cronica literară
TUDOREL URIAN

VIAȚA CA UN PUZZLE

Articol publicat în ediția 9/2022

Elegant, distins și cumva nostalgic arată volumul de amintiri al lui Alex. Ștefănescu, Timp retrăit. Coperta sobră, în alb-negru, pe fundalul căreia se vede clădirea masivă, impunătoare, a Casei de Economii și Consemnațiuni, văzută cam din dreptul restaurantului Carul cu bere, cele două mașini din anii 1960, pe strada astăzi pietonală, ilustrează perfect titlul cărții: un loc perfect recognoscibil, care arată azi exact ca și ieri, dar care conține și probele unui alt timp, prezența în peisaj a altor oameni, cu vorbele lor de duh, cu râsul, farsele, prieteniile și iubirile lor, pe care tinerii de azi nu le vor ști niciodată.

Până la urmă fiecare om este suma amintirilor sale. Memoria este capricioasă și felul în care înregistrează diferite întâmplări ale vieții (în primul rând selecția întâmplărilor și în al doilea rând unghiul din care sunt privite) definește mai bine decât cea mai exigentă autoanaliză esența unei personalități umane, trăsăturile de caracter, valorile sale, ceea ce reprezintă, în viziunea ei, lucrurile cu adevărat importante. Mi s-a întâmplat să fac exercițiul acesta și să constat că o întâmplare care a rămas adânc înrădăcinată în mintea mea și despre care credeam că și-a păstrat aceeași prospețime în mintea celorlalți participanți la respectivul episod (pe care mi-i amintesc foarte bine, cu reacțiile lor de atunci) să fi fost perfect uitată de unii dintre ei, chiar dacă felul lor de a reacționa, la momentul respectiv nu avea nimic rușinos în el. S-au și bucurat sincer, atunci când le-am împrospătat memoria.

Alex. Ștefănescu este unul dintre cele mai vizibile personaje din istoria literaturii române. Masiv ca un munte, mereu cu zâmbetul pe buze, gata să îmbrățișeze pe oricine, vesel și locvace, exteriorizându-și zgomotos bucuria revederii, este imposibil de ignorat în comunitatea în care se află. Devine în mod firesc centrul atenției, cel care impune natural temele de discuție, dă drumul la umor și deschide polemicile în care nu poți fi niciodată sigur unde se încheie ironia și începe cu adevărat bătălia de idei. Un om făcut să radieze în lumina reflectoarelor, pe care, cel puțin în public, nu cred că sunt prea mulți care să îl fi văzut trist, melancolic, năpădit de gânduri, măcinat de dileme. Un veșnic învingător, la ale cărui îndoieli nu au acces decât oamenii pe care el îi consideră foarte apropiați.

Amintirile lui Alex. Ștefănescu nu pot decât să suscite un mare interes. De prin anii 1960 până astăzi autorul a cunoscut toți autorii care contează, le-a văzut reacțiile în situații dintre cele mai inedite, i-a auzit vorbind, știe felul lor de a glumi, a încercat să le pătrundă secretul personalității dincolo de interviurile și aparițiile lor oficiale. Experiența sa de viață, dezvăluită prin intermediul acestor amintiri (în care autorul nu se sfiește să dezvăluie întâmplări de tot felul, de la farse surprinzătoare (unele vag grobiene), la texte sentimentale, unele cu nuanțe de duioșie, din anii copilăriei, la situații romantic eroice sau doar penibile), oferă cititorului șansa de a cunoaște substanța profundă a lui Alex. Ștefănescu, pe alocuri sensibil diferită de masca socială, pe care o știe toată lumea. În plus cartea oferă șansa cunoașterii din interior a unei perioade din istoria României, tot mai îndepărtate, cu reguli străine celor născuți și formați după 1989.

Timp retrăit nu este o carte de memorii în înțelesul clasic al termenului. Ea nu este structurată după criteriul cronologic, urmând un fir roșu care să urmeze viața memorialistului de la începuturi până în prezent. Nu este structurată nici alfabetic (ca la Bernard Pivot), de pildă în jurul unor cuvinte (fie ele nume proprii sau denumiri comune), în jurul cărora să se dezvolte un anumit fragment. Nici criteriul grupării tematice nu funcționează. Sumarul cărții este o înșiruire de titluri de texte, fără nicio preocupare de organizare. Ca și cum ar fi, să zicem, un volum de proză scurtă. Din punctul de vedere al organizării, volumul lui Alex. Ștefănescu seamănă mai degrabă cu un volum de proză scurtă, decât cu unul de memorii clasice. Este ca un fel de joc al memoriei care scoate la suprafață amintiri din epoci diferite, cu substanță diferită, care impun tonalități diferite într-o succesiune pur aleatorie. Mutatis mutandis, ca în proza Norei Iuga, care poate privi un perete sau pe fereastra unui tren în mișcare, în vreme ce mintea i se umple de amintiri mai apropiate sau mai îndepărtate în timp. Cunoșteam multe dintre „poveștile” publicate de Alex. Ștefănescu în acest volum (parte din volumele sale anterioare, parte din publicistica sa sau din discuțiile purtate cu autorul în drumurile noastre cu mașina prin țară). Nu atât de multe pe cât mi-am imaginat înainte de a citi cartea, care are, totuși, peste 650 de pagini. Dar chiar și cele deja citite își au locul lor în paginile volumului pentru a completa panorama întâmplărilor, simțirilor și faptelor care marchează viața importantului critic literar.

Timp retrăit este o carte imposibil de rezumat. Ea este ca un puzzle uriaș alcătuit din sute de piese, care, asamblate, dau imaginea unui om bine angrenat în viața socială și literară a României ultimilor șaizeci de ani. Pentru a o comenta trebuie să te referi la fragmente concrete de text sau să o privești de sus, la nivelul impresiilor generale, așa cum am făcut eu până aici.

Un superb fragment de proză este cel intitulat Casa bântuită de strigoi, în care este descrisă o casă ajunsă în stare de colaps, ceea ce este deja o trimitere plină de emoție la literatura secolului al XIX-lea și la motivul ruinelor. Dar Alex. Ștefănescu nu se oprește aici. El sporește tensiunea textului cu mărturisirea că această casă, despre care copiii din sat îi atrag atenția că este bântuită, este chiar casa bunicii sale în care a cunoscut atâtea zile feerice ale copilăriei. Alex. Ștefănescu nu problematizează destinul tragic al casei, ci descrie, ca un mare prozator, zilele fericite trăite în curtea și în interiorul ei, lăsându-i cititorului oportunitatea să tragă singur concluziile care se impun. Procedeul narativ este foarte eficient. Imaginația cititorului este zgândărită, în mintea sa se nasc o mulțime de întrebări și perspective, imaginația sa este întinsă la maximum și pusă să problematizeze în locul scriitorului care, cum spuneam, doar descrie: „În casa modestă a bunicii mele și în mica ei grădină am trăit tot ce poate trăi un om mai frumos: am citit cu glas tare poezii de Eminescu, am jucat șah seara la lumina lămpii, am prins fluturi în grădină și le-am dat drumul ca să-i vedem zburând mai departe, am «deșfăcat» porumb și am vânturat apoi în uliță, în fața porții, boabele grele, pentru a le separa de pleavă, ne-am dus noaptea la fântână, prin întunericul albastru, ca să aducem câte o găleată cu apă, în care bunica stingea un cărbune aprins, luat din sobă cu vătraiul, pentru alungarea «necuratului», am plecat în expediții, la pescuit, la apa Moldovei și, întorși acasă, am fript pește pe plită («pește, mămăliga prăpădește», spuneau țăranii bătrâni), am înălțat zmeie, am cules zmeură în grădină zgâriindu-ne cu plăcere în tufele țepoase, ne-am făcut visuri în legătură cu viața noastră de maturi (rămase, bineînțeles neîmplinite)”. (pp. 36-37) Câtă viață plină de bucurie și speranță în perimetrul unei case dărăpănate. Despre care cei care trec pe lângă ea spun că este bântuită de stafii.

Voi sări peste textele cu substrat umoristic în care sunt descrise farsele făcute între scriitori sau replici memorabile ale acestora rostite în diverse circumstanțe, pline de haz, de altfel, dar despre care am scris deja cu alte prilejuri și mă voi opri la un text care m-a emoționat pentru că am trăit o experiență aproape identică: Ultima întâlnire cu Constantin Țoiu. La fel ca autorul rememorării am fost și eu invitat de către Constantin Țoiu la el acasă. A venit la România literară unde lucram atunci și m-a rugat să-l însoțesc la întretăierea dintre Calea Victoriei și Bulevardul Elisabeta, unde locuia pentru a-mi oferi o carte pe care nu o avea la el. Firește, nu puteam să-l refuz, mă simțeam mai mult decât onorat și păstrez și acum în nări parfumul apetisant care se revărsa în scara blocului de la patiseria aflată la parter. Sfârșitul rememorării lui Alex. Ștefănescu m-a emoționat însă de-a dreptul. Iată-l pe ultimul Constantin Țoiu, văzut prin ochii lui Alex. Ștefănescu: „Ascuns printre teancuri de hârtie tipărită, unele gata să se prăbușească, scriitorul zâmbea chinuit, străduindu-se să fie politicos, așa cum fusese o viață întreagă. Tot flagrant inutile erau medaliile, diplomele, suvenirurile din vacanțe, fotografiile înrămate, buchetele de flori veștejite. Îmi venea să plâng. Știam că n-am să-l mai văd pe Constantin Țoiu niciodată. La plecare, m-a condus ceremonios, abia târându-și picioarele până la ușă și mi-a spus că ar vrea să-l mai vizitez.

Sigur, i-am răspuns, am să mai vin”. (p. 278)

Timp retrăit, de Alex. Ștefănescu, este o carte sinceră (printre altele, autorul mărturisește deschis că nu i-au plăcut niciodată cronicile lui Laurențiu Ulici sau caracterul lui Octavian Paler, dar, în schimb, nu-și ascunde prieteniile, devenite incomode în ochii multora, pentru George Pruteanu și Adrian Păunescu), scrisă cu multă sensibilitate, pătrunsă de un vizibil spirit umanist. Cei care se vor încumeta să o citească vor avea numai de câștigat.

Alex. Ștefănescu, Timp retrăit, Curtea Veche, București, 2022