poeme
George Iarin

poeme

Articol publicat în ediția 10/2022

Tahitiana

Soarele își aruncase cămașa
de aur în râu – din falia secretă
a timpului venea fluturând cravașa
nevastă-mea călare pe bicicletă…
– M-am săturat, madam de jocuri erotice!
Te anunț că divorțez și plec în Țările de Jos
unde îmi voi cumpăra o tahitiană de ciocolată
creată de Gauguin un agent de bursă faimos,
din care voi mânca în fiecare zi o bucată
până când voi ajunge la aripioare,
continuând cu pântecul de catifea
până când voi ajunge la boabele de cafea
de pe sâni care sunt numai bune de ros –
sexul îl voi acoperi cu frișcă să nu-l vadă luna
și să-l lingă, mă voi desfăta cu el toată săptămâna
în timp ce ea va jongla cu nucile mele de cocos…
Apoi voi devora în ultima oră
gura și urechile delicioase de minoră
păstrând din capul ei doar un cârlionț
din care să răsară pe la ora nouă
dimineața o tahitiană nouă
și mai zurlie, pe care o voi cere în căsătorie
în calitatea mea de „pohet”1
rugându-l pe domnul Gauguin
să ne fie
naș chiar dacă nu are joben,
doar o pensulă și un șevalet…

Lecția de pian

Mă întreb dacă mai răsare soarele, dacă mai există
o floare de colț în Carpați, o frunză de nufăr
în Parcul Circului inundat de ploaia manelistă
unde mă ascund uneori într-un cufăr
uitat acolo din vremea lui Pazvante
când era plin cu perle și cu diamante –
lângă lacul cu broaște țestoase, mutanți și mutante,
ecrane tv pe care mai pâlpâie ciuperca nucleară
sau poate imaginea primarului Cioară…
În tâmplele orașului se sparge un fel de reflux
al bibelourilor din Epoca de Aur,
vara picotește ca o nudistă tristă
într-o băltoacă plină de mormoloci și de covizi,
în horcăitul limuzinelor numai bune să te sinucizi..
De ce m-ai luat de guler, Doamne și m-ai aruncat
în acest cazan în care fierb personaje
smulse din tablourile lui Hieronymus –
îngerul care se legăna pe umărul meu drept
în copilărie, moțăie în liftul încremenit între etaje…
Am optzeci de ani, îmi amintesc un refren –
aveam opt ani, profesoara de muzică mă ascundea
între sânii ei, mângâind clapele sau tâmplele unui pian
în odaia ei de văduvă tânără, de război…
– Copile, ce facem noi doi
în această ascunzătoare legănați de un vals de Chopin?
Pe străzile universului tropăia
un regiment care tocmai coborâse din tren –
Kalinka-kalinka-kakalin-kakalinka-maia…

Balada doamnelor din Domnești

Când vine doamna galbenă
se duce doamna verde,
în părul doamnei negre
un fluture se pierde,
doamna albastră doarme
goală sub flori de nalbă,
dar unde-i doamna roșie,
dar unde-i doamna albă?
Ce tristă-i doamna gri!
O doamnă violetă
pe umărul meu plânse –
de ea mă pot lipsi –
în haltă la Domnești
sunt multe doamne-ascunse
în merele domnești.
O, Doamne, câte doamne
trec granița din nord
și vin să le iubească
în vântul monocord
ibovnicii din sud
pe pat de rostopască
sau în trifoiul crud
cât nu se lasă noaptea,
cât mai e soare sus.
Nici nu venise vara
și s-a dus.

Ultima ninsoare

Îmi amintesc caietele de dictando
din clasa-ntâi, pe care scriam de o sută de ori:
– Cine doarme între piciorușele tale, Sando?
– Papilio Machaon, exploratorul de flori.
Dacă nu erau caietele dictando,
nu existau nici dictatori…
Vara se stinge ca lumina din tabloul lui Gauguin,
„Hristos cu păr roșu în grădina cu măslini” –
cade toamna o batistă murdară
din poșeta Vuitton a Elenei din Troia,
după ce am băut o vodkă cu Esenin
ascultându-i spovedania de derbedeu,
cântă cucul în ficatul meu.
Nu mai cântă nimeni la chitară
degeaba au fost vândute coardele
lui Kurt Cobain cu 131.550 dolari
dacă mâinile lui nu le mai ating,
dacă inima lui nu mai bate.
Tabloul „Angelica și Pustnicul” de Rubens –
masturbare în eternitate.
O, cât te-am iubit ! Un astronom țăcănit
crede că mai sunt douăzeci de milioane
de planete îngândurate ca Terra. Cling! Cling!
– Moș Crăciun, înhamă renii la sanie!
Du-mă pe alt pământ să uit și să ning!

Cearcăn

Cearcănul soarelui e mov –
amurg de iulie coboară
cu târgul încleștat în gheară…
O, vechi rondeluri de Dimov
acompaniate la chitară
într-un balcon, într-un alcov
când lunecă, tentaculară,
pe ziduri gri umbra lui Iov
și curge în tipar de ceară
mierea cuvintelor – istov,
timp muzical ce-o să dispară
în ceața marelui ostrov
unde m-abandonară
îngeri, rondeluri de Dimov.