Trecutul unui om devine insuportabil pe măsură ce greutatea i se amplifică în memorie, radios sau plin de greşeli, de orori, de neînţelesuri. Memoria e torţionară şi selectivă, un seif cu obiectivitatea ochiului alb, de orb, o închisoare subtilă a vieţilor noastre, portretul nostru în continuă adăugare, din ce în ce mai diform, exasperant. Trecutul fiecăruia este un continent ascuns, pe care îl populăm, tot mai cu dizgraţie, pe măsură ce trece timpul, cu o mulţime de chipuri, de noi înşine; fără posibilitatea împotrivirii, în aplauzele fatalităţii. Un străin de noi înşine ne trăieşte viaţa, trecutul, în penitenciarul memoriei, pregătindu-şi pledoaria, răzbunarea. Un străin care ne va supravieţui în eter, care ne va lua locul.
Dacă sunt „împlinirea” trecutului meu, înseamnă că sunt condamnat să sfârşesc ca „statuie funcţională a vidului”, ar fi zis René Daumal. În fişetul memoriei, dosarele trecutului meu alcătuiesc arhivele viitorului meu proces, „naître c’est comparaître”… Memoria e sediul libertăţii mele moarte, inutile, în care trecutul mi se descompune ca un cadavru secret, imaginar pentru că retrăit ca şi cum ar exista în visul unei după-amieze ploioase. Epifenomenul trecutului meu este o amintire fără valoare de adevăr, fiindcă cel ce sunt în clipa de faţă nu există în memoria mea. Cel care se va naşte mâine în memoria mea şi îmi va locui trecutul va fi integrat în volumul unei sfere cu discernământ mecanic, unde tot ce se acumulează devine nefiinţă în imagini, mărturie contrafăcută, ilegitimă, până la urmă, pentru că smulsă fără consimţământ.
Mai devreme sau mai târziu, trecutul se va întoarce împotriva noastră pentru a se elibera din închisoarea memoriei, ca într-un gest de sinucigaş care nu mai suportă oprimarea, cu singura intenţie de a dispărea, de a se stinge în neant. Memoria este culpabilitatea noastră de a fi existat – însă nu trecutul, care nu se poate acuza pe sine prin noi înşine. Trecutul ne este condamnat la memorie pentru că memoria este o fundătură, o fundătură a transcendenţei.
Amintirile celorlalţi despre mine sunt şi amintirile lor despre ei înşişi. Amintirile noastre împreună sunt ale unei memorii zise colective, transcendenţă puerilă, care îşi confecţionează metafizica unui univers oniric, cu substanţă münchausiană, de simulacru. Trecutul ne este reificat, în această memorie, redus la întâmplare, fiindcă nimeni dintre noi nu este de faţă ca să-l justifice, să îi confere un cosmos, să îi rostească înţelesul. Suntem puşi, în felul acesta, faţă în faţă cu „dovada” infracţiunii de a fi existat şi împovăraţi cu sugestia crudă că am fi putut fi altfel. Memoria ne ajută să avem un trecut, să producem trecut, dar ne interzice întoarcerea în trecut altfel decât cu mâinile legate, neputincioşi, pentru a compărea dinaintea fantomelor faptelor sau vorbelor noastre. Parenetica memoriei nu cunoaşte nuanţa, e străină de conştiinţa morţii, însă la fel de străină este şi de amintirea naşterii, de unde incapacitatea eufemismului, a silogismului vindecător, a compromisului salvator.
A-ţi retrăi trecutul ca şi cum ai trece prin întâmplările lui pentru prima dată aduce întâlnirea cu un eu înstrăinat, dar îndreptăţit să îşi ceară întâietatea, resuscitat în felul acesta dintre fantome, de unde, maladiile mentale care te ţin prizonier în trecut, de care despărţirea te ameninţă cu vidul. Cel care ţine cu orice preţ să te (în)locuiască în prezent nu există, dar încercarea lui de a se suprapune fiinţei tale din prezent este încercarea de a te retrage din existenţă în simulacrul existenţei, în interdicţia sursei, într-un imaginar care nu va deveni niciodată trecut, în infinitul propriei fantome.
Dacă admit, aşadar, că memoria are fie şi numai o tangentă transcendentă, această cale de trecere sau de întoarcere în metamorfoză îşi închide cercul tot în mine însumi, iar înnoirea, metamorfoza mea se vor împlini cu nuanţele unor înţelesuri care în trecutul meu nu au avut virtuţi transcendente. Mă reconstruiesc, prin urmare, în diferenţa privirii, acelaşi între oglinzile memoriei, în care mă privesc din „viitor”, dacă mi se permite, dintr-un viitor al aceluiaşi om supus inconturnabilei obligaţii a trecutului, a propriului trecut. Este o transcendenţă morală, rezilientă? Este o transcendenţă necesară, existenţială? Simulacrul acestei transcendenţe, care îmi numeşte condamnarea la metabolismul dispariţiei, nu îmi confirmă idealurile, aspiraţiile, ideea celui care aş vrea să fiu, ci faptul de a fi condiţionat, legat, patologic determinat de un iluzoriu trecut şi de presupusele lui înţelesuri, fiind inactuale, departe de prezentul celui care sunt. Intenţia, desigur inocentă, dacă nu elementară (dar sursa acestei intenţii transcende puterea înţelegerii mele) este de a-mi descrie, înfăţişa, relata dispariţia, de a mă defini împotriva mea însumi prin retrospectiva „obiectivă” a dispariţiei mele. Pentru că, încă viu, dispariţia mea este infinită, pe când retrospectiva, filmul trecutului meu în memorie alcătuiesc o poveste moartă, pe care o rosteşte vocea fantomelor mele.
Dispariţia mea în trecut, în memorie, nu se poate defini decât pe sine, ca fenomen de reducere la existenţă, ca demonstraţie a pertinenţei procesului (meu) de dispariţie, ca eşec, în ultimă instanţă, a posibilităţii mele de a alege calea optimă pentru a fi omul „optim” care ar trebui să fie. Dar în ce punct al trecutului meu, al definitoriei mele dispariţii, ar fi trebuit să mă opresc şi să ştiu că la momentul acela voi fi fost omul capătului de drum împlinit în viaţă?
Mă despart, aşadar, de mine însumi plonjând în trecut, şi mă întorc la mine însumi despărţindu-mă de trecut, de propria-mi dispariţie, gândindu-mă la memorie, la memoria mea, ca la o inexistenţă căreia i-am creat posibilitatea manifestării imaginare, posibilitatea ratată de a fi fost altul, dacă nu aş fi cel ce voi fi la final, în clipa aceea, care va scăpa memoriei.