de prestigiu (traducătorul lui Pirandello, Salvatore Quasimodo, Giovanni Papini, Andrea Riccardi etc.), Mihai Banciu își republică într-o ediție revăzută și adăugită primul volum de versuri, Bilanț al pierderilor, apărut în 1995.
Prezent, încă din 1969, cu grupaje de versuri în revistele importante din țară, mai târziu în antologii, premiat, Mihai Banciu se dedică traducerii, în defavoarea poeziei, publicând doar două volume de poeme, cel amintit și Il dovere della malinconia. Poemi italici(2017), recompensat cu mai multe premii în Italia.
Bilanț al pierderilor, recent apărut într-o ediție elegantă la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, prefațat de poetul Adrian Popescu, reunește poeme din perioade diferite, într-o structură tipartită: Nopți și semințe, Iadeș și Faun încărunțind. Doar privind titlurile celor trei părți ale cărții, putem presupune că alegerea titlului este o autoironie. Dacă există o pierdere reală în viața poetului, atunci aceasta constă în prea puținul timp investit în poezie, prin orientarea cu precădere spre traduceri. Balanța s-ar fi aplecat de partea creației.
La o primă răsfoire a volumului, observăm o alternanță între poeme mai ample, de câteva strofe și poemele foarte scurte, 1-3 versuri, așezate sub genericul Acetilene, așa încât fac corp aparte în volum. Sunt versuri cu valoare aforistică, sursa fiind contemplația, precum în haiku. Forma orientală de haiku se remarcă uneori în structurarea versurilor mai ample, unde fiecare strofă poate fi percepută astfel: Prin tufele de fragi,/ sfâșiat de tendoanele umbrei/ dansează faunul// Pe buza rănită-a chemării/ flăcările verzi ale/ fulgerului (Goblen). E una dintre modalitățile stilistice ale lui Mihai Banciu.
Poetul își concepe versurile pe îngemănarea dintre concret și abstract, într-o asociere inedită de cuvinte, ermetizând astfel sensurile. Deschiderea inițială spre notația peisagistică se închide prin abstractizarea imaginilor, așa încât interpretarea devine dificilă. Starea lirică e convertită în percepție reflexivă a peisajului natural, uneori geometrizat, ca în pictură. De altfel, unele peisaje sunt imagini picturale, ca în Caligrafie, dedicat mamei sale, unde par să se suprapună poetic două spații: unul campestru, din copilăria poetului, celălalt, de aceeași natură, din pictura lui Claude Monet, însă cu semnificație diferită.
Am putea spune că peisajul din copilărie, reactualizat de memoria afectivă, constituie primul strat al poemelor lui Mihai Banciu, cel liric, la care se adaugă cel livresc din care se naște reflecția, precum ne sugerează poemul Nominatio interior, unde spațiul copilăriei e interiorizat, ridicat la rangul de templu al poeziei, înnobilat de poetul care oficiază asemenea unui principe.
Referențialitatea mitologică (Perseu, Euterpa, parcele, faunul, ondinele, astrele) din prima parte, Nopți și semințe, și transcendența (sugerată de înger, sfinți, smirnă, bazilică, lumină) trimit spre poet și creația sa, mai ales în Iadeș, partea a doua a cărții, prin chiar imaginea iadeșului (os în formă de furcă din pieptul pasărilor) amintind de tridentul lui Poseidon (Neptun) din mitologia greco-romană.
Poetul – împătimit de ceruri și tăceri migratoare, cinul cel ales/ ce-adună-n miez imagerii profunde, pălmaș al stelei, inorog cu ținte, vânător de umbre, minereu de șoapte – apare ca un joc de umbre pe pânza timpului, iar, în Acetilene, ca proiecție introspectivă (Autoscopie), autoironică (Autoportret) ori cromatică (Sinestezie): Prin fanta albastră a sufletului/ se vede marea; La țărm de mare/ un lapsus al amurgului; Inima ta ce apune/ încet,/ roșu și alb/ pe cerul de iarnă“.
Verticalitatea creației se asociază cu aceea a iubirii, percepută cromatic, muzical, ca înălțare în lumină (Comunicare în alcovul iubitei).
Sensul deseori ermetic al versurilor se limpezește în parabolele despre poet și creația sa: Martin pescarul lucrează și azi / la crucea de pe acoperiș,/ prefăcând torsul în obiect de adorație.// Drumul cotește abrupt, în scădere,// linia se topește în haos, / peste mâna cercetând înainte,/ doar zăbrele de umbră.// Anii ca zale brodate-n cămașă,/ în care întrevezi tot ce a fost,/ presimțind ceea ce va să vină.// o rugă suspendată-n anotimp,/ o barcă peste sorocul vârstei… (Cernerea).
În ultimul ciclu al volumului, Faun încărunțind, percepția timpului și a trecerii ființei umane e mai acută. Poetul însuși, întruchipat de un personaj mitologic, faunul, își schimbă nu doar înfățișarea, ci și perspectiva ontică. Curgerea heraclitiană e mai evidentă în unele poeme și sentimentul limitei ființei umane. Privirea nu mai e verticală, ci orizontală, luminozitatea peisajului și a transcendenței face loc unei imagini întunecate a contemporaneității (Cartier, Viziune, Fior medieval). O lume sub pecetea decăderii, atinsă de morbul Petrecerii, ca în Veneția medievală, în extincție spirituală, se conturează în Fior medieval, în forma dialogală a poemului între personaje din alt timp, semn că Istoria se repetă.
Și dacă totul se preschimbă în deluviu ori în nisip, iar poetul în umbră, el „e singurul martor“ al viului, „unicul care știe că și el a fost în Arcadia, cunoaște taina, mirajul, levitația sufletului, chiar dacă în ochi numai rugul istoriei/ în urmă dâra de cuvinte…, și învierea: În liniștea Bazilicii presimt/ aripile îngerilor/ înmugurind.
Mihai Banciu cultivă o poezie în parte ermetică, cu inserții livrești, flash-uri ale memoriei afective, note ironice, în tonuri și stiluri diferite.
Mihai Banciu, Bilanț al pierderilor, Editura Școala Ardeleană, 2022