În urmă cu câteva decenii, Erich Fromm scria că un cunoscut basm al Fraților Grimm, Scufița Roșie, ilustrează „foarte bine punctul de vedere freudian și proiectează în același timp o lumină limpede asupra conflictului masculin feminin, pe care-l întâlnim în trilogia oedipiană și în mitul creației”. Punctul de vedere al filosofului american, stimulator fără îndoială, îndeamnă la lectura altui basm al Fraților Grimm, Albă ca Zăpada, cu mențiunea că această lectură are în atenție în exclusivitate realitatea textului, neputându-se accepta ideea că opera ilustrează ceva exterior și anterior sieși.
Văzând o picătură de sânge pe albul zăpezii, împărăteasa însărcinată își dorește „un copil alb ca zăpada, roșu ca sângele și cu părul negru ca abanosul”. I se naște o fetiță care va fi botezată Albă ca Zăpada, numele conținând termeni cu evidente semnificații simbolice.
Întocmai culorii sale opuse, negrul, „albul se poate situa la cele două extremități ale gamei cromatice”. Semnificând fie absența, fie suma culorilor, albul se situează „fie la începutul, fie la sfârșitul vieții diurne și al lumii manifestate, ceea ce-i conferă o valoare ideală, asimptotică” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Volumul 1, București, Editura Artemis, 1994, p. 75). În această situație, albul „se asociază vieții diurne, luminii, divinității, revelației, purității (…) dar și vidului, morții” (Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2007, p. 14). În multe credințe, albul este culoarea „estului și vestului, puncte extreme în care soarele se naște și moare. Prin ele se exprimă limita și trecerea în neființă; de la naștere până la lințoliu, albul însoțește toate marile etape ale vieții, toate riturile săvârșirii din viață” (Catherine Pont-Humbert, Dicționar universal de rituri, credințe și simboluri, Traducere de Nicolae Constantinescu, București, Editura Lucman, f.a., p. 13).
Albul se asociază evident zăpezii, care ar aparține, după dicționarele de simboluri, „fenomenelor uraniene, încărcate de sacralitate” (Ivan Evseev, Op. cit., p. 444). Ca o paranteză, dicționarul limbii române definește zăpada ca precipitație „atmosferică, sub formă de fulgi albi, alcătuită din cristale de apă înghețată”, apropierea de oglindă fiind sesizabilă. Dintr-un cunoscut poem eminescian: „Colinde, colinde,/ E vremea colindelor/ Căci gheața se-ntinde/ Asemeni oglinzilor”. Altfel spus, zăpada, oglinda și sticla/ cleștarul devin autentice repere pentru personajul Fraților Grimm.
Ceea ce o individualizează în primul rând pe Albă ca Zăpada este frumusețea sa deosebită, pe care oglinda fermecată i-o confirmă mamei vitrege de fiecare dată când este întrebată: „Oglindă din perete, oglinjoară,/ Cine e cea mai frumoasă din țară?”. Răspunsul oglinzii (din perete, fixă, pentru a i se confirma obiectivitatea și autoritatea) este întotdeauna necruțător, cu toate că diminutivul cu care i se adresează împărăteasa solicită o anumită indulgență: „Frumoasă ești, crăiasă, ca ziua luminoasă,/ Dar Albă ca Zăpada e mult, mult mai frumoasă!”.
Reținând că albul semnifică în egală măsură început și sfârșit, Albă ca Zăpada se va afla în permanență la limita incertă dintre viață și moarte.
Un eveniment deosebit în existența personajului se consumă atunci când fetița împlinește șapte ani. Orbită de frumusețea copilei, mama vitregă o desconsideră simbolic, asimilând-o unei sălbăticiuni pe care vânătorul trebuie să o ucidă. Mai mult, maștera îi cere vânătorului, ca dovadă că a ucis fetița, plămânii și ficatul Albei ca Zăpada, organe pe care dorește să le mănânce, gândindu-se că în felul acesta va trece asupra sa frumusețea fiicei sale vitrege. Mai mult! Ambele organe sunt legate în mod simbolic de ideea învierii. Annick de Souzenelle amintește că ficatul este locul unde se concentrează „lumina împlinitului”, iar atunci când „totul e isprăvit” (Ioan, 19, 13), ficatul se împovărează de acest împlinit și „are loc învierea”, trecerea „prin «Poarta Zeilor»” (Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Timișoara, Editura Amarcord, 1996, p. 250). Pe de altă parte, plămânul este organul „suflului”, păstrând suflul originar, însuflețitor, care va fi înapoiat, prin „ultima suflare” celui ce l-a dat.
Din momentul în care vânătorul refuză să o ucidă pe Albă ca Zăpada, narațiunea se concentrează în mod deosebit asupra frumuseții personajului și a relației acestei frumuseți cu moartea. Frumusețea Albei ca Zăpada este cea care îl transformă pe vânător, tulburându-i întreaga ființă printr-o milă ce-i anulează condiția severă: „vânătorului i se făcu milă de frumusețea fetiței” (s.n.).
Întâlnirea fetiței de șapte ani cu piticii stă în mod semnificativ sub semnul cifrei șapte: la această vârstă Albă ca Zăpada ajunge la casa minusculă a celor șapte pitici.
Apelând la profunde lecturi și la incontestabila sa erudiție, în eseul Opt, criticul și universitarul clujean Ștefan Borbély reține semnificațiile cifrei opt, raportată, ceea ce ne interesează în mod deosebit aici, la cifra șapte. Exemplele eseistului indică o credință străveche potrivit căreia perfecțiunea e asociată cifrei 8. „Acolo începe «noaptea» pentru muritori și un alt fel de «lumină» (siderală, supracerească, ideală, divină) pentru percepția căreia avem nevoie de alte simțuri decât cele de care în mod obișnuit dispunem”. Iată cum motivează autorul prezența personajelor cunoscutului basm: „Sper că textul meu vă va face să înțelegeți de ce faimoasa poveste a copilăriei noastre e populată cu 7 ființe gingașe (Albă ca zăpada și cei 7 pitici) și, mai ales, de ce piticii – 7 la număr – aparțin pământului, fiind lucrători-mineri – subpământeni, în vreme ce vizitatoarea lor e dimpotrivă albă, evocând zăpada” (Ștefan Borbély, Simetrii și discrepanțe, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2017, p.162).
În număr de șapte, ca expresie a apartenenței lor la realitatea concretă, prin dimensiunile lor reduse, piticii devin sinonimi copilului, omului aflat într-o anumită etapă a dezvoltării sale fizice. Nu trebuie neglijat însă că, prin ocupația lor, ei au experiența altei lumi, subpământene, cu întunericul și forțele acesteia. Universul lor este dublu, unul orizontal și unul vertical, ceea ce le conferă în text semnificații aparte. De menționat că întâlnirea cu piticii devine cu atât mai semnificativă cu cât aceștia, sesizând frumusețea deosebită, ideală, a fetei, temperează, „umanizează” această frumusețe, încredințându-i tinerei responsabilități casnice. Este un pas spre metamorfoza personajului: „Dacă te învoiești să vezi de gospodăria noastră, să gătești, să faci paturile, să coși, să speli, să împletești și să ții totul în bună rânduială, apoi poți rămâne la noi și n-o să duci lipsă de nimic”. Fără să-și dea seama, prin această „îmblânzire” a frumuseții ideale și unice, piticii o fac vulnerabilă pe Albă ca Zăpada, plasând-o în planul uman ce nu exclude orizontul morții.
Convinsă că pentru acesta frumusețea fetei este inexpugnabilă, împărăteasa nu mai încredințează altui vânător uciderea Albei ca Zăpada. Diabolicul personaj se gândește să întoarcă frumusețea fetiței împotriva ei înseși. Mai exact, va găsi un punct vulnerabil tocmai în forța exercitată asupra fetei de obiectele asociate frumuseții. Mai întâi va folosi o cingătoare „împletită în mătase bălțată”: Albă ca Zăpada „o pofti să intre și-i cumpără cingătoarea cea frumoasă”. Apoi îi duce fetei un pieptene care atât de mult i-a plăcut acesteia încât „se lăsă amăgită și deschise ușa”. În ambele situații este salvată de piticii care, după cum menționam, i-au temperat frumusețea prin îndeletnicirile practice încredințate.
Dacă nu o poate ucide întorcând asupra fetei propria-i frumusețe, maștera apelează la un măr, care își dezvăluie profundele semnificații în basm. Transparența textului permite să se întrezărească aici mărul ispitei, al încălcării interdicției, al căderii în păcat și al morții. În anumite tradiții, mărul este fructul nemuririi. Tăiat în două, el „dezvăluie o stea cu cinci ramuri, pentagrama, simbolul celor cinci popasuri de la naștere la moarte apoi din nou la naștere” (Nadia Julien). Pe de altă parte, „mărul făcea parte din cultul orfic, reprezentând-o pe zeița Venus (căreia i-a fost consacrat) venerată ca steaua serii Hesper pe o jumătate a mărului și ca Lucifer, fiul dimineții, pe cealaltă jumătate” (Nadia Julien). Amintesc doar că într-un admirabil volum de eseuri, Cartea pierdută, Ion Mureșan scria că în basme, pentru înviere, se foloseau ramuri de măr: „Mărul este arborele primordial al conștiinței binelui și răului (…). Sufletul recunoaște de departe mirosul mărului. După același miros s-a mai ghidat o dată, demult, când a străbătut drumul de la paradis la pământ”.
Maștera acordă a deosebită atenție mărului, pe care-l otrăvește în partea lui rumenă. Îmi place să cred că între roșul mărului și sângele copilului dorit de împărăteasă înainte de moarte există o legătură ce nu poate scăpa atenției. Dincolo de pofta fetei, în planul simbolic al narațiunii, mușcând din partea roșie a mărului, Albă ca Zăpada pare „să se consume” pe sine. Acum moartea este posibilă și piticii nu mai au nicio putere asupra ei. Interesant este că ei nici nu mai încearcă de altfel să o salveze, cum o făcuseră în situația cingătoarei și a pieptenului otrăvit. Dacă nu o pot readuce la viață, ei, piticii, îi înapoiază celei moarte frumusețea ideală, despărțită de preocupările banale, o frumusețe ce se cuvine contemplată: ei o așază „într-un sicriu de cristal și plânseră amar trei zile încheiate”.
Dar moartea impune o lege severă și un ceremonial impecabil, care nu admite nicio abatere. În acest scenariu se infiltrează însă neprevăzutul, întâmplarea. Moartea tinerei este biruită fiindcă tocmai întâmplarea dă peste cap severul ceremonial al morții: „Feciorul de împărat își chemă slugile și luară coșciugul pe umeri”. Până aici nimic nefiresc. Dar: „Cum mergeau ei așa, se întâmplă ca unul din slujitori să se poticnească de-o buturugă (…). Domnița deschise ochii”. Restul e basm!