De vreo douăzeci de ani încoace, prestigiosul regizor de teatru Mihai Măniuţiu a depăşit cu mult graniţele domeniului său profesional, în care punerea în scenă a textelor dramaturgilor de toate epocile şi vârstele, de la antici la cei din preajma noastră, a fost acompaniată în timp şi de substanţiale şi originale eseuri despre arta teatrală: s-a ilustrat la cote înalte şi ca prozator şi poet. În această a doua ipostază a manifestat o mobilitate a fanteziei şi a formelor discursive remarcată în toate glosele critice care i s-au consacrat, cu accente pe o „artă a dedublării”, a jocului cu măştile şi cu convenţiile literare în general, fapt deloc surprinzător la cineva care are evidenta vocaţie a înscenărilor de momente de viaţă şi de destine în „marele teatru al lumii”. S-a observat de multă vreme şi că poetul Măniuţiu e un temperament mai degrabă sceptic şi relativizant, rezervat faţă de Adevărurile cu majusculă şi de trecerea lor solemnă în discursul liric. (Într-un volum ca Tu, publicat în 2016, tot la Tracus Arte, nici dialogul încercat cu divinitatea nu lansa tulburătoare interogaţii de psalmist arghezian, ci trata dificila relaţie în termeni mai curând ludici, de comunicare infantilă, destinsă, familiară, în decoruri comune, familiale şi cotidiene). El se apropie de spectacolul realităţilor din jur şi se apleacă asupra marilor teme ale existenţei şi poeziei cu un soi de neîncredere, să-i zic ironic-elegiacă, însă evitând mereu patosul, fie şi cel al suferinţei extreme: nicio lamentaţie, niciun ţipăt de spaimă, nicio gesticulaţie redundantă, ci mai curând coborârea unor asemenea stări în zone mai atenuate ale sensibilităţii, pe care le asigură tot un fel de distanţă de „spectator ca la teatru”, al unui teatru de cele mai multe ori derizoriu, ce nu pare a merita implicarea excesivă: între scena realului şi cel ce o aproximează în discurs se interpune filtrul reflecţiei cumva minimalizante. Dar, fapt important, starea de nelinişte şi inconfort existenţial rămâne constantă în subtext.
Volumul Celelalte lucruri inutile (Tracus Arte, 2022) ne avertizează încă din titlu cu privire la fragilitatea unor realităţi şi stări de spirit, ca şi cum totul s-ar desfăşura într-un teatru de umbre sau, în orice caz, cu o figuraţie înceţoşată, aproape de inconsistent şi halucinatoriu. Şi de data aceasta, aproape fiecare text sugerează o însemnată doză de scepticism. Într-unul dintre ele, Repere, această stare e exprimată în regim antifrastic, cu o ironie ce opune unei întâmpinări festive şi imnice sentimentul vidului existenţial şi al eşecului absolut: „repere – zero/ zero/ zero repere/ înaintez spre zero/ aleluia/ desăvârşirea nu mai e/ chiar atât/ de departe”. Acest regim oximoronic e ca şi general în volum, în versuri ce se apropie de formula aforismului, a reflecţiei/ judecăţii asupra lumii, în expresii concentrate ce se reţin. Posibila atitudine meditativ/ contemplativă este repusă în chestiune prin alunecarea subtilă dinspre atributul „nobil” al atitudinii către imagini care o contrazic radical, – prezumtivul calm contemplativ şi interiorizarea înţeleaptă sunt răsturnate adesea printr-o mişcare brutală, dublată metaforic de o altă sugestie care intensifică senzaţia de blocare crudă a comunicării, – de unde şi succinta concluzie comunicată tranzitiv, ca în aceste versuri: „tăceri suverane/ alea care-ţi bagă pumnul în gură/ care-ţi apucă limba/ şi ţi-o răsucesc pe un băţ/ înfipt în/ mâlul insulei/ scufundate// tăcerile suverane/ abandonul/ de/ fi/ ni/ tiv.” (Tăceri suverane). Aerul impasibil al „actantului” liric abia disimulează încordarea stării de spirit, cum se întâmplă chiar în poemul liminar, Maestrul: promisa „măiestrie” se aplică aici, tot prin antifrază, unui simbol al tensiunii interioare, al „spaimei”, concentrată în metaforele ghemului şi nodului desfăcute lent, cu răbdare, nu-i aşa, de… maestru. Asta nu însemnă că „spaima” nu mai este resimţită ca şoc existenţial, ci doar că e „gestionată”, ca să zicem aşa, întârziată cu îndemânarea celui care a trecut în mod repetat prin ea şi care promite, de altfel, să mai treacă. Poezia merită citată integral ca fiind emblematică pentru modul de a simţi şi vedea lumea de către un subiect liric care-şi analizează lucid reacţiile şi îşi „regizează” gestica, sugerând detensionarea acestei grave tulburări: „intri şi ieşi/ intri şi ieşi/ întruna/ şi de fiecare dată/ nodul de spaimă/ trebuie desfăcut/ cu migală/ ca să treci de/ cealaltă parte/ după care/ refaci nodul/ cu infinită răbdare// îl refaci/ pentru/ data viitoare -/ doar nu eşti/ un bărbat/ care intră sau/ iese/ o singură dată// tu eşti un/ maestru/ al nodului/ de spaimă.”
Într-o formă foarte concentrată, cu abia începuturi de dezvoltare narativ-alegorică a unei prime imagini-notaţie, se sugerează subtil într-o poezie ca lacrima christi, starea de tensiune nerezolvată a subiectului şi, pe deasupra, ca un soi de plus-valoare simbolică, trimiterea la vinul euharistic şi la jertfa biblică, de data aceasta ca metaforă a unui echilibru precar şi al unei revolte mocnite: „pe buza ruptă a paharului/ un strop de vin/ acolo unde n-au ajuns dinţii/ să muşte/ sticla / să mestece cioburile tăioase”. Altădată, mesajul suferinţei, al inconfortului sufletesc, e mai direct exprimat – vezi poezia gânditorul (legendă), unde se pune în contrast indiferenta armonie a naturii cu neputinţa omului ce meditează asupra destinului său amar. Din nou, textul e scurt şi de o maximă expresivitate: „când păsările dimineţii/ exultă/ degetele i se afundă în tâmple// acolo în adânc/ se înfiripă/ doar/ cântecul-scrâşnet”. (Poate nu e inutil să spunem, fie şi într-o paranteză, că modul de aşezare în pagină a textelor, adică uzând tot timpul de versuri scurte, despărţite uneori şi după câte un singur cuvânt, contribuie la accentuarea sugestiei de necesară încetinire a lecturii pentru concentrarea atenţiei – în notaţie sau reflecţie – asupra fiecărei conotaţii posibile a verticalei textuale.)
O temă ce-şi prelungeşte modulaţiile în multe locuri din volum este aceea a derealizării eului, a pierderii permanente de consistenţă a fiinţei care îşi slăbeşte grav capacitatea de raportare la propria viaţă şi pentru care mai tot ce se întâmplă în preajma ei comportă acelaşi proces de desubstantificare, de transformare a unor gesturi definitorii pentru omul viu în reacţii inerţiale, ca şi automate, când nu e vorba chiar despre anularea unei astfel de reacţii, de un soi de conformism, de supunere devenită indiferenţă chiar faţă de faptul de fi ca individualitate distinctă. Extenuare, oboseală cronicizată, scepticism agravat, resemnare a omului care se ştie prins fără scăpare în angrenajul distrugător al mediului ambiant, în „capcana” ce nu se recunoaşte niciodată ca atare, – toate se contopesc în ca şi generalul sentiment la inutilităţii vieţii, devalorizate radical în circumstanţele mereu neprielnice. Ipostaza „străinului”, dintr-un poem cu acest titlu devine reprezentativă – o detaşare de sine asociată lipsei stoice de împotrivire faţă de agresiune a omului care doar „sângerează parcă/ puţin/ la tălpi/ când se ridică/ să-şi ia rămas bun/ ca tot omul/ cuminte/ care a murit.” În vecinătate, dăm de alt mic poem unde nesiguranţa de sine, neîncrederea în propria realitate, ezitarea între real şi fictiv e sugerată la fel de simplu printr-un gest de prozaică supunere la ritualul banal-cotidian: „priveşte-mă bine/ dragule dragă/ spune-mi dacă sunt eu/ sau un altul// spune-mi dacă mai sunt/ sau mă prefac că aş fi.// o să comand oricum/ indiferent de răspunsul tău/ meniul nostru/ obişnuit” (last minute order).
O asemenea incertitudine nu este însă efectul unui „ordin de ultimă oră” – cum ni se spune, tot ironic, în acest titlu -, ci o situaţie cu valoare mai generală, extrapolată la colectivitatea umană largă, care preferă conştientizării stării sale de precaritate sărbătoarea carnavalescă sub măşti, urmând „ce ne învaţă bufonul”, cu acelaşi subînţeles „subversiv”, adică persistând în conformismul inerţial al vieţii de fiecare zi, în aşteptarea sărbătorii care-l va menţine în regimul iprocrit-ficţional, degajat faţă de orice responsabilitate a fiinţei conştiente de sine. E un fel de laşitate şi indiferenţă în raport cu imediatul dramatic, o opţiune pentru ficţional ca soluţie făţarnică pentru dramă, – eroul prăbuşit, într-un poem, în praful din mijlocul şoselei, cu „roiul de muşte” pe obraji, ca un Iov în versiune mai nouă, e abandonat, preferându-i-se personajul fictiv, căutat ani de zile – ani „auriţi” – în tomuri foarte depărtate de realitatea tragică. Tot „aurită” este şi ipostaza subiectului „îngropat în zidul de aur” în care doarme „atât de frumos”, tot inerţial, într-o nepăsare evident vinovată, alienantă (nu vezi). Un privitor ca la teatru apare subiectul şi în alte poeme în care se montează spectacole derizorii, fals-revelatorii, precum cel din Apostatul, – reinterpretare în registru devalorizant a întoarcerii fiului risipitor din Biblie, cu „pe stradă/ viţelul cel gras/ / fasonat din polistiren colorat”… Dar figura bufonului, a clovnului, reapare şi la alte pagini, o dată, de pildă, ca figură ambiguu-mustrătoare – „în casele somnului clovnul ne trage de nas/ ca să ni-l înroşească/ e poate un trimis al lui Dumnezeu// în casele somnului/ ţopăie clovnul/ care ne ţine treji” (pe scurt): dublă sugestie, a îndemnului la deşteptarea conştiinţei de sine lucide, acum adormite, însă şi semnal ce atrage atenţia asupra condiţiei noastre de paiaţe în marele circ universal.
Tendinţa spre (auto)mistificare ca mijloc de a atinge un fals confort spiritual e tema mai multor poezii în care apare refuzul „trezirii”, al alegerii ferme de soluţii existenţiale, al acceptării unor paliative provizorii pentru trăirile de extrem dramatism: „intru în urletul tău/ cu o brăţară/ de spumă/ doare/ dar nu într-atât/ încât să nu continui/ să mint” (făgăduiala). Comoditatea vieţuirii în mizerie biologică şi spirituală, absenţa oricărei reacţii de protest, acomodarea cu răul, prea frecventă în societatea noastră actuală, e amendată sub aparenţa aprobării: „că nu mai e aer/ în aer/ nu-i deloc plăcut/ respirăm aerul/ din sub-aer/…/ nu-i aprobăm/ pe cei ce deplâng/ situaţia/ avem altceva mai/ important/ de făcut -/ respirăm sub” (extras din poresa vremii). Astfel de postúri de moralist nu sunt rare – mai poate fi căutată printre piesele reprezentative poezia Monstrul (legendă), unde figura grotescă, la limita ficţionalului absurd, dacă nu mai e purtată ca odinioară prin bâlciuri ca o curiozitate pentru spectacolul popular, apare acum pusă sub lupă şi studiată metodic („trăim alte timpuri/ civilizate”, spun ironic două versuri), dar mai ales poate fi obiect de atracţie pentru mulţimea dornică să-i admire şi poate să-i sporească monstruozitatea, cu un interes maladiv: „sunt mulţi care ar da/ o avere/ să stea un minut/ alături de golurile lui/ să-şi treacă mâna prin/ ceea ce îi lipseşte.” Atmosfera de bâlci, de spectacol popular devine expresivă şi ca sugestie a devalorizării tragicului într-o societate a spectacolului cum e cea de azi, în care se pot face, de exemplu, şi „demonstraţii de crucificare”, trezind interesul „amatorilor de senzaţii tari,/ jurnaliştilor puberi/ de la revistele de scandal”, pe fundalul „culorilor şterse ale zilei”… Câteva siluete simbolice, precum cea a „anarhistului zburător”, care se simte paradoxal confortabil în locurile cele mai incomode, a „astronautului autist” care n-a ieşit totuşi niciodată, de frică, din casă, a legendarului Golem în care au primit viaţă materii neînsufleţite, dar care acum renaşte grav deteriorat, „alcătuit din organe/ care abia mai comunică între ele” spun, mai direct sau mediat-alegoric, ceva esenţial despre condiţia omului în lumea de azi.
Sub aparenţa unui soi de indiferenţă chiar şi faţă de propriul scris, marcat de amprenta puternică a scepticismului ori a stoicei resemnări din mai toate textele cărţii, Mihai Măniuţiu se defineşte aici, plenar, ca poet al angoasei existenţiale resimţite în obiecte, gesturi şi stări de spirit de aparenţă secundară, marginală, pe care tocmai acest joc relativizant, în fond elegiac, cu insignifiantul şi derizoriul le intensifică. Restrânsele sale „situaţii poetice”, selectate din date şi fapte ale vieţii imediate ori tratate la limita alegoriei şi a parabolei, cu concentrări vizând adesea formula aforistică, au o foarte expresivă ambiguitate, asigurată de amintitul regim antifrastic ce prezidează majoritatea poemelor. Sub aparenţa de „acalmie” din titlul unei mici compuneri se exprimă, ca în efigie, o astfel de acută nelinişte comprimată, a întâlnirii cu lumea „rea” şi cu răul din sine, în aceeaşi formulă a jocului dublu dintre textul tipărit şi subînţelesurile sale difuze: „eşti calm – grindina serii/ răpăie mărunt/ pe acoperişul casei tale.// eşti calm – în următoarele ore/ cei răi şi/ răul cel mare/ n-or să te viziteze/ eşti calm – în noaptea asta/ nu o să te mai întâlneşti/ cu tine.” O excepţie de la regulă, care confirmă Regula – într-o poezie de certă valoare, în una dintre cărţile cele mai reprezentative pentru scrisul liric al lui Mihai Măniuţiu.
Mihai Măniuțiu, Celelalte lucruri inutile, Editura Tracus Arte, 2022