Evocând „ceasuri de demult”, Monica Pillat ne oferă mărturia unei lumi apuse prin condeiul unui exponent reprezentativ al său. O lume pe care un regim totalitar a sacrificat-o și care n-a mai putut fi reînviată, astfel cum dispare o specie de viețuitoare sau plante. Absorbită de un trecut de care nu ne-am putea apropia fără un fior de pietate. Fiica lui Dinu și a Corneliei Pillat, nepoata lui Ion Pillat și a pictoriței Maria Pillat-Brateș, având în ascendența sa și pe Ion I. C. Brătianu, Monica Pillat a beneficiat de o primă copilărie luminoasă în puținii ani în care puterea abuzivă încă nu s-a înstăpânit pe deplin, rememorată ca un factor contrastant a ceea ce a urmat: „Din urgia anilor ‘50, când ajunsese șomer, tata se refugia în poveștile și în jocurile pe care le născocea pentru mine. După ce îmi citea cu voce tare din basmele lui Petre Ispirescu, ale lui Charles Perrault, ale lui Christian Andersen, interpretam împreună când un rol, când altul”. Unele jocuri posedau o notă de inedit bizar: „Uneori, la amiază, întorcându-se acasă, tata mă îndemna să ghicesc după praful de pe pantofi unde fusese și, dacă nu știam răspunsul, mă conducea imaginar până la capătul orașului, unde, mărturisea el, făcea săptămânal o vizită unei familii de iepuri de câmp”. Buni, bunica paternă, o ducea la culcare pe micuță, îndemnând-o „să ne luăm la întrecere care din noi două adoarme mai repede, care ajunge prima la același vis”. Dar prigoana nu întârzie a se dezlănțui: „După câțiva ani petrecuți în vila ocupată treptat și răvășită de intruși, ne-am refugiat toți trei în locuința bunicilor materni, de pe strada Ion Țăranu la numărul 6”. La începutul lui 1959, Dinu Pillat e arestat și, „după zece zile de bătăi și tortură”, silit a mărturisi unde și-a ascuns manuscrisul romanului Așteptând ceasul de apoi, evident confiscat. Constituind un cap principal de acuzare la procesul în urma căruia a stat în detenție până în 1964. Inițial s-a văzut condamnat la moarte, apoi, după schimbarea avocatului, draconica pedeapsă a fost comutată la „doar” 25 de ani de muncă silnică și 10 ani de degradare civică. Primul său avocat, un anume Jaures Benea, îl „apăra” pe inculpat declarând că acesta „este produsul vechii societăți și nu a avut posibilitatea să se reeduce, pentru că, dată fiind originea sa, nu s-a putut încadra”, propunând nu altceva decât „o pedeapsă justă, să-și poată da seama că a greșit și, după executarea pedepsei, să devină un element util societății”. E vorba doar de un episod al unor fenomene oribile care marcau neîndoielnic cea mai tristă perioadă a României moderne. Cei care la ora actuală se arată dispuși a găsi dispense și chiar a promova numele unor autori impudici prin colaboraționismul lor deșănțat, între care, în ultimul timp, un Adrian Păunescu, s-ar cuveni să și-o reamintească în cuvintele scriitoarei în discuție: „Floarea intelectualității românești fusese sortită exterminării de către dictatura comunistă. Se urmărea stârpirea inteligenței libere și a elanului lucid creator. Cultura și religia fuseseră puse la zid tocmai pentru că ele dădeau minții forța de-a se descătușa de sub tirania totalitarismului. Păcatul celor condamnați era că nu putuseră fi reduși la condiția de turmă, că erau exemplari și, în principiu, incoruptibili”.
Volumul memorialistic al Monicăi Pillat cuprinde o serie de portrete ale unor personalități ale culturii noastre care au ilustrat prin însăși existența lor o contrapondere la ororile cârmuirii comuniste. Pilda lor etică implicită a reprezentat un punct de reper nu numai al celor ce i-au cunoscut în sumbrele circumstanțe, ci și, în chip obiectiv, al întregii societăți românești. Din păcate prezentul nu le-a acordat încă toată atenția cuvenită. O paradigmă cu deosebire impunătoare e cea a lui Vasile Voiculescu. În anii ‘50, nevârstnica Monica Pillat avea ocazia de-a merge săptămânal cu părinții la poetul ostracizat, unde se desfășura activitatea unui cenaclu restrâns, cu prezența lui Vladimir Streinu și a soției sale, a lui Sandu Lăzărescu, a medicului Nini Radian, precum și a altora. Ființa gazdei se dovedea iradiantă: „În încăpere era frig în toate anotimpurile, dar senzația accentuată de răcoare dispărea treptat, pe măsură ce doctorul Voiculescu ne citea. Atunci, sub raza vocii lui muzical-scormonitoare, nuanțele ofilite ale mobilei se înviorau și odaia se umplea de ardoarea unei imaginații care ne răpea ființele până la pierderea respirației. Lectura povestirilor Schimnicul, Capul de zimbru și Pescarul Amin, în răstimpul unor seri de neuitat, ne-a revărsat în poalele minții o bogăție pe care nu o puteam compara, la vârsta de 8-9 ani, decât cu cea din peștera lui Aladin”. Și un elocvent detaliu. La procesul înscenat lotului Noica-Pillat, medicul poet Voiculescu, împins spre calitatea de martor al acuzării împotriva lui Vladimir Streinu, a găsit cu cale a mima condiția senilă, nu fără a îndrepta spre acuzat o privire complice. Nu mai puțin cuceritoare se dovedea figura lui N. Steinhardt. Acesta vădea harul consolării, al îmbărbătării, al îndemnului reparatoriu adresat celor din jur, cu toate că, după impresia memorialistei, ar fi posedat o personalitate încifrată, sub verva sa exaltată sălășluind „un aisberg de taină”: „Acest bătrânel zvelt, cu pasul iute și cu ochii măriți de uimire, trăia cu frenezie fiecare clipă. (…) Avea darul de a înconjura destăinuirile ori descoperirile semenilor lui cu un nimb de solicitudine care îi făcea pe aceștia să se simtă pe neașteptate proiectați în centrul universului și să creadă, pentru un răstimp, că de judecata lor atârnă soarta întregii omeniri. Era, în fond, o strategie prin care el ținea să ne atragă atenția asupra îndatoririi noastre de a spori, cum spunea Blaga, corola de minuni a lumii”. Cât îl privește pe Barbu Cioculescu, criticul se înfățișa cu limpiditatea rațională a rostirii sale curente, cu șarmul unei conștiințe simpatetice: „alături de el, puteam fi feriți de primejdiile vremurilor tulburi de atunci, căci atât firea lui de o limpezime solară, cât și subiectele încântătoarelor sale conversații păreau a ridica un scut de apărare în jurul nostru, protejându-ne de răul din afară, fie chiar și pentru cele câteva ceasuri petrecute împreună. Aparțineam aceleiași lumi, căci tatăl său fusese prieten cu bunicul meu poet, apoi cu părinții mei”, ca și fiul lui, mai târziu. În anii în care buldozerul politic a destructurat societatea noastră, proiectând-o într-un viitor inacceptabil pentru orice conștiință onestă, spațiul familial a devenit unicul mediu de normalitate. Familia care, după cum a spus cineva, ținea loc și de sat și de stat…
Un caz aparte e cel al lui Constantin Noica. Ambiguitatea sa biografică (s-a închinat la un moment dat în fața autorității represive care l-a întemnițat) nu-i împiedica grandoarea suverană a personalității în sine: „Omul își întrecea opera. Era în el un aliaj fascinant de exigență și generozitate, de elan și sfială, de modestie și fală împărătească”. În mod intempestiv, filosoful propune într-o bună zi invitaților săi „o probă de excelență”. Se cuvenea să vorbească fiecare despre preocupările sale, astfel încât să-și justifice cumva „intrarea în patria ideilor eterne”. Gazda avea în față un carnet pentru a-și nota „observațiile și eventualele obiecții pentru discuția de la sfârșit. N-am dat niciodată un examen atât de greu și totodată atât de fascinant”, precizează Monica Pillat. Senzația produsă de omul Constantin Noica se aprofundează într-o imagine de miraj. Mizeria ambianței ceda în fața spontaneității sale nobiliare: „pe când ne arăta cotloanele precarei sale locuințe, cu gesturi de mare senior, am simțit cum, la mișcarea solemnă a brațului ridicat în aer, spațiul mizer se transformă într-un palat. De altfel, odăița în care ne-a găzduit pentru o noapte devenise fosforescentă, iar ferestruica deschisă spre pădure avea ceva din privirea lui neliniștit-visătoare”. Autoarei îi apare în minte o cugetare a lui N. Steinhardt, din Jurnalul fericirii, conform căreia „stă în putința noastră să facem un castel ori o tavernă din viața care ni s-a dat”.
Intersectând în aceste pagini un capitol de istorie cu experiențele personale, Monica Pillat ajunge la tema amintirii în sine, melanj afectiv de real și ficțiune, care poate fi poezia însăși. În chip natural memorialista se asociază cu poeta nu doar în suflul general al textului, ci și în momente distincte de lirism crepuscular. Într-o concentrare paradoxal evanescentă, poeta se oglindește pe sine: „După ce dispar oamenii care au însuflețit cândva interioarele înfățișate mai înainte, casele lor rămân pentru mine niște scoici goale, chiar dacă în ele s-au mutat între timp alții”. Sau: „ Pe Calea Rahovei se afla un mic atelier de remaiat ciorapi. Deslușeam în spatele geamului profilul palid al unei migăloase cusătoare, aplecat sub razele lămpii aprinse și ziua. Nu i-am aflat niciodată numele, dar ochii ei încețoșați de lucru și surâsul de la sfârșitul amiezii m-au însoțit de-a lungul vieții, ca amintirea unui tablou de neuitat”. Aidoma unei opere de artă, trecutul, mirabilă sursă a amintirii, se cuvine contemplat prin asocierea personalizării cu impersonalizarea: „Mi-am dat deodată seama că trecutul nu trebuie privit nici prea de-aproape și nici de prea departe. Justa distanță îl salvează și ne alină pentru tot ce s-a pierdut. Atunci sufletul poate să se facă punte între prezent și ce a fost demult”. Grație acestui factor moral, reconstituirilor în plan istoric ale Monicăi Pillat li se oferă o a treia dimensiune.
Și totuși o nedumerire după lectura sub destule aspecte emoționantei scrieri în chestiune. Monica Pillat se arată surprinzător entuziastă în privința lui George Muntean: „avea harul să se opună imposibilului și știam că, alături de un asemenea om, nu aveam a mă teme de nici un obstacol”. Ca și: „Amintirea ființei lui minunate și, cumva intransmisibile, va dăinui în sufletul meu până în clipa în care îl voi reîntâlni dincolo de această lume”. Cel în cauză mi-a fost coleg la Școala de literatură, inclusiv tovarăș de internat în clădirea actualului sediu PSD. George Muntean devenise mâna dreaptă a altui coleg ceva mai vârstnic, maleficul Aurel Covaci, alături de care și de încă un tânăr se retrăsese oarecum conspirativ într-un dormitor mai mic. Aurel Covaci era cel care, după ce mimase o apropiere evident interesată spre a mă putea urmări, a rostit rechizitoriul excluderii mele din Școala în cauză, într-o ședință, programată pentru mai mult efect, chiar în seara Ajunului de Crăciun 1954. Săvârșisem o fărădelege și se cădea să fiu pedepsit pe măsură: l-am vizitat pe Tudor Arghezi. Să mai menționez că același personaj l-a urmărit cu strictețe, până și pe patul de moarte, pe nefericitul Nicolae Labiș, victimă a unui controversat accident? Ce s-a întâmplat? Oare a intervenit în cazul acestui Muntean, nedespărțit de Covaci, sorbindu-i vorbele, o mutație de caracter ținând de miracol? Sau doar o abilă adaptare la vremuri, cum s-a mai văzut?
Monica Pillat, Ceasuri de demult,
Baroque Books & Arts, 2021, 248 p.