„Te adaptezi sau pieri” este legea după care funcționează natura. Adaptarea la mai bine nu reprezintă o problemă pentru nimeni, om sau animal sau plantă. Adaptarea la rău, însă, presupune anumite caracteristici, abilități, capacități. Lumea în care m-am născut și mi-am petrecut copilăria și adolescența nu mai are nimic de-a face cu lumea de azi. Cu toate că era un sistem închis, un univers concentraționar pe care l-am resimțit cu adevărat abia atunci când am mai crescut, viața de zi cu zi, viața copiilor și a tinerilor de atunci arăta radical diferit de viața copiilor și tinerilor de azi. Pentru că eram lipsiți de televiziune și tehnologie, nu ne rămâneau altceva decât cititul și socializarea. Mă rog, socializare îi zice azi, pe vremea aceea se chema „ies cu prietenii”. Zi de zi, vacanță sau nevacanță, eram în contact cu copiii vecinilor sau cu prieteni de la școală. Ne petreceam zilele în afara casei, când eram în casă citeam mult, că altceva nu prea aveam de făcut și, de făcut, trebuia să faci ceva. Școala era ceva serios, căci trebuia să-ți faci un rost în viață și școala era singura cale.
După cei 33 de ani postdecembriști de modernizare a învățământului românesc, așa-zisele reforme nu au reușit decât să-l distrugă. Examenul de bacalaureat a devenit un moft cu ștaif, pentru care părinții investesc în meditații sume colosale. Nu mai există examene de admitere la facultate, se intră pe dosar, așa încât doar nota la bacalaureat mai contează. Majoritatea celor care se înscriu la facultate nu ar fi avut acces niciodată în sistem, dacă examenele s-ar fi menținut. Dincolo de faptul că alegerea facultății nu se face pe vreun criteriu, majoritatea absolvenților, după absolvire, nu lucrează niciodată în domeniul de studiu. Și nici nu ar putea s-o facă, de vreme ce, a trece prin facultate și master se reduce la a face copy-paste și a fi prezent la examene pe care aproape că numai cine nu vrea să le treacă, nu le trece. Altfel spus, diploma universitară nu mai are nicio valoare, oricât s-ar îmbăta cu apă rece posesorul ei. Nu mai reprezintă nimic.
Angajatorii din străinătate sunt la curent cu fenomenul. Dacă cu ani în urmă a fi posesorul unei diplome de licență românească era un atù pentru că oferea garanția unei valori, azi, angajatorul occidental nu mai mișcă o sprânceană. El știe că hârtia cu pricina nu valorează nici cât o ceapă degerată. Mulți dintre tinerii care pleacă azi la studii superioare în străinătate o fac în speranța că vor rămâne definitiv, nicidecum pentru a se școli în locuri mai valoroase pentru a se întoarce acasă. Și drept este, la vârsta la care nu ești suficient de prins, la vârsta la care ești suficient de mobil și în formare, lucrul acesta îți conferă un avantaj major: ai parte de a trăi într-o lume mult mai organizată, mai funcțională decât cea de acasă și nu mai ai chef să te adaptezi difuncționalităților românești, dacă în altă parte se poate cu mult mai bine. Doar că absolvenți ai unui învățământ românesc catastrofal, după doi ani de pandemie în care nu s-a făcut școală – orice-ar spune mai marii din domeniu – ceea ce nu știe tânărul român admis la o facultate din străinătate este că adaptarea la un învățământ superior într-o limbă străină este cu mult mai dificilă, așa încât mulți clachează.
Din experiența mea de cabinet, ceea ce caracterizează adolescentul absolvent din România este imaturitatea. Învățământul nostru infantilizează, în loc să maturizeze. Relația profesor-elev este aproape inexistentă, reducându-se – uneori nici atât – la a sta la catedră și a preda. Nicicând mai mult ca în ultimii doi ani, absolvenții de-a XII-a care-mi intrau în cabinet nu aveau niciun regret că se încheie o etapă importantă din viața lor. Niciun regret după profesori, niciun regret după colegi. Sistemul actual de învățământ și modul în care s-a gestionat pandemia au transformat elevul într-un străin perfect, fără legături emoționale cu colegii, fără legături cu locul în care ani de zile s-a școlit, fără legături cu dascălii. Cu ajutorul părinților, însuși raportul dintre copil și aceștia s-a schimbat. Elevul de azi consideră că este datoria părinților să-l țină în facultate, că este datoria părinților să-i ofere mașină la împlinirea a 18 ani, căci a-ți lua carnetul de conducere la 18 ani a devenit o obligație morală pentru majoritatea dintre ei, că este datoria părinților să-i serbeze majoratul în locații de fițe, cum se spune azi, cu câte 35 de invitați, că este datoria părinților să-l susțină financiar atâta timp cât el va considera că este nevoie. Nu, nu copilul s-a născut greșit, ci societatea și noi, părinții, l-am crescut așa. Iar societatea tot din noi este făcută.
Părintele nu precupețește niciun efort dacă este vorba să se implice în simplificarea școlii copilului. Va depune toate strădaniile să nu li se mai dea copiilor teme pentru acasă, să se renunțe la toate tezele, să nu se mai dea niciun fel de examene. Odrasla trebuie protejată, nu cumva să fie nevoită să-și folosească mintea, căci și așa nimeni nu o învață să gândească. Așa încât, învățământul superior a devenit unul în care până și un tarat poate obține o diplomă. Am caz concret în cabinet, bietul tânăr a ajuns student în anul III, în condițiile în care nu are capacitatea de a face o descriere simplă a propriei camere de acasă.
Cu câteva săptămâni în urmă, fiind interesată de un anume subiect, am căutat pe internet materiale pe tema respectivă și așa am dat peste abstracturile a două teze de doctorat. Pur și simplu nu am putut duce lectura până la capăt. Într-una dintre ele, în absolut fiecare frază exista virgulă între subiect și predicat. Dincolo de asta, formularea era atât de infantilă încât mi-a provocat repulsie. Câtă valabilitate apriorică să oferi unui conținut științific în care formularea ideilor este de un infantilism cutremurător? Dar nu ne mai miră, ministerul lucrează cu spor la transformarea studiilor doctorale într-o facilitate ușor de obținut de către orice agramat. Căci învățământul a devenit, nu-i așa, o afacere care trebuie întreținută. O afacere pe bani mulți. 30 de locuri de buget, 200 la taxă. Și la licență, și la master, și la doctorat lucrurile stau la fel. Așa încât, agramații au locuri suficiente, căci doar plătesc pentru a obține o diplomă în urma lipsei lor de cunoștințe. Un profesor universitar este plătit pentru fiecare doctorand, așa încât este la modă să ai 8-10-15 doctoranzi și pentru fiecare în parte să fii plătit, dincolo de salariul de profesor universitar. Mă întreb cum de se pot coordona, dincolo de norma de ore a catedrei universitare, 15 teze de doctorat aflate în diverse stadii?
Astfel că nimeni, astăzi, nu este motivat să transforme învățământul în ceea ce, cândva, a fost. Totul este despre bani. Las’ că analfabetismul funcțional a ajuns la cote halucinante, incluziunea socială face ca și analfabetul să devină doctor în ceva, căci altfel se cheamă că nu-i respecți drepturile.
Și așa am ajuns să construim o societate caracterizată de „ca și cum”. Este ca și cum facem școală, ca și cum dăm examene, ca și cum facem facultate, ca și cum facem doctorat și, în cele din urmă, ca și cum muncim. Ne-am adaptat. E simplu. Bani să fie. Diplomele se află la capătul unui șir de investiții financiare, care, la o adică, pot fi obținute și prin credite bancare.
Doar investim în copiii noștri! Iar ei merită orice, căci ăsta-i rostul nostru pe pământ.