Am mai scris despre superba inițiativă a editurii Spandugino de a republica într-o serie de volume de lux întreaga operă a lui Romulus Rusan risipită pe la diverse edituri mai mult sau mai puțin importante din București și din țară. Strânse acum laolaltă în această colecție de tip Pléiade, scrierile lui Romulus Rusan dobândesc greutatea, distincția și chiar coerența în lectură pe care le merită. Sincere felicitări editurii Spandugino!
Cel mai recent volum al acestei serii de autor adună textele lui Romulus Rusan despre arta filmului. Sub copertele sale sunt republicate volumele La început n-a fost cuvântul. Eseuri despre arta și autorii filmului (publicat inițial la editura Meridiane, în anul 1977), Arta fără muză (filmele și martorii lor), apărut la editura Dacia, 1980 și Filmar (Eminescu, 1984).
Dacă există un model de redactare și organizare a textelor, pe care autorul ar fi putut să-l aibă în vedere, acesta nu poate fi decât cartea lui François Truffaut, Les films de ma vie, publicată cam în aceeași perioadă (Flammarion, 1975). Unghiul din care este privit fenomenul cinematografic este cam același, el privilegiază viziunea regizorală mai mult decât prestația actorilor, inclusiv dimensiunile reduse ale textelor sunt comparabile, ca și comentariile punctuale asupra unor producții despre care se poate lesne deduce că fac parte dintre preferințele autorilor. De asemenea pe cei doi autori îi apropie omagiile aduse în timp real unor mari cineaști în momentul dispariției lor.
La fel ca la Truffaut, critica de film a lui Romulus Rusan este una eminamente pozitivă. El scrie doar despre filmele și autorii care contează, care au marcat într-un fel sau altul istoria celei de-a șaptea arte, deschizători de drumuri sau etaloane ale perfecțiunii unor direcții, figuri istorice unanim recunoscute, a căror valoare nu mai poate fi pusă de nimeni în discuție de foarte multă vreme. Mutatis mutandis, critica lui Romulus Rusan seamănă cu aceea a acelor critici impresioniști din literatură (ca Picon, de pildă), care visau pe marginea cărților stârnind cititorilor o poftă irepresibilă de a le citi. Romulus Rusan visează pe marginea filmelor, se impregnează de atmosfera lor, are, în fiecare moment, certitudinea festinului spiritual care va urma, iar, la sfârșit, rememorează întreaga întâmplare și scoate în evidență punctele ei forte.
Nu știu cum a fost primită la vremea apariției ei (1977) prima dintre cărțile lui Romulus Rusan despre film. În vremea adolescenței mele (eram în prima treaptă de liceu) nu știu ca în Timișoara să fi fost cinematecă (se poate să fi fost, dar să nu fi știut eu de ea), filmele se vedeau la cinematograf, iar singurul criteriu pentru vizionarea lor era numele actorilor din rolurile principale (John Wayne, Alain Delon, Jean Gabin, Steve McQueen, Anthony Quinn, Franco Nero, Giuliano Gemma etc.), nicidecum regizorii care, la vremea respectivă erau, la propriu, ultimul detaliu din listele de nume înșiruite în genericele ce păreau interminabile.
Pe de altă parte, se pune întrebarea câte dintre capodoperele cinematografiei (cele mai multe din perioada interbelică sau din cea imediat postbelică) despre care scrie Romulus Rusan au fost sau ar fi putut fi văzute de spectatori din România care nu aveau abonament la cinematecă? Pentru că să citești observații subtile despre filme pe care nu le-ai văzut și aveai șanse minime să le vezi vreodată nu putea fi, din capul locului, o activitate din cale afară de tentantă. Cărți precum cele ale lui Romulus Rusan se adresează, aș zice, în exclusivitate, unui public avizat. Unor oameni care fie au văzut filmele la care se face referire, pentru a-și confrunta propriile impresii cu cele ale autorului, fie au posibilitatea să le vadă, imediat ce au citit cartea pentru a verifica anumite afirmații. Altminteri, splendidele texte rămân ca niște prăjituri aflate într-o vitrină, care îi vor lăsa cititorului gura apă, dar despre care are certitudinea că nu le va gusta niciodată.
Ca și la Truffaut, primele texte ale lui Romulus Rusan par să schițeze o istorie a cinematografului. Chiar dacă ordinea nu este strict cronologică, se oferă o perspectivă a începuturilor și a pionierilor domeniului. Buster Keaton, Edwin S. Porter (autorul filmului de 11 minute, Atacul trenului, 1903), Méliès, Fritz Lang, Murnau, Flaherty (cu al său Nanuk), Abel Gance sunt printre primii care intră în scenă. Apoi autorul face un salt, precum calul de la șah, direct la Fellini. Și tot așa, înainte-înapoi trece prin toate epocile, toate tendințele și cele mai multe dintre producțiile de referință ale celei de-a șaptea arte. Dacă, din punctul de vedere al istoriei cinematografiei ordinea nu este strict cronologică, ea pare a urma cu destulă fidelitate programul cinematecii, pentru că pe spații mici articolele par legate de o anumită tematică sau de prezentarea unor filme din creația aceluiași autor, așa cum în programul cinematecii ar putea să figureze zilele Jean Renoir sau o retrospectivă Fellini.
Pornind de la viziuni regizorale și filme concrete, Romulus Rusan face considerații foarte interesante despre arta filmului, compară eficient specificitatea cinematografiei cu cea a teatrului, discută competent problema ecranizării unor capodopere ale literaturii, felul în care cuvintele unui roman se pot transforma în material cinematografic. În câteva rânduri realizează mici portrete ale unor regizori și chiar actori, de obicei la aniversarea sau la dispariția acestora. Iată-l, de pildă, pe Jean Gabin, văzut într-un film în care a interpretat rolul de valet: „Interesant este că tocmai postura de valet ne dă aici dimensiunea adevărată a lui Gabin. «A duce tava» înseamnă, în limbajul scenei și al ecranului, ultimul rang al decăderii, etalonul lipsei de personalitate. Gabin face însă chiar din această impersonalitate un semn de discrepanță față de moravurile din jur, pe care le diagnostichează ca o hârtie de turnesol. Fața, mersul, întreaga sa statură trec printre oameni și lucruri cu o nepăsare ce se face dintr-odată și tot timpul observată. Gabin demonstrează că talentul pur în arta interpretării (în film, mai ales, pentru că, aici, între personaj și omul de pe stradă s-au șters orice limite) constă din a te lăsa văzut așa cum ești, bineînțeles după ce ai lucrat asupra ta cu acidul tare al conștiinței profesionale, îndepărtând tentațiile autocontemplării… Gabin a fost un obiect desăvârșit al cinematografului, un corp perfect șlefuit, un caracter la al cărui contact cu aparatul de filmat viața apare mai adevărată decât este ea însăși.” (p. 312). După un asemenea fragment, cum să nu simți dorința irezistibilă de a vedea niște filme cu Jean Gabin, fie doar și pentru plăcerea de a-i urmări și analiza arta interpretativă. Argumentele lui Romulus Rusan sunt atât de convingătoare încât la sfârșitul fiecărui text, a cărui dimensiune depășește rar două file, simți, fizic, dorința de a vedea filmele la care se referă.
La fel ca în cartea sa O discuție la Masa Tăcerii, Romulus Rusan publică în cea de-a doua carte inclusă în acest volum, Artă fără muză. Filmele și martorii lor, o anchetă cu valoare de istorie orală. Ancheta a fost publicată, la vremea respectivă, în revista Cinema. În cadrul ei, câteva personalității majore ale culturii române, de o vârstă cu cinematograful își povestesc relația lor cu cea de-a șaptea artă. Mărturia lor este cu atât mai valoroasă cu cât niciunul dintre ei nu se mai află astăzi printre noi, dar la vremea realizării anchetei toți ocupau locuri marcante în peisajul cultural românesc. Numele lor: Zaharia Stancu, Constantin Daicoviciu, Miron Nicolescu, Demostene Botez, Milița Pătrașcu, Șerban Cioculescu, Iorgu Iordan și Grigore Moisil.
Un volum precum La început n-a fost cuvântul; Arta fără muză; Filmar de Romulus Rusan este mai valoros și mai util cititorului de azi decât celui din vremea când au apărut primele ediții ale cărților care îl compun. Dacă atunci, cititorul își putea forma o părere abstractă despre valoarea în cinematografie și specificitatea unor capodopere, astăzi, el are posibilitatea să vadă într-un timp foarte scurt fiecare film despre care scrie Romulus Rusan și să confrunte fiecare afirmație pe care o face cu propriile sale impresii. Eu, de pildă, care înainte de căderea comunismului văzusem, mai degrabă întâmplător decât programat cu rigoare, 10-15 dintre aceste capodopere, dețin astăzi în DVD-teca personală vreo 80% dintre filmele la care se face referire în paginile cărții. Dacă mai adaug rețelele de streaming Netflix, Amazon Prime, MUBI, INA/Madelen, aproape că nu există titlu pomenit în carte care să nu poată fi accesat instantaneu. Cartea are de aceea o dublă utilitate: dacă citești capitolul despre filmul pe care urmează să îl vezi, îți canalizează atenția spre aspectele lui importante, te ajută să-l înțelegi mai bine și să te bucuri de măreția lui și, în același timp, este un excelent ghid care să te îndrume să vezi filmele care contează cu adevărat, dacă nu le-ai văzut încă.
La început n-a fost cuvântul; Arta fără muză; Filmar de Romulus Rusan este o carte pe care este bine să o țineți în vecinătatea telecomenzii.
Romulus Rusan, La început n-a fost cuvântul; Arta fără muză; Filmar,
Editura Spandugino, București, 2022, 882 pag.