Jurnalul este genul cel mai dependent de numele autorului, ne interesează în măsura în care ne este interesant autorul și e complementar altor produse ale acestuia. Excepțiile descriu experiențe existențiale unice, cazuri particulare ale dramelor globale, precum, d.e., jurnalul Annei Frank. Un fel de particularizare a problemelor existențiale globale, este și Jurnal-ul precar al Tamarei Cărăuș.
Printre autorii de cărți de la Chișinău, autoarea este eseistul pur. Nu ficționarul variindu-și intermitent tonurile în bemolii paraliterari, nu criticul sau istoricul literar împingând cercetările în zona rarefiată a generalizărilor libere de constrângeri ale sistemului, ci eseistul primar, montaignean. Absolventă a Universității din București (litere și filosofie), având și un doctorat susținut tot acolo, Tamara Cărăuș a desfășurat proiecte de cercetare la alma mater, dar și la Colegiul Noua Europa, la universitățile Oxford, Uppsala, Groningen, Rijecka, la Institut für die Wissenschaften vom Menschen (Viena), la Academia de Științe a Poloniei. Este autoarea volumelor Tzara mea (Editura Arc, 2000); Efectul Mennard (Editura Paralela 45, 2003), Capcanele identității și Limba de hârtie (Editura Cartier, 2011, respectiv, 2017); Militant Cosmopolitics. Another World Horizon (Edinburgh University Press, 2022).
Cartea editată la Chișinău debutează cu momentul culminant al unui precariat clasic: respingerea – tocmai de 1 mai, de ziua muncii! – a unui proiect, refuzul unui job râvnit (ca sursă de existență, nu doar ca posibilitate de realizare profesională). Dar și refuzul unui mod de existență („nu am avut niciodată un loc de lucru și probabil nu voi avea niciodată unul [și am deja patruzeci de ani plus]”; „proiectul și proiecția sunt modul meu de existență”). Această stare de maximă frustrare alimentează intriga, scriitura este încordată, nervoasă, ca să nu zic că e nervul însuși. Când tocmai ție, autor experimentat al atâtor proiecte, ți se respinge oferta, nu mai crezi în echitate și evaluare corectă. Îți vine să iei un Kalașnikov și să-i împuști, laolaltă, pe toți membrii comisiei de evaluare și pe toți cei care au câștigat concursul în locul tău. Or cei care au câștigat (în locul tău) concursul urmează, logic, să-ți trăiască ei viața, în locul tău. Cum să nu vrei să-i împuști? Astfel, în loc de eseul unui filosof, detașat de cele lumești și privind senin la ce se întâmplă în jur, avem un început de roman al unui blazat, demn de pana vreunui Salinger, Palahniuk sau Houellebecq.
În ajunul refuzului proiectului său, autoarea organizase o conferința despre „viitorul muncii”, acțiunea fiind „o tămăduire pentru rana precarității”, iar înainte de conferință, scriind un mesaj unei somități a teoriei precariatului, organizatoarea ei se identifica perfect cu ceea ce s-ar numi „cercetător precar” („și chiar încerc să spun că dacă tot se presupune că munca va dispărea în viitor, eu sunt avangarda…”). Astfel cartea anunță de la început un soi de precariat de avangardă, nu de fenomen marginal al societății. Peste câteva pagini ideea se va repeta obsesiv: „dacă în viitor locurile de muncă vor dispărea, căci roboții vor face toată munca, iar eu nu am avut vreodată un loc de muncă, înseamnă că eu sunt în avangardă și deci pot să aduc know how pentru viitorul fără muncă. Ca să-mi duc la capăt misiunea, m-am gândit să țin un jurnal al unei vieți fără muncă….” Și, ca să conturăm încă și mai ferm un autentic portret literar, de talia unui Oblomov contemporan: „Dacă fiecare are o chemare, a mea va fi fost să spun cum e să nu ai niciuna”. Cum se scrie o biografie a nefacerii-de-nimic? Aici îmi venea în minte literatura leneșilor ruși (Oneghin, Oblomov), dar și confesiunile personajului lui Proust.
În toate cărțile sale Tamara Cărăuș testează teoriile desprinse din lecturi, testează armonia lor cu matematica vieții, cu pragmatica empirică. Capitolul care deschidea prima ei carte, Tzara mea – reflecții pe marginea experienței de studentă la București, cu lectori aleși pe căciulă – se intitula „Bântuiți de Derrida”. Sursele invocate în Jurnal precar sunt diferite, de la teorii recente despre globalism-cosmopolitism, neoliberalism, precaritate etc., la Marx sau… la Statutul comsomolului leninist. Apropo, Marx e și un personaj exemplar în carte, fiind pe lista celor mai convingătoare modele de „precariat” („nu a avut vreun loc de lucru conform calificărilor”). Autoarea uită în acest context de Lenin, un șomer rătăcitor și el (îmi amintesc că, la rubrica „profesia”, conducătorul revoluției proletare scria de fiecare dată: „jurnalist”). Lista personajelor tipice continuă la Tamara Cărăuș cu Cioran și… cu Eminescu, poetul național, având (și el) doar angajări ocazionale. Mă gândesc că nu în zadar toți teoreticienii precariatului au mereu în minte soluții radicale, revoluții.
Mă urmărea permanent gândul că citesc romanul unor drame și reflecții foarte personale („învingătorii trăiesc în locul tău; învingătorii trăiesc și viața învinșilor…”). În lipsa poveștii (dar și în dorul tainic de a comite o narațiune fantastică), autoarea ficționează (ironic, da) pe terenul la îndemână: „Dragul meu CV, iartă-mă că te-am trimis în toate cele patru vânturi și te-am pus să concurezi cu CV-uri groase, de la case mai mari, cu magnifice realizări în ele. Probabil te fac să roșești. Trebuie să te prefaci că nu mă cunoști…”
Precariatul înseamnă și încăpăținarea de a nu accepta orice serviciu (altfel nu ai mai fi precar: întotdeauna poți găsi o slujbă), dar și a accepta oferte pentru care nu ești neapărat cel mai indicat să te pronunți. Într-o zi autoarea este invitată să vorbească la o lansare de carte: Istoria Gărzii de fier. Un fascism românesc. Fiindcă autoarea doar crede că este în temă (una fără spații de interpretare, or răspunsul la toate întrebările îl dă titlul cărții), ea acceptă jocul (o posibilitate de a ieși din casă, de a se manifesta). Post factum, rămâne însă cu impresia că, vorbind despre fenomenul descris în carte, nu a rostit un „discurs academic” și nu a luat „distanța critică” necesară. Nu a condamnat fascismul, ci a vorbit despre lucrurile pe care le-a aflat din carte: a descoperit că în Garda de Fier erau și femei; că personajul central, Căpitanul, a făcut un doctorat în drept la Grenoble. „Nu am știut, zice autoarea, despre taberele de muncă și educație” organizate de legionari (mă gândesc: atunci ce știa ea despre mișcare, de vreme ce a acceptat să vorbească? – mvc), nu știa de „pasiunea Căpitanului pentru Basarabia”, de „cantinele pentru săraci”, la care se adaugă replica ce făcea diferența dintre legionari și comuniști: „comunismul lucrează din ură pentru cei ce au, noi din dragoste pentru cei ce n-au”… la care se adaugă pasajele despre „frumusețea Căpitanului” (căutând pe Internet, autoarea jurnalului descoperă că „arăta ca top-modelele masculine de azi care fac publicitate la parfumuri”). Apar în peisaj și intelectualii rasați: „Eliade reprezenta întoarcerea la trecut, iar Cioran, modernitatea printr-un salt”. Urmează „specificul fascismului românesc”: „mobilizarea de jos fără precedent… și, totodată, dubla capcană a fascismului românesc, căci încerca să imunizeze societatea înapoiată la regimul democratic, dar ridicând-o în același timp împotriva elitelor corupte și a unui monarh abuziv…” În consecință, bănuind că „inconștientul meu a subscris la vreo violență a Gărzii”, autoarea deduce: „calitatea de scos din circuit mă face să pierd distanța critică… chiar dacă această pierdere a distanței este înțeleasă doar de mine”. Episodul trebuie citit împreună cu primele pasaje din carte, în care autoarea prezintă comunicări privind „viitorul muncii” (o ironie tristă în context), ambele secvențe punând în abis această calitate a precariatului: rupturile ontologice în relațiile cu realitatea, cu domeniul profesional.
Cartea nu e doar dens presărată cu referințe bibliografice la teme economice („tocmai am descărcat și adăugat la colecția mea de 59 de cărți de teorie economică… încă cinci”), dar și dens impregnată literar: Kafka (Cercetările unui câine), Gogol (Mantaua), Melville (Bartleby), Soljenițîn (O zi din viața lui Ivan Denisovici) sau Beckett, din care autoarea deduce un slogan ironic, potrivit contextului: „Eșuează din nou! Eșuează mai bine!”
Citești acest jurnal (fiecare pagină începând cu niște borne ale incertitudinii: AZI…; ACUM TREI ZILE…, DESEORI…, ÎNTOTDEAUNA…, TOT TIMPUL, DEMULT…, DE CÂND ÎNCERC…, DE DIMINEAȚĂ…, ZILELE TRECUTE…, TIMP DE UN AN…) și înțelegi că el (dacă nu e roman) e mai curând un eseu – deh, nestructurat, pe secvențe circumstanțiale. Iar spre sfârșit, gândind la o proiecție a lui pe ecranul altor lecturi și evenimente, înțelegi că ai citit un posibil scenariu de film, cu frustrările și cu dramele cele mai acut trăite ale unui loser de elită, ale unui șomer de rasă. În final, autoarea constată că a trecut „un an arid”, cu doar „12 ieșiri din casă”, adică numai 12 solicitări ale societății (!), jurnalul făcând concurență oricărui roman al autenticității…
Citez din final: „ACUM ACUM ACUM mi-a intrat în căsuța poștală un mesaj cu titlul Your application for… – Mă ridic – merg prin casă împiedicându-mă – inima bate – sângele o ia în toate părțile încurcându-și circuitul – picioarele tremură – mâinile mi se bălăbănesc în aer, se întind spre tastatură, se retrag – îl deschid! nu îl deschid! – mă îndepărtez de calculator – mă plimb prin cameră – îl deschid! nu îl deschid! – acest mesaj ar putea conține totul! – nu am forțe să-l deschid – dau o raită prin subterana mea de la etajul șase – când ajung în baie, mă trece un curaj nebun să-mi înfrunt soarta și mă reped – alerg! – spre calculator și deschid mesajul – dar, înainte de a-l citi, mă părăsește curajul și închid ochii – îi țin strâns închiși până mă doare în mijlocul frunții – apoi îl deschid închid deschid închid deschidchididididididid: your application was sent to the second stage of evaluation – deci așteptarea continuă – intru în următoarea etapă a așteptării”.
Cartea e scrisă înainte de pandemie, timp în care multe meserii au suportat metamorfoze substanțiale, diminuând activitățile instituțional(izat)e, deplasând accentele pe muncă la distanță. Războiul din Ucraina, valul de refugiați și modificările de program cauzate de iminentele crize (energetică, economică și socială), suprapuse pe mai vechile tendințe de mondializare a proceselor de producție și realizare au modificat și ele conceptul de angajat în câmpul muncii. Se pare că lumea e tot mai lipsită de vechile garanții, mai plină de freelancers, de liber profesioniști, de meșteri particulari și artizani, de angajări ocazionale, precariatul devenind marcă a timpului, nu excepția lui.
M-am gândit să-mi intitulez această cronică la cartea Tamarei Cărăuș Cum se șlefuiește nimicul („Poate șlefuiesc nimicul cu puterea minții? Nu, căci mintea mea e și ea într-un singur ochi, ca și privirea. Cred că am atins perfecțiunea: șlefuiesc nimicul făcând nimic!”). Dar e un titlu care s-ar potrivi și cărții. Ceva în genul lui Așa s-a călit oțelul.
Titlul ales de autoare sublimează un pleonasm: orice jurnal e precar, prin definiție. Nu e o construcție arhitectonică romanescă, în care ar prinde relief doar partea semnificativă a faptelor, valorificând potențialul tuturor figurilor de pe eșichier, ca într-o problemă de șah, în care nicio figură nu e plasată pe tablă dacă nu are vreo funcție. Jurnalul (însă) culege imagini din jocul existențial integral, incluzând și mișcări și figuri ce nu vor avea niciun rol important în partidă (sau care, dimpotrivă, doar vor crea disfuncționalități și discontinuități). Dar poate și eventuale secvențe productive, cu impact asupra cititorului. Fără garanții.
Tamara Cărăuș, Jurnal precar, Editura Cartier, 2022, 200 p.