poeme
PETRE IOAN CREȚU

poeme

Articol publicat în ediția 7-8/2022

Zboruri lucrate cu mâna și întâmplate în cerc

tu mă întrebi cum și când să începi
și dau din umeri a nefiresc
sau îți vorbesc despre anotimpul sfârșiturilor
ca despre o bucurie nestăpânită
iarna e și ea un timp uneori nesfârșit
alteori viața începe cu moartea
și ne bucurăm
trupurile noastre ascund răni neostoite
fiul a ucis
pasărea purpurie în zbor
fiul nostru cel rătăcit
iar ziua începe aproape violent
cu râsul meu și nici măcar nu știu de ce obosesc
poate sunt groaznic de grele trădările
adormite în gest în umeri sau sâni în priviri
aproape incest
urcă cenușa urcă nefiresc
și nopțile sunt lungi ca niște săbii de fier
de ce ne sunt cântecele somnoroase
și grele, mai întrebi

Dumnezeu începe Geneza cu propriul eșec
cu Adam cu izgonirea din rai și cu îngeri defecți
amândoi privim cu groază
cum se răsucesc în noi lumânările
cu flacăra în jos
și cum se întorc firesc înțelesurile lucrurilor cerești
spre alte rosturi atât de pământești
ia-mă de mână îți zic să prindem sens
apoi acoperă-mi privirea cu palma să nu mai văd
uluite brațele mele se redescoperă în aripi și zbor neînțeles

Izgonirea din rai noaptea mea de coșmar

niciodată nu am fost în stare
să-ți povestesc despre lupii blonzi
cu bretoane și ochelari verzi
încălțați cu bocanci uriași și militari
cum îmi bântuie ei somnul
și bucură nopțile cu ger

dar nici despre îngerul trist
cu aripile târşâindu-le după el
lăsând în urmă o dâră
de spaimă și ape tulburi
și lacrimi
și nici despre sticla de vin
care fix la ora trei
se insinuează lângă mine în pat
cerșind sex

sau cum mă lovesc de spătarul scaunului
și mă fac țăndări
ori de câte ori visez
herghelii de fluturi și pe tine
învăluită în fum de țigară
și mister
apoi picioarele tale arcuite
a triumf
și lumina dintre ele
ultima mea înmugurire
flori negre ce îmi cresc
pe sub unghii

se făcea că abia
ne azvârlise în stradă
administratorul cu un singur ochi
bine ascuns la subsuoara
treningului roz
și cum știam deja
că era începutul sfârșitului
și că Dumnezeu ne părăsise
deși se străduia în fiecare noapte
să ne mântuiască
la nesfârșit și fără pic de milă

Primul cânt al lui Ezra

uf, eu nu reușesc să te înțeleg
tu nici măcar atât
și nu știu cum să continui
și cum să mă mântui
și nici timp se pare că nu mai am
hai să încheiem acest început
să-l ducem până la capăt
e ca și cum noi am construi lumea
lumea asta nebună
uite această aripă de înger
nenăscut
e mai mult decât un întreg
mai îndrăzneață decât zborul în sine
e lucrarea noastră ultimă
care ne va reconstitui
și ori de câte ori vrem
doar întindem mâna…

copil al nemișcării zămislit de timp – Cristos
de la picioarele lui țintuite
în piroanele vinei
se va reconstrui lumea
a zis Dumnezeu
scrie Ezra cu sângele lui
ca nu cumva să uit
dar Ezra nu a auzit și nici nu a scris
și oricât s-a chinuit Dumnezeu
să rescrie lumea tot nu a reușit
așa cum și până astăzi nu înțelege
de ce și-a ucis fiul
într-o zi de chin și suspin
Scrie Ezra, scrie…

de fiecare dată partea uluită
a trupului meu
se întoarce la naștere
la căruța cu două iepe
negre
fulgerând câmpia a frică
și moarte
și tata mâna caii
cu părul în vânt
cu focul în mâini și-n ochi
ca un bici
di! Iepele mele di!

te auzeam cum îți bate inima
și cum plângi, moarte
te auzeam din pântecele mamei
chiar de la început
și nu știu de ce
dar mă bucuram
poate unde nunta mea
și pământul promis
deja construiam ziduri
apoi o casă și un copil
scrie Ezra scrie
și cum am ucis
pasărea purpurie
din celălalt vis

noi suntem piramidele
cu pereții de ape
întoarse cumva ciudat
cu vârful înfipt în noapte
cu rădăcinile în aer
și cu pântecul scurs
cu rostul scris în piatră
de Dumnezeul dus
atinge-ne privirea cu degetul tremurat
pe sticla adormită
înspre apus

Șarpele, ultima creație înainte de a trece râul

vântul înghețat focul stinge
Ezra, vom trece împreună râul
zice Dumnezeu
care tocmai realizase
că nu mai are vreme
nici el nu înțelegea cum
dar, așa deodată
a început să-l strângă timpul
pe la subsuorile cămășii sale
dumnezeiești

vom trece și râul
dinspre malul întunecat
ca să faci apoi lumină, Doamne
voi hrăni lupii înfometați
cu frica din sufletul meu
șoptește Ezra
un copil al uimirii
înspăimântat de rolul lui
în facerea lumii

hai să ne oprim din lucrare
s-o punem în așteptare
și mă voi întoarce atunci
când mă voi simți în stare
să înalț omul
până la cer
e deja multă plictiseală în rai
cei doi stau veșnicii întregi
și se uită în zare
în timp ce pe mine
mă tot zgândăre
în buricul degetelor
un început de primăvară

până să treacă râul
Dumnezeu a creat șarpele
și a răsuflat ușurat
tocmai sfârșise Geneza