recitiri
MIRCEA MOȚ

Jocul, pescuitul și moartea

Articol publicat în ediția 11-12/2022

Se dedică lui Ștefan Borbély

În anul 1970, Titus Popovici publica nuvela Moartea lui Ipu, scriere cu „un limbaj nou, de o densă expresivitate” (Petru Poantă), moment din care, după regretatul critic, autorul romanelor Străinul și Setea „nu va mai fi un captiv al ideologiei comuniste, nici stilistic, nici mental”.

Recitirea admirabilei narațiuni, la mai bine de o jumătate de veac de la publicarea acesteia, constituie un fericit prilej de a redescoperi semnificații posibile pe care niciodată trecerea timpului nu le poate anula unei creații autentice. Am în vedere în mod deosebit relația dintre jocul ca suprarealitate și prezența morții, care pun în lumină convingător condiția personajului în primul rând.

Înainte de a urmări prezența și semnificațiile jocului în nuvelă, se cuvine menționat naratorul copil, prin care se înlocuiește obiectivitatea romanelor publicate de Titus Popovici, cedându-se locul „unei subiectivităţi agresive, căci lumea este privită cu ochii unui copil” (Mircea Iorgulescu). Nu este însă mai puțin important faptul că acest copil narator imprimă imaginarului nuvelei nu doar perspectiva subiectivă, ci îi conferă ușor sesizabile reflexe mitice, plasând evenimentele și traiectoria personajului principal într-un orizont simbolic.

Ciupe Teodor pe numele lui adevărat, personajul nuvelei este acceptat în satul de pe valea Teuzului ca Ipu. Simplul fapt de a porecli înseamnă, într-un fel, a pune sub semnul întrebării botezul, moment în care individul intră în lume prin numele care-i conferă o identitate. La Ipu contează însă cu mult mai mult altceva. Iată cum i se prezintă Ipu copilului: „ Ciupe Teodor zis și «Ștrimfli» zis și «Câcădare» zis și «Crăcea». Dacă-mi spui Ipu îți rup oasele. Cine-mi zice mie Ipu, pe acela l-a bătut Dumnezeu”. Anumite porecle nu-l supără așadar, și personajul insistă: „Oamenii mi-au spus în fel și chip, urât tare : «Ștrimfli», «Câcădare», « Croampa» , «Crăcea». Nu m-am mâniat. Am priceput că le este silă de mine, că nu dau o ceapă degerată pe mine. Și mie-mi place când oamenii nu-și ascund gândurile. Da’ Ipu? Asta nu înseamnă nimic, de aceea n-am răbdat să-mi zică nimeni așa”. Este, cred, suficient pentru a convinge că personajul înțelege că este desconsiderat de ceilalți și, mai ales, își înțelege lipsa de semnificație. Din acest punct, jocul își motivează pe deplin prezența în nuvelă.

În celebra sa carte Jocul ca simbol al lumii, Eugen Fink scria că „în jocul uman, lumea întreagă se reflectă ea însăși”, mai mult în joc „omul se transcende pe sine, depășește determinările de care este înconjurat și în care s-a realizat, el redă, ca să spunem așa, în mod revocabil deciziile irevocabile ale libertății sale”.

Jocul primeşte în nuvelă dimensiunile unui ritual, căci jocul devine suprarealitate care o compensează (în fond o altă ipostază a condamnării “la moarte” ai unei lumi degradante) la modul fericit pe cea reală.

Ipu înțelege la un moment că jocul se consumă sub semnul unei crize de timp, al vremii care i s-a mai îngăduit: „Ba da, că mai avem oarece vreme”. Dacă jocul celor doi înseamnă retragere din realitatea imediată marcată de violență, pe Ipu jocul îl conduce spre un somn sinonim morții: „Și ne jucăm de-a ce vrem noi: de-a submarinul Dox, de-a prințesa Tarakanowa, de-a Avram Iancu, de-a Decebal, de-a exploratorii la pol, de-a vânătorii în junglele Africii, până ce Ipu adoarme liniștit, parcă moare liniștit, iar eu sunt fericit că noaptea e atât de lungă și că sunt bolnav” (s.n.).

Copilul narator este Napoleon, iar Ipu, în mod obligatoriu, Ţarul, excepție făcând ultimul joc, de dinaintea presupusei execuţii a lui Ipu, când, înţelegând că drama prietenului său constă în faptul că nu are o semnificaţie, copilul îl înalţă în mod simbolic pe cel marginalizat în lumea reală: „Cine ştie de Ţar? Cine-l mai ţine minte pe ţarul acela nenorocit şi păduchios? Dar pe Napoleon, toţi, toată Europa, acum totdeauna”. Cu menţiunea doar că ultimul joc, deşi avea roluri stabilite şi inversate, nu mai are loc; Ipu va părăsi jocul (care conta ca trădare a gravităţii şi seriozităţii lumii) convins că va părăsi lumea pe care jocul o reproduce, lăsând în urma lui un sugestiv întuneric: „Și înainte ca eu să pot face o mişcare, se aplecă, sprint, îmi sărută mâinile; apoi ne întoarce spatele şi iese, cu paşi de umbră. In urma lui, lămpile se sting, una câte una”.

Lipsit de importanță în lumea satului, Ipu se izolează de multe ori pe Malul Teuzului ca o formă de conviețuire cu peștii. „Eu… cu peștii”, mărturisește Ipu înaintea posibilei sale morți, însă pescuitul nu este pentru el o modalitate de a obține bani, ci pură plăcere, bucurie de a trăi în ultimă instanță: „mai scoteam un ban, doi, da nu de bani, ci de plăcere stăteam eu pe Malul Teuzului”.

În planul semnificațiilor simbolice ale nuvelei, Ipu este atras de apa Teuzului fiindcă acolo viețuiește somnul uriaș, un adevărat dublu al personajului, echivalentul său în alt plan, pe care îl urmărește permanent și cu care se confruntă nemărturisit, dar pe care nu-l prinde și cu siguranță știe că (încă) nu-l poate prinde. În paranteză, pescuitul prilejuiește o sugestivă cugetare a copilului: „Mă întreb cine sunt eu; coropișnița sau peștele cel mare care se apropie de ea, târându-și pe fundul mâlos burta lui albă și moale? Mă întreb cine e mai puternic acum, peștele flămând sau gâza spurcată cu cîrligul petrecut prin trupul ei?”

Destinul lui Ipu se identifică vizibil cu acela al peștelui uriaș, care va fi prins nu atunci când dorește personajul, ci atunci când îi va fi hotărât ceasul, nu altul decât acela al hotărâtei morți a omului. „I-a venit vremea”, spune Ipu cu o ușor sesizabilă tristețe, și reacția copilului întărește gravitatea cuvintelor sale: „parcă aud fiorul care strecoară de-a lungul spinării mele asudate”. Prinderea somnului uriaș nu se poate face însă oricum. Ipu trebuie să intre în apă, lepădându-și veșmintele, așa sărăcăcioase cum sunt, ce țin de lumea civilizației, acceptându-și temporar acea condiție de viețuitor al acvaticului sugerată de comparație: „Ipu, din două mișcări, s-a dezbrăcat, a sărit în apă și înoată ca o focă roșie, stropind în toate părțile, se scufundă sub salcie, acolo în vălmășagul rădăcinilor; iese la suprafață cu varga în mână, se cațără pe mal, ascunzându-și rușinea cu mâna stângă” (s.n.). Nu poate scăpa atenției metamorfoza suferită de apă, după prinderea peștelui. Acvaticul este vizibil marcat de semnele morții: „Eu privesc apa care s-a liniștit atât de repede: acum e un ochi stătut, cu privirea înghețată a unei lumi pustii”. Ceea ce urmează transcrie sacrificiul de sine al personajului. Ipu împarte celorlalți carnea peștelui, sfârtecat cu baioneta unui soldat inamic, ca o sugestie că se eliberează de povara carnalului. Este triumful lui Ipu asupra celuilalt, dar, înainte de toate, asupra lui însuși. Capul peștelui învins la vremea hotărâtă este purtat în vârful suliței: „Nouă ne-a rămas numai capul. Acum, fără trup, pare și mai uriaș; Ipu îl înfige în vârful suliței; eu râd; seamănă cu Han-Tătar, ducând în suliță căpățâna unui rege învins”.

După cum se cunoaște, Ipu acceptă să moară pentru a-i salva pe ceilați, dar pune, mai întâi o condiție. I se promite o înmormântare deosebită, cu participarea întregului sat („tot satul, oamenii din comunele vecine”, toți îi vor cinsti „fapta de erou”), o să fie prezentă chiar și armata (îl asigură notarul Meliuță) dar Ipu dorește să-și vadă propria înmormântare, de aceea propune „Să facem o probă”. Chiar dacă este un „sacrilegiu” (preotul Ioan) o ceremonie de înmormântare are loc, cu câteva detalii ce rețin în mod deosebit atenția. Fogmegoaia repetă „Hora cea de pe urmă”, pentru adevărata înmormântare. Transcriu câteva versuri: „Ieșiți oameni și plângeți,/ Pe Ipu nu-l mai vedeți…/ El pe uliță nu mai umblă,/ În râu pește nu mai prinde / Nu mai caută păsărele, / Să vorbească-n limba lor cu ele / Nu mai umblă pe duleu, / Cu domnișoru după el” . Sunt de menționat de asemenea cuvintele preotului Ioan : „– Îndurerată asistență! Astăzi stăm cutremurați în fața rămășițelor pământești a celui care a fost concetățeanul nostru iubit și respectat, Ciupe Teodor. Unul din eroii anonimi ai neamului nostru, care s-a jertfit pentru noi, care prin sacrificiul său a salvat comuna noastră de foc și sabie, care s-a dat pre sine asemenea Mielului, ca alții să trăiască, să ducă spre propășire țara noastră românească. N-a avut familie, dar noi, noi ce suntem? Noi toți…”

Ipu pretinde nu întâmplător această înmormântare de probă. Prin această înmormântare, anticipând-o pe cea reală, Ipu asistă în ultimă instanță la înmormîntarea poreclei (așa îl numește bocitoarea pe „decedat”, Ipu) și la recunoașterea importanței și a semnificației propriei persoane (cuvintele preotului).

Nu este însă suficient. „Cu mine am isprăvit”, spune Ipu, mai contează ceilalți („Da cu ceilalți?”). In schimbul propriei morți, Ipu cere bani și pământ pentru rudele sale, simțindu-se de acum responsabil dar parcă și dorind să afle o dată în plus cu cât îi prețuiesc viața cei din jurul său. Dorește cu alte cuvinte recunoașterea deplină a propriei semnificații.

Dacă viaţa nu-i oferă o şansă, Ipu crede că moartea îi poate acorda semnificaţia definitorie: el îşi „traduce” moartea prin pământ sau bani pentru rude, în fond îşi dobândeşte un echivalent tulburător de concret. În momentul semnificativ al cinei, Ipu creşte treptat în semnificaţie cu fiecare lot consemnat de notar în acte. Porecla nu mai contează, nu mai deranjează, căci moartea dă acum un sens pentru ceea ce era total lipsit de sens. Porecla devine nume şi personajul cere să i se scrie această poreclă pe cruce: „Acuma, pe mormânt, atât să-mi scrieţi. Ipu. – să-mi faceţi mormânt frumos”. Din acest moment, al dobândirii unei semnificaţii, Ipu suferă o metamorfoză vizibilă. El capătă o anumită siguranţă, devine autoritar, iar în zorii zilei stabilite pentru execuţie vine „ras, proaspăt spălat(purificat, în mod simbolic altul). Zorii zilei constituie în fond sărbătoarea lui (cu toate implicaţiile, ca timp aparte), Ipu sărbătorindu-şi posibilitatea propriei renaşteri, a unei victorii în fond, care-1 determină să fie îmbrăcat ca un ostaş învingător: „într-o veche uniformă K und K pe care nu mi-a arătat-o niciodată”. Când află că tocmai moartea îi este refuzată, Ipu se transformă brusc, redevine vulnerabil, cel de dinainte: „Îşi muşcă pumnii, îi băgă în gură, plânsul răsună ca un horcăit de moarte (s.n.). Rămânând în viaţă, personajul moare simbolic, recade în ipostaza de a fi lipsit de semnificaţie pentru ceilalţi („E băut dobitocul, e foarte băut, duhneşte”). In final, traiectoria existenţei lui Ipu şi cea a copilului se intersectează prin atitudinile în faţa realităţii. Dacă Ipu este un înfrânt, care, într-un fel, a ratat integrarea în lume, copilul, după ce i-a pedepsit simbolic pe toţi (luându-le şansa de a vedea în el copilul), îi condamnă la moarte, nefăcând în fond decât să le evidenţieze condiţia degradantă, aflată de mult la polul opus vieţii: „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”.

Farsă tragică” (Mircea Iorgulescu), nuvela Moartea lui Ipu este de departe cea mai importantă scriere a lui Titus Popovici şi, incontestabil, o realizare absolut notabilă a prozei româneşti.