cronica traducerilor
RODICA GRIGORE

Akira Mizubayashi. Muzica unei vieți

Articol publicat în ediția 9/2022

La mélancolie est un mode de résistance…”

(Akira Mizubayashi)

În domeniul muzical, inima denumește bețișorul de lemn fixat între pod și tabla de rezonanță la instrumentele de arcuș. Este, altfel spus, sufletul unui instrument cu coarde, asigurând calitatea, propagarea și uniformitatea vibrațiilor. Pornind de la acest amănunt, scriitorul Akira Mizubayashi construiește, în romanul său semnificativ intitulat Inimă frântă (Âme brisée, 2019), o poveste impresionantă despre pierderi, singurătate, înstrăinare și regăsire, despre violență, războaie și consecințele acestora, dar și despre puterea iubirii și a speranței. O istorie despre muzică și viață care, în aparenta sa simplitate, își poartă cititorii, alături de personajele din text, de pe un continent pe altul, doar pentru a-i conduce, în cele din urmă, pe drumul deloc simplu al descoperirii de sine.

Născut în Japonia (în anul 1951), dar afirmat ca scriitor de expresie franceză, excelent prozator și eseist, specializat în literatura Veacului Luminilor și fascinat de opera lui Jean-Jacques Rousseau (căruia îi este, de altfel, dedicată și teza sa de doctorat), Akira Mizubayashi a meditat, încă de la debutul său reprezentat de Une langue venue d’ailleurs (2010), asupra relației dintre aproape și departe, dintre Europa și Asia, dintre exil și dezrădăcinare (lingvistică sau personală), explicând alegerea pe care a făcut-o și care, desigur, i-a surprins pe mulți dintre cititorii săi: „Franceza mi-a oferit posibilitatea de a-mi reîncepe viața, de a-mi remodela și reconstrui ansamblul relațiilor cu ceilalți, pe scurt, de a-mi reînnoi ființa în raport cu lumea.” (O limbă venită de departe) Tocmai de aceea, creația sa (de la deja amintita primă carte a sa publicată și până la romane cu care a cucerit definitiv publicul cititor, Un amour de Mille-Ans – 2017, sau eseuri precum Petit éloge de l’errance – 2014 ) e inconfundabilă în contextul prozei franceze contemporane, amintind, prin stilul specific și atmosferă, prin arta de a contura un personaj sau o situație doar în câteva cuvinte, de aplecarea japoneză spre concizie, de prețul pus în Țara Soarelui Răsare pe sugestie și pe cumpătare, pe reținere, pe detaliile semnificative.

Având o veritabilă vocație lirică, în cel mai bun și mai complet sens al cuvântului, Akira Mizubayashi știe întotdeauna cum sa construiască punți între culturi, între oameni și epoci diferite, dar stăpânește deopotrivă arta narațiunii, știind să spună o poveste într-un asemenea mod, încât cititorului îi e de-a dreptul imposibil să lase cartea din mână. Toate acestea sunt evidente încă din primele pagini ale romanului Inimă frântă (de curând apărut la Editura Humanitas Fiction din București, colecția „Raftul Denisei”, în excelenta traducere în limba română semnată de Mădălina Ghiu!), care începe cu o scenă ale cărei semnificații vor fi descifrate treptat, pe parcursul textului: un copil speriat se ascunde într-un dulap, un bărbat în uniformă îl vede, însă păstrează tăcerea cu privire la prezența sa acolo și, mai mult decât atât, îi dă vioara distrusă care zăcea pe podea. Copilul este Rei, are unsprezece ani, și fusese martorul mut al întâmplărilor neașteptate care avuseseră loc la centrul cultural unde tatăl său, Yu Mizusawa, se întâlnea cu câțiva prieteni pentru a face muzică. Bărbatul în uniformă este locotenentul Kurokami, lipsit de puterea (dar nu și de dorința) de a opri violențele militarilor lipsiți de milă aflați sub comanda sa, cei care îl brutalizează pe Yu și îi distrug și vioara, călcând-o în picioare. Kurokami îi salvează copilului viața și îi înapoiază și vioara, așa distrusă cum e. Toate acestea se petrec în noiembrie 1938, la Tokyo, când orice străin e considerat dușman, iar orice japonez care are legături cu străinii este etichetat drept trădător. Iar Yu Mizusawa, pasionat de muzică, formase, chiar în această întunecată și periculoasă epocă, un mic grup, pentru a interpreta Cvartetul de coarde nr. 13, Rosamunde, de Schubert. Problema este, însă, că partenerii săi sunt chinezi, iar în momentul în care armata japoneză face o razie în cartier, catastrofa e aproape. Muzicienii sunt arestați, tatăl micului Rei – și așa orfan de mamă – este ucis, iar băiețelul rămâne, practic, singur pe lume. Numai că, pe lângă câinele care îi însoțește pașii și îi alină singurătatea în acea seară de toamnă, Rei îl descoperă și pe prietenul francez al tatălui său, care îl va salva a doua oară, ducându-l în Franța și crescându-l ca pe propriul lui fiu. Rei Mizusawa devine, astfel, Jacques Maillard (Jacques reprezentând și o aluzie la marele violonist Jacques Thibaud), iar viața sa se transformă într-o călătorie ale cărei sensuri și semnificații le va înțelege el însuși, pe parcurs. Iar după șaizeci și cinci de ani, va reveni la Tokyo, pentru a restabili, simbolic, toate legăturile cu propriul trecut, pentru a simți că existența sa are cu adevărat sens, dar mai ales pentru a ajunge la înțelegerea deplină a tuturor întâmplărilor care îi marcaseră viața.

Muzica și literatura însoțesc devenirea lui Rei/Jacques, iar vioara distrusă se transformă în marele proiect al formării și, finalmente, al vocației sale. Căci, fără a avea înzestrarea tatălui său, tânărul nu poate, totuși, sta departe de domeniul muzical, așa ca va deveni lutier, după o îndelungată ucenicie la Mirecourt, construind viori și dovedindu-se, în cele din urmă, capabil să o repare pe aceea distrusă, instrumentul iubit al lui Yu (o creație a lui Nicolas François Vuillaume, datând din 1857) – darul extraordinar pe care i-l va face, la Tokyo, nepoatei locotenentului Kurokami, salvatorul său din urmă cu mai bine de o jumătate de veac. Practic, doliul său, lung și dureros, durează până în momentul în care reușește să reînvie vioara tatălui său, singurul obiect pe care îl mai avea de la acesta, singurul care îl lega, prin fire imposibil de destrămat, de Japonia natală. În felul acesta, muzica întreruptă cu brutalitate de soldații japonezi găsește calea de a reveni la viață, însoțind întreaga existență a lui Rei/Jacques, dar și pe aceea a extraordinarei violoniste Midori Yamazaki. În acest fel, Inimă frântă depășește cadrele stricte ale romanului contemporan, transformându-se, pe alocuri, într-un extraordinar poem vorbind, cu mijloacele marii literaturi, despre revelații, iluminări și eliberări, căci, dacă o vioară poate fi distrusă, cu atât mai mult poate fi frântă o inimă și înnegurat un suflet.

Muzica e semnul sub care Akira Mizubayashi își plasează întregul text, căci romanul este împărțit în patru părți (Allegro ma non troppo, Andante, Menuetto: Allegretto și Allegro moderato), precedate de o Reculegere și urmate de un Epilog, reluând, în planul literaturii, structura Cvartetului Rosamunde de Schubert, în la minor, opus 29, ale cărui ecouri răzbat pretutindeni și se aud, parcă, în subtextul fiecărei pagini din această tulburătoare carte. Uimitor e și modul cum, spre deosebire de tendințele adesea atât de experimental(ist)e ale prozei zilelor noastre, Akira Mizubayashi pune alături, în Inimă frântă, claritatea literaturii franceze a epocii clasice și iluministe și pasiunea spre simbol, sugestie și coincidențe a povestirilor tradiționale nipone. Astfel că vioara distrusă, echivalentul simbolic al sufletului omenesc (al micului Rei, dar și al întregii Japonii marcate de război), devine un veritabil personaj al cărții, fiind readusă la viață de efortul susținut și de dorința care îl animă pe Jacques Maillard, lutierul aflat nu doar în căutarea desăvârșirii în plan profesional, ci și a împăcării cu sine și cu propriul trecut. Nu e, așadar, deloc întâmplător, că în cadrul concertului pe care îl va susține Midori, ea va interpreta, la vioara restaurată (salvată!) de Maillard exact bucățile muzicale pe care, cu mai bine de șaizeci de ani în urmă, le interpretase Yu, tatăl lui Rei. Scena e emoționantă, cartea lui Mizubayashi făcându-și adesea cititorul să zâmbească printre lacrimi, dar să zâmbească, totuși, cu acea convingere pe care Inimă frântă reușește să o transmită, a puterii vieții asupra barbariei și morții. Căci nu doar vioara distrusă a lui Yu e salvată și, finalmente, readusă la o nouă viață, ci și relațiile dintre oameni se reconstruiesc, fie și după decenii, prin intermediul și sub semnul muzicii.

Poveste de și despre viață, puterea iubirii și forța muzicii, romanul lui Mizubayashi devine, pe nesimțite, și o extraordinară parabolă identitară, scriitorul abordând o serie de teme extrem de actuale, cu o artă care, pe drept cuvânt, poate fi numită desăvârșită – de la relația dintre trecut și prezent la cea dintre rase și culturi, dintre Orient și Occident, dintre un „aici” și un „acolo”, menite, toate, a evidenția călătoria spre descoperirea de sine pe care o întreprinde Jacques Maillard, în același timp cu drumul spre desăvârșire al lutierului-artist, adevărat maestru al confecționării instrumentelor muzicale, dar și al (re)construirii relațiilor cu cei din jur și al împăcării cu propriile obsesii, suferințe și pierderi.

Excelent cunoscător nu doar al operei lui Rousseau, ci și al celei a lui Marcel Proust (așa cum se vede mai ales în emoționanta scenă care descrie reîntoarcerea lui Jacques/Rei la Tokyo și cufundarea sa printre aromele și miresmele copilăriei sale), Akira Mizubayashi nu pastișează la modul facil-postmodern stilul predecesorilor, ci spune câteva lucruri esențiale nu doar despre muzica occidentală, de la Bach la Berg, ci și despre marile preocupări pe care le regăsim în întreaga creație a lui Mizubayashi: importanța legăturilor de sânge, a cunoașterii trecutului pentru înțelegerea prezentului, libertatea de alegere și de acțiune, absurdul reprezentat de violența dezlănțuită a războaielor de mai demult ori mai de curând, doliul, singurătatea, exilul asumat ori impus. Sau, altfel spus, așa cum afirmă unul dintre personajele din Inimă frântă, într-o caracterizare care i se potrivește perfect și lui: „…arta sa, așadar, în întregime dedicată slujirii emoțiilor umane, nu era altceva decât încercarea de a atenua durerea traumatică rezultată din distrugerea fulgerătoare a ceea ce te leagă cel mai puternic de lume și de viață.”

Akira Mizubayashi , Inimă frântă.

Traducere de Mădălina Ghiu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2022