proză
NICHITA DANILOV

Foarfeca

Articol publicat în ediția 9/2022

Mult timp am fost obsedat de casa copilăriei mele. Ea îmi revenea deschizându-și larg ușile până și în vis. Dacă se întâmpla însă să-i trec pragul, mă simțea străin. Nici un lucru pe care-l cunoșteam nu se mai afla la locul său, căci spațiul intim din interiorul casei se transforma într-un adevărat labirint, prin care înaintam încercând să-mi reconstitui anumite scene petrecute în copilărie.

Era o casă obișnuită, alcătuită din trei camere relativ mici – care însă atunci mi se părea de dimensiuni impresionante – legate între ele de un hol, în care se afla amplasată o scară ce urca în pod. Podul era un spațiu fascinant, unde puteai găsi tot felul de lucruri și de ființe, ca de altfel, și locul strâmt de sub pat, mosoare de ață, ciorapi desperecheați și tot felul de încălțăminte fără talpă. Acolo se afla un cufăr, pe care ai mei, nu știu de ce, îl umpleau vara, după ce trecea treieratul, cu grâu, și cu secară. Într-o parte era grâu, în cealaltă despărțitură – secara.

Îmi plăcea dimineața, când urcam tremurând de frică în pod, să cern în palme boabele de grâu și de secară și să privesc prin lumina ce se strecura printr-o lucarnă de mărimea a două frunze puse una lângă alta stârnind firele de praf ce se ridicau din cufăr înspre acoperișul de țiglă, spart în câteva mici locuri. Acolo, tot vânturând grâul, am dat peste niște poze vechi, iconițe, ceasloave, cruci, dar și peste o groază de bancnote cu chipul regelui Mihai și cel al regelui Ferdinand, bancnote ieșite din uz după prima reformă monetară operată de regimul instaurat de bolșevici. Imediat după război, banii se devalorizau atât de repede, încât te duceai la piață sau la băcănie cu roaba sau căruța. Atunci pe 1 kg de zahăr trebuia să dai doi saci de lei, iar pe 1 kg de ulei de două ori pe atâta. În prăvălii, chiar și în magazinele sătești sau la birturi se adunau atâtea grămezi de bani, încât trebuia cărați la bancă cu marfarul.

Am găsit, în fundul cufărului, pe lângă bancnote vechi și o mulțime de monede de argint, adunate în fișicuri și învelite în hârtie de ziar. După reforma monetară, banii aceștia nu mai aveau nici o valoare. Lumea însă îi mai păstra, sperând că regimul comunist va fi răsturnat de la putere de către americani, și că România va redeveni regat. Nu s-a întâmplat acest lucru nici după zece, nici după cincisprezece ani, astfel că banii vechi s-au transformat într-o relicvă.

Alături de bani devalorizați am găsit în lada de zestre, în despărțitura unde ai mei țineau secara – și bani noi. Destul de mulți. De cinci, de zece și, dacă nu mă înșel, de o sută de lei. Banii noi miroseau altfel decât cei vechi. Bancnotele erau mai mici, dar mirosul mult mai ispititor. Deși mă tentau, nu m-am atins de ei. Fratele meu însă (era cu 5 ani mai mare decât mine) nu a rezistat ispitei și a început să sustragă la început sume mici, apoi sume din ce în ce mai mari din cufăr. Din banii sustrași își cumpăra bomboane, biscuiți și stilouri. Atunci stilourile erau o raritate și costau destul de scump. Nu știu cât a durat toată povestea, știu doar că într-o duminică ai mei au descoperit potlogăria și fratele meu a încasat o papară soră cu moartea. Eu însă, fiind mai mic, am scăpat. La drept vorbind, nici nu mă atinsesem de bani. Și dacă m-aș fi atins, nu aș fi știut ce să fac cu ei. Atunci, banii pentru mine aproape că nu aveau valoare. Știam ce sunt, știam că poți cumpăra o groază de lucruri cu ei. Dar de unde și cum, asta încă nu aflasem. Pentru mine banii erau ca frunzele. Noi, cei mai mici, ne urcam în copaci și culegeam frunze, spunând că sunt bani. Când culegeam suficient de multe, mergeam la pârâu și le aruncam în apă.

În pod însă nu erau numai bani, ci era și necuratul. Încălțat în cizme roșii cu pinteni, noaptea necuratul se plimba țanțoș prin pod, strivind câteodată câte un șoricel ce dădea târcoale chițcăind pe acolo, uneori însă își făcea simțită prezența și sub pat, scoțând sunete ciudate. Îi auzeam pașii, în special noaptea, când dormeam singur în cămăruța mea. Necuratul își făcea rondul băcănind din tocuri, până se crăpa de ziuă. La primul cântat al cocoșilor, când duhul lui se subția, făcând un ultim efort, diavolul se cățăra pe hornul casei, striga și el de trei ori cucurigu, acompaniind cocoșii, după care bătând din aripi surde, se destrăma lăsând în urmă urme de cenușă sinilie, urât mirositoare.

Desigur casa copilăriei mele a dispărut de mult. În locul ei a rămas doar amintirea și dorința mea de a o revedea în fiecare primăvară. Ceea ce nu se întâmplă însă decât arareori, o dată la un deceniu sau poate și mai rar.

Căci la fiecare încercare a mea de a mă întoarce în trecut și a-mi retrăi copilăria intervine neprevăzutul. Nu mai știu ce reprezintă pentru mine azi casa mea natală, trăiesc însă din când în când nostalgia ei. De aceea eu o văd doar în vis, iar în ultima vreme nici în vis. N-o mai revăd, nici primăvara, nici vara, nici într-un alt anotimp.

Căci de fiecare dată când mă pregătesc să mă întorc în casa unde am copilărit, întotdeauna ceva îmi stă împotrivă. Probabil că starea mea lăuntrică, nostalgia după anii copilăriei, înstrăinarea și teama de-a regăsi altceva, un alt sat, alți oameni decât cei pe care i-am cunoscut (mulți dintre ei și-au dat obștescul sfârșit, odihnească-se în pace, alții au îmbătrânit, atât de mult, încât nu i-aș mai putea recunoaște, alții s-au împrăștiat prin lume) se conjugă cu forțele naturii și aduc din senin tunete și fulgere, ploi, rupere de nori, pandemii, războaie crâncene și alte nenorociri.

Primăvara sunt inundații, vara se repară calea ferată, avariată de… lipsa fondurilor, pe care se circulă atât de dificil, încât, vorba cuiva, ajungi mai repede pe un alt continent, decât într-o localitate situată la marginea țării; toamna se culeg roadele și nimeni nu are timp pentru tine, iar iarna fie că bântuie viscolul, fie că Dumnezeu știe ce se mai întâmplă, că se ivește o piedică neașteptată, o întâmplare imprevizibilă, care în ultima clipă mă oprește din drum.

Nu sunt superstițios din fire, dar am impresia că necuratul, nu a dispărut de acolo, cu toate că în locul casei noastre se înalță azi un alt locaș, mult mai impunător, ci luându-și avântul de pe umbra vechiului acoperiș, zboară cât ai clipi din ochi, ajungând din locul drag unde mi-am petrecut copilăria, în locul unde stau acum, vârându-și coada în treburile mele, împiedicându-mă să ajung pe plaiurile mele natale, să pun piciorul pe pământul drag, unde am văzut pentru prima dată, oho, acum cu atâta timp în urmă, lumina zilei, pământul din care mi-am sorbit odată cu laptele matern slăbiciunea și forța de-a exista, de-a trece peste toate opreliștile și a merge înainte orice s-ar întâmpla.

De multe ori când închid ochii, mă văd stând pe cuptor, cu biberonul în gură, cioplind o bucată de lemn sau bătând darabana într-o tigaie goală. Țin minte foarte bine această scenă.

Era spre primăvară. Priveam pe geam și vedeam cum țurțurii se topesc sub streașină. Vedeam și șura. Vedeam și câinele roșcat – un câine mic și râu, Șarik – ce se zbătea în lanț. Vedeam și chipul triunghiular al mamei, încadrat într-un batic roșu, cu picățele albe, aplecat peste albia de rufe. Acest batic mama trebuia să-l poarte de dimineața până seara, altfel făceam urât. N-o suportam decât îmbrobodită astfel. Baticul acesta o făcea să fie frumoasă. Dacă și-l schimba, chipul mamei se contorsiona, căpătând trăsături străine. A trebuit să-l poarte ani de zile, până când m-am obișnuit s-o văd altfel decât împodobită cu acest batic. Făceam urât, plângeam, mă învinețeam, îmi pierdeam cunoștința. Cu un alt batic pe cap, mama avea un chip schimbat, coborât parcă dintr-o altă lume.

La un moment dat, pe ușă a intrat tata, aducând miros de zăpadă în cămăruța care ne servea și de bucătărie și de sufragerie. După ce și-a dat jos cojocul, aruncându-l pe un scaun, s-a apropiat de cuptor. Era destul de bine dispus. În ochi, îi sclipea un zâmbet vesel. Văzându-mă că cioplesc un lemn mi-a spus:

Ei, tinere, dar văd, să nu-ți fie de deochi, că te-ai mai înălțat. Mâine poimâine o să-ți crească și mustățile. Ce mai tura-vura, acum te-ai făcut flăcău…

Radiam de bucurie. Fără să-mi dau seama mi-am pipăit creștetul, să văd dacă într-adevăr crescusem sau ba. Cu siguranță crescusem, altfel de ce m-ar fi lăudat tata?!

Prin urmare, vezi și singur că ai crescut…

Am făcut semn din cap că da. De vorbit vorbeam, dar nu prea bine.

Slavă Domnului că ai crescut, continuă tata. Acum voi avea aici un ajutor de nădejde. Ne vei ajuta să tăiem lemne, să mergem în pădure, să aducem apă din fântână și să țesălăm caii… Vrei?

Am sărit în sus de bucurie că da.

Bine, spuse tata, așa o să facem. Mă bucur că ai să ne ajuți… Dar uite, avem, totuși, o problemă. Tu ai ajuns aproape flăcău. Mâine, ai să vezi, o să-ți crească și tuleiele și ai să te duci la fete. Dar cum ai să apari în fața fetelor cu biberonul în gură? Ești băiat mare, a sosit timpul să te lepezi de el!

Am rămas uimit. Tata avea dreptate. Cum aveam să apar în fața fetelor cu biberonul în gură?

Dar cum, cum trebuia să procedez ca să scap de el?! Oare ar fi trebuit să-l arunc în soba încinsă?!

Nici chiar așa, spuse tata. Uite, eu am să te ajut. O să ți-l tai cu foarfeca, vrei?

Și zicând aceasta, tata scotoci prin boarfele aruncate peste mașina de cusut Singer, la care lucra câteodată seara, nu prea mult, căci cusutul îl plictisea și scoțând de acolo un foarfece uriaș se apropie de cuptor.

Hai, ce mai aștepți, dă biberonul, ce mai aștepți? Nu cumva te-ai răzgândit?

Am stat în cumpănă și m-am gândit. Aproape mă podidea plânsul. Dar tata nu s-a lăsat, a venit mai aproape de mine și mi-a cerut să scot biberonul din gură și să i-l dau.

Cu inima îndoită, i l-am înmânat.

Între timp mama îl ruga să mă lase în pace. Dar odată pornit, tata își ducea de obicei gândul până la capăt. Așa a făcut și acum.

Tata mi-a dat biberonul înapoi. Și faptul acesta m-a făcut să mă rușinez.

Îmbățoșându-mă, i l-am întins, la rându-mi, înapoi.

Atunci, privindu-mă adânc în ochi, tata mi-a spus:

Ajută-mă, te rog. Singur nu mă descurc. Nu pot să țin biberonul și să-l tai. Ține biberonul strâns în pumn. Așa, făcu el. Acum e bine.

A desfăcut apoi foarfeca și când lamele ei mari au atins biberonul meu gălbui, m-a întrebat încă o dată, pe un ton glumeț:

Să-l tai sau să nu-l tai? Ai timp să te răzgândești.

Am făcut semn să-l taie. Și tata l-a tăiat.

Când mi-am văzut biberonul tăiat în două, întâi am râs, apoi am izbucnit în hohote de plâns. Nu m-am oprit decât când se făcu seară.