Păstrez în memorie două marcaje puternice ale vieții mele, unul din adolescență, altul ca tânăr adult. Încheierea liceului, cu toate că mi-o doream, am trăit-o cu bucurie și cu spaimă amestecate. Cei patru ani de liceu îmi furnizaseră un atașament anume față de colectivul din care făceam parte, dar și față de corpul profesoral. Era pe vremea când aveam 6-7 ore pe zi, când nici elevii, nici profesorii nu trăgeau chiulul la dimensiunile la care se întâmplă azi, când se învăța inclusiv sâmbăta, prin urmare, timpul petrecut la școală era mare. Era firesc, așadar, să se creeze un atașament important. Încheierea acelei etape de care cu toții ne plictisiserăm era dorită, dar etapa ce urma o priveam cu spaimă, era ceva necunoscut, de care ne era teamă, căci nimic nu era dinainte scris. Ca boboc, lumea universității mi s-a părut ceva imens, la un cu totul alt nivel față de ceea ce trăisem până atunci. La o scară pe care nu o mai cunoscusem. Nu ne mai asculta nimeni la tablă, nu mai dădeam extemporale și teze, eram mai mult pe cont propriu și totul depindea strict de fiecare în parte. O libertate pe care a trebuit să o învățăm și să ne-o asumăm. Cel mai greu mi s-a părut uriașa cantitate de informație ce trebuia asimilată până în sesiune. O facultate realistă, cu foarte multă matematică, fizică și chimie, cu șase zile pe săptămână de cursuri, seminarii și laboratoare – nu era tocmai floare la ureche, pe vremea când nu puteai trece anul având restanțe. Cel mult, îl puteai repeta, dar asta era ceva terifiant, căci însemna un an pierdut din viață. Trecerea de la liceu la universitate a fost extrem de dificilă, dar făcea parte din maturizare, fără de care nimic nu era posibil.
Cei cinci ani de facultate s-au scurs în bucuria examenelor luate, în lacrimile celor ratate. A venit sfârșitul, cu impresionantul ritual de despărțire. Ca și cei care absolviseră înainte noastră, și noi, cei 60 de absolveți ai Tehnologiei chimizării petrolului și gazelor naturale, am pornit dimineața, de la prima oră, prin sălile de curs din toată facultatea, intrând la ore peste studenții din anii mai mici și cântându-le Gaudeamus igitur, pe care îl învățaserăm vreme de cinci ani, cu fiecare generație de absolvenți ce ne trecuse pragul sălii de curs și care se despărțea de universitate. Acum, noi, bobocii de ieri, eram în ipostaza unor tineri ingineri, care veneau să-și ia adio de la spațiul – casă în care ne petrecuserăm viața în ultimii cinci ani. Bucuria absolvirii mi-a fost puternic marcată de conștientizarea faptului că, vrând-nevrând, am devenit adult și că, în cu totul alt fel decât până acum, de-acum chiar intram în viața responsabilităților de adult. De-acum, trebuia să-mi clădesc viața de una singură, nu mai era nicio etapă de pregătire pentru viața de om mare. Doar că terminarea facultății s-a petrecut la puțină vreme după decembrie ’89, într-o societate care încerca să se nască și unde repartiția de stat nu mai exista. Rezultatele școlare nu mai aveau greutate. Te duceai unde găseai un loc disponibil.
Păstrez în memorie aceste două marcaje – ritualuri de trecere – ca niște momente cheie ale existenței mele, foarte necesare și foarte importante. Ca adult, înțeleg cum m-au marcat și care a fost rolul lor în devenirea mea. Și privesc, de ani de zile, ritualurile de trecere de azi. Au devenit mai sofisticate, dar și-au pierdut din statutul de ritual. Forme goale de conținut. Prin unele locuri, ele chiar nu mai înseamnă nimic. Mulți dintre liceeni înțeleg prin terminarea liceului nimic altceva decât banchetul de final de clasa a XII-a. Pentru fete importante sunt rochia, machiajul, pantofii, geanta. Pentru băieți, costumul și băutura. Ce vor bea și ce vor fuma la banchet este cu mult mai important decât semnificația propriu-zisă a încheierii liceului. Și nu au nicio vină. Școala însăși și-a persiflat propriile ritualuri, aneantizându-le. Pandemia a pus capac. Nu mai văd regrete și nostalgii la elevii de-a XII-a, doar interesul pentru locul unde se va ține banchetul și ținuta pentru eveniment. În multe licee, nici nu se mai ține o festivitate de încheiere, iar multora dintre colectivele de elevi nici nu le trece prin minte să invite vreun profesor la banchetul de sfârșit de liceu. Azi, relația profesor-elev și-a pierdut miezul afectiv, de unde, și lipsa nostalgiei anilor de liceu. Aud foarte des în ultimii ani, din ce în ce mai des, discursuri de genul „am o dirigă nașpa”, indiferent dacă elevul este în clasa a VI-a sau a XII-a. Și mă întreb cum Dumnezeu de toți diriginții și dirigentele au devenit, peste noapte, „nașpa”. Ceva s-a stricat, cred că iremediabil, în relația elev-profesor. Ceva lipsește cu desăvârșire. Nu doar societatea este de vină, ci mai ales accesul în sistemul de învățământ al prea multor persoane nepotrivite statutului de profesor. În toate branșele își fac loc oameni care nu ar avea ce căuta acolo, dar în învățământ lucrul acesta ar fi trebuit să fie o excepție, nu norma, așa cum a devenit. Pentru simplul motiv că profesoratul nu este o meserie oarecare, ci una profund formatoare sau – ce trist! – deformatoare.
Vreme de ani de zile, profesorul are de-a face cu construirea minții umane, a personalității, a caracterului, la vârste la care toate acestea devin definitive. Profesorul nu ar trebui să fie la catedră un simplu device de oferire de informație. Pentru asta există biblioteci – pe care elevii nu le mai folosesc – computere, telefoane inteligente (de multe ori mai inteligente ca deținătorii lor). Că știe sau nu, profesorul dă elevului mult mai mult decât ceea ce-i iese din gură. Imprimă elevului ținută – aia pe care o are – atitudine – aia pe care o are – un anume tip de motivare și responsabilitate – alea pe care le deține – ș.a.m.d.
Ca și în cabinetul de psihanaliză, profesorul lucrează cu elevul nu doar cu suma cunoștințelor sale, ci cu toate conținuturile sale psihice, emoționale. De aceea, doar a lua examenul de profesorat nu este suficient. Și, de aceea, teoretic cel puțin, rolul părinților în formarea viitorului adult care copilul lor va deveni s-a mărit considerabil. Doar că părinții nu își dau seama de acest lucru, dincolo de faptul că nici nu au cum suplini în totalitate ceea ce copilul ar trebui să primească de la profesorii lui. La noi, învățământul bun este asociat ideii de performanță, iar performanța este asociată ideii de note mari. Cât despre notele mari, știm bine cum se obțin, nu mai este niciun secret.
Viitorul unei țări se reduce la calitatea învățământului pe care-l deține sau îl construiește, dincolo de faptul că orice țară are învățământul pe care-l merită. Nu ne-au fost suficienți peste 30 de ani pentru a construi un învățământ de calitate, dar ne-au prisosit în a-l distruge pe cel care, zeci de ani, și-a dovedit eficacitatea. Dacă la începutul anilor 2000, diploma românească garanta o anume calitate a deținătorului ei, azi ea este echivalată nimicului. Majorității absolvenților, diplomele obținute nu le garantează nimic. Iar copiii, tinerii nu înțeleg că acea hârtie nu mai spune nimic despre ei. Și prin cabinetul meu au trecut o mulțime de tineri care nu ar fi trebuit să devină posesorii unor acte care certifică anumite cunoștințe și/ sau abilități, iar ei nu înțeleg cum vine asta, de vreme ce pe actul respectiv este înscris numele lor. Îi mințim pe copiii noștri făcându-i să se identifice cu diplomele obținute, îi mințim și ne batem joc de viitorul lor. Iar ei vor deveni așa-zișii profesioniști despre care acum scriu aceste rânduri și care nu vor avea niciodată un reper al unui minim standard, căci și profesorii lor au fost cum au devenit ei înșiși azi.
Un lung șir de cauză–efect a adus lucrurile unde sunt ele azi, cel puțin așa cum sunt ele la noi în țară. Pedagogia însăși s-a schimbat, iar parentingul a invadat piața. Acest parenting postmodern care se raportează la copil ca la un obiect de cristal care repede poate fi făcut țăndări, pentru totdeauna. Printre altele, de exemplu, se exacerbează definiția traumei, așa încât aud din gura multor copii cum sunt ei traumatizați de către părinți și cât de afectați sunt. Dar nu doar de la copii aud asta, ci și de la adulți care, brusc, la 40 de ani, află cât de traumatizanți au fost părinții lor. Și nu le pot spune că sunt doar boli inventate de o societate bolnavă, căci nu aș rezolva nimic cu asta. Așa încât noile psihologii și noile pedagogii mai degrabă fac victime decât însănătoșesc. Dar este dificil, dacă nu imposibil să convingi de contrariu oameni care au fost formați și formatați în repere false. Acela este adevărul lor, iar acel adevăr a devenit, de mult, certitudine. Iar cu certitudinile nu te lupți. Nesmintit, vei pierde. Așa cum vom pierde – și pierdem de mult timp, deja – cu toții zi de zi, an de an.
Nu este pesimism ceea ce enunț, este doar ceea ce văd în jur și în propriul cabinet de psihanaliză de ani și ani de zile. Cu toate astea, tot îmi păstrez încrederea în generațiile tinere. Nu au încotro, trebuie să răzbească, la un moment dat. Dacă nu pentru ele, măcar pentru copiii lor. Căci noi am fost și nu vom mai fi.