Pentru cel născut în mileniul trecut, arta de dragul artei sau lectura de dragul lecturii sunt concepte familiare, al căror sens e într-atât de evident, că nu mai necesită explicații suplimentare. Citesc pentru că îmi place să citesc, scriu pentru că îmi place să scriu și cred că am ceva de spus… punct. Mecanismul acesta de a gândi literatura și arta, în general, nu s-a aflat nicicând, până recent, sub asediu la modul serios. El are logica lui, coerența lui. Citind în jurnalele lui Anais Nin, însemnările despre Henry Miller sau aruncând o privire către marii scriitori europeni de secol XIX, observăm imediat că, în contextul de atunci, o asemenea raportare la actul lecturii sau al scrierii de literatură era cvasiunanim acceptată și înțeleasă. Arta și-a arogat meritul de a fi capabilă să ignore și chiar să transceandă mundanul.
Sigur, Dostoievski scrie Jucătorul pentru că trebuia să achite o datorie făcută la jocurile de noroc, Henry Miller scrie Opus Pistorum ca să răspundă cererii unui editor care, în 1941, îi oferă un dolar pe pagină pentru a produce un roman erotic… exemplele pot continua. Ele nu sunt, însă, decât corolare anecdotice la nevoia legitimă a creatorului de a-și asigura traiul. În esență, literatura nu a fost percepută ca activitate cu scop primordial lucrativ. Îmbogățirea de pe urma ei, posibilă, a rămas mai mereu un scop secund. Beneficiile nu au fost percepute în cheia pragmatică și eficientă a unui rezultat concret. Într-o imaginară fișă a postului unui scriitor mare, profitul nu intra în ecuație decât marginal și raportarea la profit era privită cu o anume stânjeneală, o dovadă de oareșce meschinărie incompatibilă cu ideea de artă în general.
Așadar, în 1866, cineva (Dostoievski) își putea plăti datoriile de la jocurile de noroc scriind o carte… tiparul mental al unei societăți în care așa ceva era posibil merită o analiză. Dincolo de un context istoric sau social, anecdota vorbește despre un tip de raportare a cititorului la ficțiune. Mai mult, ea mărturisește o anumită raportare la ceea ce înseamnă cunoaștere.
Pentru consumatorul de artă, lucrurile au fost, multă vreme, clare. Cine citea ficțiune, întrebându-se ce profit concret ar putea avea de pe urma lecturii?! Cine intra într-o galerie de artă sau mergea la concert sau teatru cu ideea că, în lipsa unui profit imediat (material sau nu), activitățile acestea sunt o mare pierdere de timp?! Ficțiunea s-a hrănit vreme de secole din această axiomă adânc fixată în mentalul colectiv: arta nu are un scop imediat lucrativ. Ea nu e menită să-ți ofere instant ceva palpabil, ci, mai degrabă, te construiește pe tine, consumator, la modul abstract. Beneficiile ei nu sunt convertibile instantaneu într-o formă concretă de succes material, social sau de orice altă natură. Beneficii sunt, firește, însă ele nu pot fi enumerate contabilicește.
Într-o statistică publicată de cei de la Amazon, în 2021, se observă că vânzările de non-ficțiune au crescut cu 22,8% în ultimii cinci ani. Memoriile, biografiile, cărțile motivaționale au câștigat un teren considerabil. Într-o cercetare publicată în 2018 („Success in books: a big data approach to bestsellers”), una dintre concluzii este că textele non-ficționale rezistă mai mult timp în topul celor mai bune vânzări, în vreme ce ficțiunea e mai volatilă, titlurile se schimbă mai des. O astfel de schimbare de paradigmă, observabilă pe un interval temporal relativ consistent, vorbește deja despre o tendință generală. Apetitul pentru ficțiune este în scădere, disponibilitatea de a ne investi într-un ceva care nu produce efecte imediate cunoaște un declin evident.
Dincolo de cifre, mileniul III pare că vine cu o nouă raportare la timp și la ce facem cu timpul nostru liber. Ar fi mult prea simplu să așezăm migrația de la ficțiune către non-ficțiune sub umbrela confortabilă a lui „nu avem timp”. La modul obiectiv, avem mai mult timp decât oricând în istoria noastră: de pe la 1900, cercetările spun ca media de viață s-a dublat (în multe țări), războaiele sunt mai puține, condițiile de muncă din vremea lui Dickens sunt demult istorie, progresele medicinei sunt halucinante… așadar, timp avem. Nu mai avem atâta timp dedicat ficțiunii, or, aici explicațiile cred că țin și de istoria culturii și a ideilor.
Diferența majoră între ficțiune și non-ficțiune ține de natura iluziei pe care o procură cititorului fiecare dintre ele. Dacă citesc autobiografia lui Barrack Obama (A Promised Land), în secunda în care am terminat cartea, senzația mea imediată e că am aflat ceva, că posed o informație tangibilă pe care o pot folosi în mod concret. La fel se întâmplă în cazul cărților motivaționale. E o deplasare din punctul A în punctul B, pe drumul cel mai scurt. E o acțiune ale cărei efecte le constat și le pot verbaliza imediat. Iluzia că știu ceva despre Barrack Obama este mai tangibilă decât iluzia că știu ceva despre Anglia victoriană după ce îl citesc pe Dickens.
Ficțiunea e plină de conotații, beneficiile ei pentru mintea umană sunt neclare, de necuantificat. Prima victimă a acestui tip de raportare la cunoaștere a fost poezia. Am auzit deunăzi vehiculată această idee de o emoționantă naivitate: pentru că cititorii nu mai au timp să citească romane, se vor întoarce la poezie. Poezia e deja cu doi pași în urmă; ceea ce are ea de oferit în termenii pragmatismului cunoașterii e cu mult inferior prozei, la fel cum ficțiunea se află azi în urma non-ficțiunii. Problema nu este timpul sau lipsa lui, ci tipul de iluzie a cunoașterii pe care un text îl oferă. Ultima mare gură de oxigen oferită ficțiunii a fost, probabil, efervescența metodelor psihanalizei la final de secol XIX și început de secol XX. Fără ca neapărat să vrea, Freud a făcut un serviciu imens ficțiunii. De atunci încolo, setea de cunoaștere a luat-o pe calea pragmatismului. Arta pentru artă, lectura de dragul lecturii sunt astăzi cauze pentru care nu se mai poate pleda eficient. O simte fiecare profesor de literatură din fiecare școală sau universitate.
Nevoia de poveste, motorul care a alimentat și a făcut posibilă apariția artei, există și va continua să existe; e încorporată în datele esențiale ale speciei noastre. Nu ficțiunea în sine, deci, păcătuiește prin inadecvare. Fisura s-a produs într-o altă zonă; esteticul a încetat să mai funcționeze autonom. Sau, mai bine spus, a încorporat în sfera lui funcționalul. Or, ficțiunea nu e funcțională. „Fluxul conștiinței”, instrument literar care îi entuziasmase atât de tare pe anumiți moderniști, pălește în fața utilitarismului unei cărți care ne propune 10 pași simpli pentru a avea succes în afaceri sau dragoste. Sigur, exemplul acesta are doza lui de vulgaritate, dar cred că acoperă integral noua paradigmă în care percepem, astăzi, cunoașterea. Nu e vorba, aici, neapărat, despre superficialitate, așa cum, probabil, am fi tentați să credem. Așezând o anume tendință culturală sub zodia superficialității dăm dovadă de optimism incurabil, căci asta implică speranța că totul nu e decât o fisură remediabilă, efemeră, într-un edificiu solid și rezistent. Scăderea apetitului pentru ficțiune e, însă, o consecință profundă a unui tip de raportare la cunoaștere.
Nu folosește la nimic indignarea sau refugiul în nostalgicul „pe vremea mea”… „Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi”, spune Eminescu. Mai productivă mi se pare reflecția pe marginea următoarelor interogații: este aceasta o tendință reversibilă? Funcționalul va putea părăsi miezul dur al ideii de cunoaștere? Poate redeveni arta mai puțin știință? Mai putem reinstaura plenitudinea unui concept precum arta de dragul artei? Pentru a putea încerca un răspuns, în mod ironic, va trebui să folosim o metodologie științifică. Metodologia științelor umaniste (excluzând lingvistica și tot ceea ce ține de ea) e destul de vagă și inexactă. În matematică și nu numai, predicțiile funcționează pe bază de modele matematice. Cu alte cuvinte, a fost vreodată o schimbare de paradigmă culturală complet reversibilă? Să vedem. Tragedia, specie literară atât de dragă lumii antice, a mai urcat pe soclu, odată ce a coborât de acolo? Cititul cu voce tare, în public, normă a lecturii vreme îndelungată, a supraviețuit generalizării tiparului și apariției unei noi cutume? Poemul epic, de largă respirație, cunoscut de noi sub numele de epopee, a mai căpătat vreodată strălucirea care l-a făcut pe Alexandru cel Mare să ia cu el Iliada, în campaniile sale militare în Persia? Practica de a publica romane, pe capitole, în revistele literare, încă populară în vremea lui Dickens, mai fascinează pe cineva în secolul XXI? Toate aceste tranziții de la un mod de gândire către altul au în comun viziunea pe care, într-un moment dat al istoriei, homo sapiens a avut-o despre ce înseamnă cunoaștere și ce scop(uri) ar trebui ea să servească.
Istoria culturii, însă, este un lung efort de a încorpora vechiul în nou. Nicio ruptură nu e definitivă și brutală, rămășite ale vechiului germinează insesizabil în tot ceea ce este nou. Realiștii se revoltă împotriva romanticilor, dar nu pot smulge din literatura lor preeminența sentimentului; simboliștii protestează împotriva realiștilor, dar rămân involuntar captivi într-un tip de descriere specific realist… ș.a.m.d. Non-ficțiunea, la rândul ei, folosește imaginea și metafora specifice ficțiunii.
Scăderea apetenței pentru ficțiune rezidă și în rigiditatea sau reticența pe care o avem (scriitori, critici literari, profesori, cititori) în a o scoate din zona inabordabilă a metafizicului. Pledoaria pentru ficțiune încă nu include, din păcate, argumente de natură utilitară, argumente din zona funcționalului. Se întâmplă, în primul rând, pentru că aceste tipuri de argumente sunt socotite inferioare. După ce, secole, estetica și-a impus hegemonia tocmai opunându-se utilitarismului vulgar, îi e greu să accepte domnia tiranică a altei hegemonii. În consecință, forța ei de a fascina nu poate rivaliza cu ceea ce oferă non-ficțiunea. Poate fi, cu alte cuvinte, o chestiune de marketing.