1. Dimineața de luni a celei de-a doua săptămâni din luna mai are semne bune. Un aer neobișnuit de curat năvălește peste întreaga zonă, ca și cum baiere benefice, nevăzute și necunoscute până atunci, s-ar fi desfăcut larg, generoase, odată cu ultima lună a primăverii.
Cu adevărat, zilele și săptămânile trecute fuseseră străjuite de un cer plumburiu și jos, mat și vag primejdios. Dar, cu speranța ascunsă-n sufletele lor răvășite, bucureștenii și „sateliții” lor așteptau semne de schimbare. Surpați în viața lor mocirloasă, prea amestecată, nădăjduiau în vremuri mai bune. Iar pe la orele cinci ale dimineții, acestea par că-și arată mugurii lor încrezători. Atunci, proaspăt trezit de un ceas interior implacabil, înviorat ca după un somn îndelungat, Bazil Arseniuc făcuse de-a binelea ochi. Cu al său al șaselea simț ivit uneori din senin, cu simțurile lui năstrușnice la pândă, adulmecă schimbarea: curând, peste întinderea câmpenească tăcută, deasupra căreia noaptea plouase continuu, tunase infernal şi se potopiseră grămezi de pietricele ore întregi, se va ivi treptat și fatal o lumină filtrată și discretă, la început, apoi una în plină expansiune și explozie, mai târziu, încât discul de foc din înalt va prinde-n ghearele razelor lui tot mai fierbinți, în miezul zilei, conturul unui București obosit și vlăguit. Iar din acel moment încolo, pe întreaga vară și mult spre iarnă, zilele și nopțile vor fi străvezii, tinere și încinse de focul căzut din cer.
Bazil („Vasile” era, de fapt, prenumele lui din certificatul de naștere; dar Baldovin, ţiganul bătrân, nu l-a acceptat, el i-a zis Bazileus, căci doar un asemenea nume împărătesc putea să poarte nepotul său, zicea; însă, la presiunea Gildei, care dorea un nume românesc, iar „Vasile” era și sărbătorit de ziua Sfântului Vasile, șeful clanului a cedat și așa s-a ajuns la un compromis rezonabil: Bazil în viața de zi cu zi, Vasile în acte) este un ins nocturn. Noaptea se simte ca peștele în apă. Instinctele lui sănătoase, în care se încrede pe deplin, tresaltă ca vrăjite în întunericul compact, stăpân peste tot ce se vede. Aflat în miezul vieții, la cei 49 de ani ai săi, își făcuse un program de viață pe care-l urma fără urmă de efort. De parcă el izvora din legătura directă a stăpânului gropii de gunoi cu ritmurile naturii, și nu cu toanele schimbătoare ale oamenilor. Elementele primare în care se învârtea viața lui – cerul năzuros, aerul divers mirositor, pământul clisos, apa nehotărât de curată – îl protejau, îl țineau captiv în mijlocul lor, bătut în cuie pentru totdeauna. Așa că noaptea, când legăturile elementare se întăreau în liniștea masivă, vigoarea lui creștea subit, înviorat ca la un semn al unei forțe nevăzute.
În aerul răcoros sau chiar rece al nopții, până și mirosul Gropii, calificat grăbit drept „urât” de mulțime, se pierdea în tăria nesfârșită, se curăța și devenea proaspăt sau „frumos”. Atunci, Bazil era fericit în marele lui depozit. Groapa lui, era convins, se înfățișa drept trecutul sigur al lucrurilor. Și el este totul. Trecutul, gândea, este magazia uriașă, practic nelimitată, mereu palpabilă, a faptelor trecătoare prin viață. El și numai el era celula de depozitare a vieții omenești adevărate ce dăinuia prin amintiri cuibărite cuminți în mii și milioane de straturi. Acolo, în tihna și prospețimea nopții, o regăsea fericit pe Iris, ca aievea, marea lui dragoste. Îi apărea ca la cei douăzeci de ani ai ei, când se cunoscuseră: blondă auriu, cu păr lung și inelat, cu tenul alb, mereu surâzătoare – un înger de care se îndrăgostise subit. Tânăr încă, abia terminase ASE-ul românesc, facultatea contabililor prudenți. El avea 26 de ani, dar, fără motiv clar, se simțea deja un om de prisos. Nu-i lipsea nimic din cele necesare vieții. Mama, agila Gilda Lupu, după recăsătorire, în entuziasmul anului 1990, Gilda Erdely, împreună cu Baldovin și Frosa, bunicii lui dinspre tată, chiar dacă nu de sânge, se îngrijeau ca fiul și nepotul lor asimilat să aibă tot ce are nevoie pentru începutul vieții sale active. Însă și așa, la aproape doi ani de la terminarea facultății, nu-și găsea starea. Nu se vedea angajat la vreo societate în calitate de contabil sau așa ceva. I se părea o muncă prea teoretică și rutinieră. Se gândea, deși nu prea clar, la o întreprindere personală și practică, diferită de tot ce era pe piață. Aștepta. Colinda zilnic Bucureștiul în lung și-n lat, fără țintă. Cu fetele avea aventuri de-o seară, nu mai mult. Ai lui îi cumpăraseră un apartament cu două camere, undeva în Tei. Nu-i plăcea însă prea mult acolo. De două ori pe săptămână, cel puțin, se întorcea la casa lui părintească, un apartament cu patru camere pe lângă Piața Romană. Mai ales că-l avea pe fratele lui, Gabriel, mai mic cu 21 de ani ca el, drăgălaș și foarte isteț, adus pe lume, în 1991, de noii căsătoriți, Gilda și Marko Erdely. Tatăl lui vitreg mai avea o fată, Adina, din căsătoria anterioară, mai mare ca Gabriel cu opt ani. De-acum sora lui, fata îi era destul de străină. Avea un temperament distant, inclusiv față de Gilda, și mai cu seamă față de Bazil, singura ei afecțiune fiind față de frățiorul ei atât de mic și de fericit atunci când vedea toată familia reunită.
Totuși, nimeni din familie nu-l presa să se angajeze. Îi înțelegeau rezerva și se gândeau ce anume i s-ar potrivi să înceapă. Îngăduința asta poate se arăta și pentru că resursele materiale ale părinților erau bune și foarte bune, amândoi învârtind afaceri reușite, chiar dacă nu spectaculoase. Așa că Bazil cutreiera orașul într-o stare abulică, fără a fi impresionat de ceva anume, care să-l facă să se oprească din rătăcirea lui zilnică.
„Micul Paris” i se arăta ca fiind cenușiu, fără distincție, bântuit de nevoia mare de a ieși în evidență cu orice preț. În el, tânărul Bazil nu-și afla liniștea. Nu căzuse-n darul beției, cum se temeau, în secret, părinții. Ba chiar îi displăcea cazna zilnică a bețivilor sadea, ce-și înecau amarul în fel de fel de licori fals alinătoare. Dar, hălăduind fără țintă, cheltuindu-și timpul cu indiferență, apucase să intre întâmplător într-o casă de pariuri. Fusese surprins. Pentru prima dată, îi atrăgea atenția o mulțime de oameni aciuați la mese, discutând de zor, strigând, roșii la față de emoție, de furie sau de fericire, după caz, care priveau încordați la televizoarele placate pe pereți.
– Ratangiule! Nemernicule, trebuia să dai pasă-n dreapta, morții mă-tii!
– Hai, Real, hai, Realișor, bine, mă, gol, trăiască familia ta. M-ai scos, mânca-ți-aș!
– Căcaților! Nesimțiților! Să conduci cu 3-0 la pauză și să fii egalat în ultimul minut. M-ați curățat, căcați proști ce sunteți.
Bazil se uita la fețele lor înflăcărate sau căzute-n dezamăgire fără leac, și nu se putea dezlipi de ei. Era ceva absolut nou. Luase loc la o masă marginală și-și făcea de lucru cu un bilet, sedus de patima jucătorilor ce formau o adevărată familie.
– Când eram io în Germania…
– La ciordeală…
–… și mă gândeam la ceva, mă gândeam la Monica Belucci, mânca-v-aș pula voastră, e cea mai bună de pe lume…
– Și te durea mâna…
– Și câteodată-mi venea să plâng.
Cucerit, încă nu știa de ce, îi studia ca pe tovarăși de drum, de-acum. Cel care se destăinuise venise din Germania, unde spusese că muncise-n construcții. Era o matahală zgomotoasă, mereu în centrul discuțiilor. După șapte ani la nemți, a revenit în țară, a divorțat de femeia lui, care între timp trăise cu altul, și găsise soluția jocurilor de noroc: pariuri sportive și loto. Curând, s-a însoțit cu o fată scundă, aproape rotundă, jucătoare înfocată și ea. Erau nelipsiți și veseli. Mărturiseau că, de când cu pariurile, se sculau dimineața întotdeauna cu nădejde în suflete.
Un altul, slăbuț, adus de spate, n-avea casă și se retrăgea ziua în agenția de pariuri, unde se odihnea pe un scaun, la o masă, stingher, picotind acolo până spre prânz. Apoi lucra. I se dusese buhu că era priceput la pariuri sportive, știa jucători, antrenori, forma echipelor. El nu juca niciun bilet, n-avea bani. Dar completa biletele clienților lui. Era migălos, întocmea variante, le compara. Clienții îl serveau cu cafele, sucuri, țigări și sandviciuri grase. Stătea așa, cufundat în permutări, până se apropiau meciurile și era zorit de mușterii. Era plătit cu 10% din eventualul câștig, dar și cu câțiva lei pe bilet. Oricum, toată lumea era mulțumită, semn că eforturile lui dăduseră roade de multe ori.
Pe Bazil l-au captivat în totalitate. Avea în față, știa sigur, o lume cu speranță permanentă-n suflete. Ei nu deznădăjduiau niciodată, cel mult cădeau într-o mâhnire a momentului. Însă mereu aveau înaintea lor posibilitatea unui nou bilet menit, acela, câștigului fabulos, credeau cu tărie. În două zile, Bazil s-a pus cât de cât la punct cu tehnica pariurilor. N-a ieșit din casă până n-a fost convins că a înțeles ceva din mecanismul lor. Apoi, s-a dus din nou la casa de pariuri și a lucrat șapte bilete. A pus câte doi lei pe bilet, suma minimă. A făcut o investiție totală de 14 lei. Pe fiecare bilet a jucat 21 de meciuri. Enorm, aventurier, imposibil. Văzuse în oferta Casei că la acest număr de jocuri se dubla câștigul, care era și așa mare. A luat numai meciuri în care exista o miză puternică – înțelesese miezul jocului – : fie se juca pentru evitarea retrogradării (meciuri crunte, de obicei ocolite de amatori), fie pentru accesul în cupele europene (nu doar cucerirea campionatului), pentru că acolo era vorba de bani mulți pentru cluburi, fie pentru câștigarea campionatului, unde era cazul. Când a dus biletele la prelucrare și înregistrare, fata de la ghișeu l-a privit lung:
– Jucați cu douăzeci şi una de partide??
Bazil a încuviințat din cap. Nu voia să stârnească interesul celorlalți. A plătit, și-a luat biletele înregistrate și s-a retras la o masă în colț, cu cafea și Cola. A urmărit meciurile pe ecranele din perete, sub forma unor tabele electronice care indicau scorurile, sau în transmisie directă, pentru unele. Treptat, pronosticurile-i ieșeau unul câte unul. Nu era surprins. Nu era încă pasionat cu adevărat. Dăduse peste el norocul începătorului. Îi ieșise, spre final, 20 de meciuri cu pronosticurile inițiale validate. Ultimul, din Franța, era și el pe sfârșite. Acolo pusese „unu solist”, să bată gazdele, Bordeaux, care întâlneau pe Lorient. Oaspeții n-aveau pentru ce să mai joace, era ultima etapă, iar ei se salvaseră de la retrogradare. În schimb, gazdele jucau pentru a prinde calificarea în Cupa UEFA. Dar Bordeaux, din prea mult zel, rămăsese cu un om în minus, în ultimele cinci minute. Scorul era egal, zero-zero. Și mai era un singur minut. Atunci, Bazil a închis ochii. Intrase-n joc. A șoptit, pentru sine, cuvinte pe care n-avea să le mărturisească nimănui, de jenă:
– Doamne, dacă exiști, dă-mi un semn.
Când a deschis ochii, a văzut cum gazdele primiseră lovitură de la 11 metri. S-a îmbujorat de emoție. Îi era și rușine că se îndreptase către Mila Divină cu o asemenea cerere. Penaltiul s-a executat și meciul s-a terminat: 1-0 pentru Bordeaux. Era uluit. Ghicise deznodământul tuturor celor 21 de jocuri. A privit în josul biletelor, la câștiguri. Le-a adunat în gând. Câștigase cam 8000 de euro în bani românești. A rămas la masa lui încă o oră. În sală tocmai se trăia jalea generală și obișnuită a ratării pronosticurilor. De fiecare dată apăreau eternele „bombițe”, cum erau ele numite, adică surprizele care dădeau peste cap toate calculele anterioare. În fața jucătorilor din sală, acum, se aflau bucăți de hârtie inutile, bune de aruncat, după ce, cu două ore înainte, ele străluceau în ochii lor cu sume amețitoare. Acum însă se simțeau singuri și neajutorați. Toate resorturile vieții lor intrau în amorțire. Și de data asta, fiecăruia i se întâmplase același lucru de acum o săptămână, o lună, și tot așa: erau trădați în previziunile lor de trei-patru echipe pe care le considerau învingătoare în mod sigur. Și, când colo, ele fie fac egal rușinos acasă cu ultimele clasate, fie mănâncă bătaie în deplasare de la echipe fără pretenții. Ce-i asta? Ce-i bătaia asta de joc? Storși de puteri, rămași fără vlagă, ca deșeuri bune de aruncat, în ei se infiltrase gustul sălciu al zădărniciei.
Atunci, dinspre masa fostului muncitor în neguroasa Germanie, răzbătea un glas gros, certător și mobilizator în același timp. Omul se ridica în picioare, cât era de mare, își arunca privirea aprigă roată către tovarășii de necaz, și spunea rar și tare:
– Băi, căcăcioșilor! Gata cu bocetul. Azi a fost sâmbătă, trei ceasuri rele. Dar mâine-i duminică, amărâții mei. Și ce zi e mai mare ca duminica? La treabă. Facem bilete și câștigăm, e clar?
Din dreptul meselor se auzeau murmure evazive. Dar vorbitorul încheia apoteotic.
– Mâine vom ajunge cu toții în Rai! Domnu’ este cu noi! tuna el și lua loc lângă femeia lui, bătând cu palma dreaptă în tăblia mesei, ca o pecete nemaiîntâlnită pusă pe un document vital.
Bazil a mai lăsat timp, să se ducă supărarea, să reapară speranțe noi în ochii și-n sufletele chibiților. Apoi s-a dus la ghișeu și a pus biletele unul lângă altul, în fața fetei, fără să spună nimic.
– Ce-i cu ele?
– Verificați, vă rog.
Și câștigurile au fost validate rând pe rând. Brusc, băiatul care lucrase într-un colț, în tăcere, singuratic, devenise eroul pariorilor bucureșteni. Și, cum le spunea fostul muncitor în Germania ortacilor lui, era și inspirația lor. Când mai intra, mai rar, vinerea, sâmbăta sau duminica în alte unități de pariuri, era întâmpinat cu interes și chiar respect. Degeaba, la întrebările lor, le spusese repetat că fusese o pură întâmplare, că nu prea știa toate chichițele jocului, de pildă toate tipurile de pariuri, așa că jucase simplu: 1 pe linie, sau 1X&2+, sau pauză sau final 1. Ceva clasic. Dar nu era crezut. Aveau încredințarea, cu toții, că băiatul ăsta cu păr roșcat primise informații corecte de la cine trebuia. Și arătau cu arătătorul în sus, către vârful unei ierarhii misterioase. Unii, mai siguri și mai înțelepți, rosteau încet un cuvânt magic, suficient pentru a explica și justifica tot și toate: „mafia”.
În acel an ciudat, curios, a întâlnit-o. Era studentă în anul doi la Jurnalism. Crescuse în îngrijirea bunicii ei, Rina Firisevici, care avea în jur de 80 de ani. Aflase apoi că inimoasa bunică stătuse patru ani închisă, la 25 de ani cât avea atunci, în lagărul de femei de la Bergen Belsen. Avusese noroc, pentru că în acel lagăr nu era crematoriu. În schimb, nu prea aveau ce mânca, iar mizeria era de nedescris. Drept urmare, multe femei au murit de epidemia de tifos în care s-au stins și mai vestitele surori Frank, în februarie 1945, cu puțin timp înainte de eliberare. Au fost eliberate de britanici – paznicii lagărului părăsiseră locul cu o zi în urmă -, care au găsit mormane de cadavre, iar supraviețuitoarele abia se mișcau. Fotografii celebre, care impresionaseră lumea întreagă, au fost făcute de George Rodger, al cărui nepot, peste vreo 60 de ani mai târziu, avea să provoace un adevărat măcel printre colegii lui, într-o școală, după care s-a sinucis. Bunica Rina, supraviețuitoarea, a ieșit în 1945, la 29 de ani, și s-a întors în România, de unde fusese luată în `41. S-a măritat peste șase ani cu un moldovean răbdător și, în același an, 1951, a născut-o pe Elisa, viitoarea mamă a lui Iris. Dar, ca supusă unui blestem, Rina și-a văzut fata murind la doar 30 de ani, de un cancer la ficat. Atunci, în 1981, Iris avea patru ani. Nu și-o amintea prea clar pe mama ei. O apărase și-o sprijinise supraviețuitoarea Rina care primise, drept despăgubiri din partea statului german, suma de 15 de milioane de euro, în banii de azi. Ea a donat un sfert în fundații pentru îngrijirea copiilor și a bătrânilor. Și-a cumpărat o casă decentă, ascunsă de o curte înaltă, iar restul i-a pus într-un cont pentru nepoțica ei. Vajnica bunică a murit în patul ei, la 85 de ani – a trăit zece ani după stingerea soțului ei, și 20 de ani după cea a fetei ei -, în 2001. Atunci, Iris avea 24 de primăveri, terminase facultatea și-l cunoscuse deja pe Bazil de patru ani, când el trecuse pe 27.
Faptul că îngereasa blondă, în zilele de după întâlnirea lor, îl îngăduise pe lângă ea, i se păruse lui Bazil o minune salvatoare de viață. Iar salvatoarea reală se afla în preajma lui, de atunci, și era o domnișoară încântătoare și curajoasă. A sprijinit-o să-și dezvolte Fundația pentru Combaterea Extremismelor, pe care o înființase bunica Rina, cu banii aferenţi, prin care proaspăta jurnalistă își propusese să demaște orice idei și acțiuni extremiste, antisemite și rasiste, de oriunde ar fi venit ele. Avea să fie o nucă tare pentru toate manifestările exagerate, care rezultau din resturi de comunism sau fascism, și care trădau o înclinație nostalgică fie către „epoca de aur” comunistă – cazul marii părți a poporului -, fie către o extremă dreaptă ce izvora dintr-un interbelic îmbârligat îndelung adorat, cazul unei părţi din elită și al chibiților ei.
Însă farmecul lui Iris, însuflețirea și frumusețea ei, ca și curajul insuflat în timp de rezistenta ei bunică, l-au transformat pe Bazil într-un mod radical. Îl făcuseră să găsească un rost pentru viața lui și nu numai – credea întru totul că preocuparea lui viitoare trebuie să fie pentru partea umbroasă a lucrurilor, cea nevăzută și neaplaudată, partea resturilor care nu dispar, cu toată trecerea timpului. La un an de la norocoasa lor întâlnire, s-au logodit și s-au mutat împreună în micul lui apartament, deși situația lui Iris, la acest capitol, era superioară, la care se adăugau implorările Rinei de a locui împreună. Oricum, mergeau la casa luptătoarei ei bunici în fiecare zi, măcar unul din ei, dacă nu amândoi.
Dar oricâte pericole intuia Bazil că stau să izbucnească din magma socială ce-i înconjura, iubirea nesperată pentru îngereasa lui blondă îl învăluia ca o plasă de siguranță zeiască, aurită, inexpugnabilă.
2. Deși îmbătat de imaginea serafică a lui Iris, ce-i strălucea în ochii minții chiar și la asemenea distanță în timp, mai ales seara, la culcare, și dimineața, Bazil Arseniuc rămânea, în privința programului, un soldat supus datoriei. Corpul lui în general rezistent, doar cu unele mici accente, în ultima vreme, de sensibilitate curioasă, avea nevoie doar de patru ore profunde de somn pe noapte. Asta erau credința şi socotelile lui. Așa că, ascultându-și rațiunea de ostaș al Gropii, managerul celor ce rămân se scufunda în apa vălurită a somnului cu o voință de fier, fix la ora 1,00 a nopții. Tot așa, ca sub o hipnoză vindecătoare, făcuse și de astă dată. Ca de obicei, ascultând de un ceas interior mereu exact, s-a trezit la ora 5,30 perfect odihnit. Odată cu el, într-o comunicare secretă, s-a auzit mișcând și Caizer, în cușca lui imensă.
I-l adusese în dar, acum șapte ani, Fane Gologan, vărul primar al Luizei Corbu, femeia pe care o vizita Bazil o zi sau câteva pe săptămână. Fane era comerciant de fier vechi și de orice alte vechituri prețioase istoric. De aceea, pentru el, groapa de gunoi era o sursă de câștig, pentru că acolo găsea mereu fel și fel de metal aruncat în neglijență și neștiință, cum obișnuia românul. Avea și o iscoadă, pe Panseluța, ce sta la marginea celulei de depozitare, unde descărca mașina celor ce transportau deșeurile, cu masca pe față. Ea cerceta posibile resturi de sârme, de metal, mai ales de cupru, aducătoare de bani frumoşi.
– El este Caizer, îl numise Fane, pe neașteptate, în stilul lui deschis, dintr-o bucată. E din neam gigantic. Pe bune! O să ai nevoie de el aici.
Atunci, cățelușul, dacă i se putea spune așa, avea numai câteva luni. Nu i-a trebuit mult timp lui Bazil să-și dea seama că vorbele pitorescului său prietenului nu fuseseră aruncate în van. Câinele se înălțase ca-n poveste, în mai puțin de jumătate de an. Devenise paznicul recunoscut al zonei, peste care nu se putea trece, dincolo de paznicii angajați cu contract de muncă. Crescuse neobișnuit de puternic și înfricoșător. Mai mult, pentru toți devenise limpede: Caizer nu era doar câinele fără asemănare care păzea groapa de gunoi ca nicio altă ființă, gata de un posibil sacrificiu, dacă ar fi fost cazul. Dar el întruchipa, mai ales, un soi de spirit tutelar al locului. Se ghicea, din liniștea masivă pe care o transmitea și cu care intimida pe oricine, ridicat pe picioarele lui uriașe, noaptea, lângă rulota roșie a lui Bazil, că era una cu celula de depozitare și cu stăpânul lui, singurul căruia-i asculta îndemnurile. Nu părăsise niciodată Groapa. Acolo știa, cu un simţ aparte, că este casa lui.
Acum, în al șaptelea an, ajunsese la deplina lui dezvoltare. Mai întâi, privindu-l, îți sărea în ochi neverosimila lui înălțime. Dacă aveai curajul să-i fii pe-aproape, în fața ta se afla o arătare de-aproape 90 de centimetri înălțime, ce-i venea lui Arseniuc, la cei 1,91 metri ai lui, până spre buric. De la coadă la capul înfiorător măsura peste un metru și treizeci de centimetri. În totul, cântărea în jur de 70 de kilograme. Un adevărat colos pe patru picioare, un tanc plin de forță și precizie. Prin simpla lui vedere, vizitatorului, oricare ar fi fost el, nici nu-i trecea prin cap să nu respecte regulile zonei, fără nicio abatere. Era acoperit cu o blană de un negru-stins, cu păr scurt și des. Urechile îi stăteau mereu ascuțite, ciulite și învârtite ca antenele parabolice, semne ce arătau că în fiecare secundă putea fi activ și fatal. Dar ceea ce te îngrozea de la prima ochire era capul. Nu doar că era imens, chiar în raport cu mărimea neliniștitoare a corpului, dar ți se arăta diform într-un fel nemaivăzut. Cumva, animalul avea trei capete unificate. Cutia lui craniană se împărțea în trei colțuri, așa părea, și fiecare din ele sugera o posibilă gură. Iar când gura lui reală și surprinzătoare, singura, se deschidea într-un lătrat abisal, tulburător, colții lui ascuțiți se zăreau ca sulițele, lați și înalți. Lătratul te fulgera acolo unde te aflai, gata să te supui cu disperare. El acoperea întreaga platformă, iar stingerea lui strângea la un loc cele trei colțuri, în așa fel încât cele trei guri, sugerate, se resorbeau într-una singură. Niciodată n-a mușcat pe cineva. N-a fost nevoie. Ar fi fost, de fapt, o sfârtecare mortală. Dar înfățișarea lui îți spunea că depinde de tine să nu fii sfâșiat în orice moment.
Statutul lui de paznic invincibil al așezării era resimțit de tot ce mișca în întinderea împrejmuită, mai cu seamă în zilele, variabile, în care Bazil se retrăgea spre Nordul Bucureștiului, la apartamentul lui, sau la Luiza Corbu. Teoretic, administrativ, în absenţa lui, conducerea organizației era exercitată de directorul tehnic, Iuga, pe care Bazil îl numise un soi de manager adjunct. În realitate, rămas singur, Caizer, lăsat liber câte o jumătate de oră de un paznic instruit în acest scop și pe care patrupedul îl acceptase în urma lui, înconjura de câteva ori piramida de deșeuri retezată la vârf, străbătea spațiile până la gardul de sârmă, înalt, ce înconjura cele 50 de hectare destinate afacerii deschise graţie moştenirii unice, de către singurul său stăpân, a resurselor fostei lui iubite. Înainta încet, ca un supraveghetor cu atribuții totale, cu toate simțurile la pândă. Atunci, disciplina angajaților atingea cote maxime. Pentru că nu le era doar teamă de animalul totemic de lângă ei, ci, mai mult, parcă respectau o încarnare neașteptată a Gropii înseși de pe urma căreia primeau cele necesare traiului familiilor lor în acele vremuri sărăcite și învrăjmășite.
Din camera lui, pe la șase fără un sfert, Bazil îi auzea neastâmpărul: se lovea cu corpul de cușca de fier în care, din când în când, dormea. Știa cu certitudine: Caizer era nerăbdător să facă turul depozitului, în zorii zilei, pe la 6,00.
Fragment din romanul Mâine vom ajunge în Rai, aflat în lucru