În timp ce mă aflam într-o vizită în Reykjavík, am intrat într-un anticariat de pe o stradă lăturalnică. Petrecând cu ochii pe deasupra unor halbe metalice, înalte, cu mânere răsucite, în formă de coarne de berbec, mi-a atras atenția în mod irezistibil o carte groasă, legată în piele, care zăcea, mai mult ca decor, chiar în spatele halbelor. Părea deopotrivă așezată metodic și aleatoriu. Nu a trebuit să cunosc limba islandeză ca să recunosc autorul cărții, nimeni altul decât Jorge Luis Borges și nu știu de ce, eram aproape sigur că este o ediție a Cărții de Nisip în limba islandeză. Faptul nu l-am lămurit nici până în ziua de azi, însă intuiția mă îndeamnă în continuare să spun că era Cartea de Nisip în limba islandeză. Am răsfoit-o din instinctul cu care răsfoiești o carte veche, pentru a te bucura de felul în care respiră paginile, felul în care sunt scrise literele, așezarea în pagină, mirosul și senzația că nu faci decât să repeți un gest exemplar, al cititorului primordial care desfășura pergamentul pe care erau înscrise semnele care revelau tainele universului, formule magice și istoriile sfinte ale zeilor și ale eroilor. Întrucât semnificația cuvintelor îmi era ascunsă în cazul de față, rămăsesem cu o umbră de magie numai, doar un simulacru al gestului care se adresa mai degrabă simțurilor decât rațiunii. Degetele apăsau coperțile moi, simțind un transfer de vitalitate de la suprafața fină a pieii coperților la pielea palmelor mele transpirate. Interiorul cărții se desfăcea ca un organism, difuzând mirosurile intime ale vintrelor dintre pagini, un miros înțepător, diferit de cel de raft, un miros propriu al unei cărți care nu a mai fost deschisă de un răstimp imemorial, iar eu, cu răsfoitul meu, pătrunsesem ca un intrus în plin proces alchimic al prefacerilor. Chiar și urechile se desfătau cu sunetul răsfoirii. Cât despre gust, îmi era de ajuns vârful degetelor care tocmai ce atinseseră pielea coperților, hârtia îngălbenită și iată-le acum înmuindu-se puțin cu vârful limbii. Desfătarea supremă îi rămăsese totuși celui mai nobil dintre simțuri, astfel încât cartea se făcu o priveliște în sine. Atenția nu era la sensul textului neinteligibil, ci mă uitam admirativ la un obiect estetic care mi-a picat în mâini. Brusc, privirea mi-a fugit în subsolul unei pagini, unde am observat un desen minuscul, ca un asterisc, scrijelit cu cerneală neagră. Mi s-a părut că ar fi un fel de notație, poate chiar o rună, de ce nu? O veche și tainică rună vikingă ajunsă pe o pagină de Borges. Avea sens, dar cu toate astea nu îmi ajungea consolarea imaginației, ci preferam ceva mai palpabil, așa că am luat o lupă așezată și ea spre vânzare în anticariat și am privit prin lentila ei veche asteriscul care părea să ia forma unor funigei. Scrijelitura părea mai degrabă ceva ordonat, însă prea mic pentru a putea fi distins, chiar și cu lupa. Nu îmi dădeam seama dacă era doar o asociere de formă și luam scrijelitura ca fiind reprezentarea a ceva ordonat, știind faptul că avem tendința să vedem ordine chiar și în haos, în modul în care percepem forme în pereții poroși dați cu var, printre roci sau rădăcini sau în forma norilor unde avem tendința să vedem chipuri umane sau forme recognoscibile. Mă gândeam dacă nu cumva este tendința memoriei mele de a asocia scrijelitura cu ceva ce mai văzusem. Stăteam nedumerit și brusc ardeam de nerăbdare să găsesc dezlegarea enigmei care îmi stătea în față, încrustată pe o pagină veche dintr-o carte scrisă într-o limbă pe care nu o înțelegeam.
Am fotografiat pagina cu pricina și m-am așezat în fața unui calculator aflat într-o antecameră a anticariatului. Am copiat imaginea fotografiată în memoria calculatorului și am deschis un program care să mă ajute să măresc imaginea și să o depixelez. Inițial, pe ecran, era imaginea funigeilor încețoșați care treptat, cu fiecare aplicare a depixelării, se limpezea. Operația a trebuit făcută cu multă răbdare, claritatea începând să se obțină progresiv. La început haosul părea un haos cu o definiție mai bună a imaginii. Păienjenișul parcă începea să semene a ceva. Mai întâi păreau niște rădăcini, dar după încă o depixelare imaginea devenise și mai clară și obiectul prinsese identitate. În cele din urmă am avut pe ecran reprezentarea a ceva ce semăna izbitor de mult cu un nufăr. După ce am mai aplicat de câteva ori efectul dipixelării, bănuiala a devenit certitudine și mă aflam în fața unui nufăr plutitor, înconjurat de ape. Apele trebuie să fi fost suprafața poroasă a paginii vechi, care la nivelul acestui microcosmos prindea oarecum viață, deși rămânea nemișcată odată ce o priveam. În schimb, dacă eram atent la nufăr, apa din jur parcă era ușor mișcată de adierea unor vânturi care băteau concomitent din toate cele patru zări, astfel încât obiectul central, nufărul, părea inima unei mandale. Dacă îl priveam din nou fix, imaginea redevenea statică, apele se linișteau și nufărul se prezenta ca ceea ce părea că și este: desenul microscopic al unui nufăr. Revenind cu privirea înspre ape, mandala parcă începea să se pună în mișcare. Totul trebuia făcut însă cu grijă, întrucât orice distracție sau entuziasm puteau face ca imaginea să redevină statică. Am început să corelez actul privirii cu respirația, dându-mi seama că am nevoie de un control asupra funcțiilor fiziologice și asupra atenției minții, încercând din răsputeri, după fiecare eșec să fiu tot mai treaz și mai conștient la ce fac și la cum văd. Ce vedeam devenise oarecum secundar, deși o parte din mintea mea înregistra obiectul nufărului și al apelor, însă atenția urmărea actul în sine al privirii, modul în care obiectul reprezentat se întipărea în memoria mea în timp real. Deși pare o nebunie că am rămas pe acel scaun câteva zile sau săptămâni, nu mi-am putut da seama de trecerea timpului, fără să mănânc sau să beau apă, acest post negru a fost făcut fără efort. Lupta adevărată, cu adevărat grea, a fost controlul gândurilor care cu cât reveneau fie răzleț, fie articulat, cu atât îmi făceau mandala să se banalizeze în imaginea statică a nufărului. Neatenția reducea obiectul mandalei la imaginea sa. În schimb, dimpotrivă, o atenție sporită dădea viață imaginii. Un tumult de gânduri făcea ca privirea să fie ca mersul pe apă, o umblare delicată și la fiecare pierdere a credinței să se scufunde înapoi în nemișcare. Nu știu cât a durat acest efort. Am pierdut noțiunea timpului. Nufărul îmi era de ajuns. Să rămân aici cu nufărul, să îmi cultiv vederea cu petalele lui, cu plutirea, în subsolul paginii, în afara textului care oricum e neinteligibil, în afara istoriei, în dulcele anonimat cu miros de anticariat, ce îmi puteam dori mai mult?!
În cele din urmă privirea fixă în ecranul monitorului au făcut ca ochii mei să orbească. Inițial nici nu îmi dădusem seama de condiția în care mă aflam. De-abia când a trebuit să mă ridic din scaun și să mă duc să mănânc, întrucât începuse să îmi fie foame, mi-am dat seama că obiectele din jurul meu au dispărut. Calculatorul, anticariatul, mâinile mele, propriile mele mâini nu mai erau nicăieri. În cameră se făcuse beznă totală. Holbam ochii, încercând să deslușesc ce atingeam, dar nu reușeam. Am recunoscut mânerele halbelor răsucite, o carte, un birou. Am dibuit ușa și am ieșit afară. Un aer cald m-a izbit în față. Lumina, și ea era acolo, o simțeam inundându-mă deși nu o vedeam. Am inspirat aerul și simțeam că o briză caldă bate în direcția în care mă uitam. Auzeam oamenii care murmurau continuu fără să îi înțeleg. Păreau liniștiți, eventual toropiți pe o plajă. Îmi venea să strig după ajutor, dar nu îmi doream să le stric buna dispoziție. Am mers înspre direcția din care bătea briza până când am început să simt nisipul sub picioare. Era un nisip foarte fin, mult mai fin decât îmi imaginasem vreodată că poate fi nisipul unei plaje. Îl călcam și mă bucuram pur și simplu de experiența de a mă scufunda de fiecare dată câțiva centimetri în nisipul ca de clepsidră prin care mă mișcam aiurea, fără să știu încotro mă îndrept. Înaintând mă gândeam că uitasem cât timp trecuse de când stătusem în fața calculatorului și, mai ales, uitasem dacă nu cumva părăsisem Islanda și mă aflam undeva la marginea unui deșert. Sau venise cumva anotimpul cald în această Islandă pe care o lăsasem friguroasă și acum o găseam topitoare. Așa de cald e în Islanda pe timpul verii? Și totuși nu avea cum un astfel de nisip fin să fie pe malurile unei insule cu ierni atât de aspre. Sub tălpi am început să simt nisipul ud. Trebuie să fi ajuns la mal. Dincolo, trebuie să fie marea. M-am așezat pe vine și am ascultat valurile. Marea era foarte liniștită. Valurile de-abia se auzeau. Părea mai degrabă un lac. Mi-a venit în minte imediat nufărul înconjurat de ape. De data aceasta nu mai trebuia să fac niciun efort ca să îl păstrez viu, în centrul imaginii mentale care, de bine, de rău, era tot ce mai aveam de văzut. M-am întins pe nisipul moale ca un pat și am adormit plângând.
În visul pe care l-am visat se făcea că mă aflam în București, pe o caniculă infernală, pe Bulevardul Magheru. Treceam de pe o parte pe cealaltă a șoselei, printre mașinile care erau blocate într-un ambuteiaj și claxonau. M-am gândit că avusese loc un accident ceva mai în față. M-am ridicat pe vârfuri dar nu am putut să văd. Trebuie să fie un accident chiar în centrul intersecției, la kilometrul zero al capitalei. Eram ca țintuit locului. Încercam să înaintez, dar picioarele păreau să nu mă asculte. O neputință făcea ca fiecare pas să fie un efort prea mare. Am rămas locului și am privit oamenii care se îndreptau spre locul accidentului. Vedeam oamenii ca niște copaci, îi vedeam ca prin ceață. Am zâmbit. Mi-am amintit că orbisem și uite că începeam să îmi recapăt vederea. Bătaia galopantă a inimii o lua înaintea bucuriei. Eram pe drumul cel bun. Orbirea fusese temporară. Mă și vedeam vindecat. Stăteam pe loc, cu bucuria mea, aproape rușinat că eu aici sunt fericit, iar ei acolo par foarte întristați. Am ridicat vocea și am întrebat oamenii ce se întâmplase, de ce se adunaseră acolo. Strigau că este ceva groaznic și nemaipomenit. Nu îmi păsa prea mult de sperietura lor, recunosc, însă curiozitatea mă tot îndemna să aflu de ce oamenii sunt îngroziți și de ce se adună în cerc. Vedeam că se țineau de capete și se clătinau, smulgându-și părul în disperare. Se făcea că nevăzându-le bine chipul acestor oameni, am început să văd oameni cunoscuți. Oamenii disperați deveniseră subit rude, prieteni, cunoscuți. Ce or face cu toții aici, m-am întrebat.
Când m-am trezit, am văzut cerul deasupra mea. Se înnoptase. Nu era nicio stea. Doar noaptea. M-am gândit mai întâi la faptul că îmi recăpătam vederea. Nici acum nu vedeam, dar de dimineață sigur voi vedea, așa cum văzusem în vis. Și apoi mi-am amintit disperarea oamenilor. Inima a început să îmi bată destul de tare. De data asta nu anunța bucurie, ca în vis, ci un sentiment de incertitudine, de parcă în preajma mea se afla ceva de care ar fi trebuit să încep să mă tem. Mă gândeam ce ar fi putut să fie atât de tragic în intersecția din vis încât subconștientul meu să cenzureze evenimentul. De ce oamenii nu îmi spuneau ce se întâmplase? Ce mare nenorocire se întâmplase până la urmă? Chiar dacă eram conștient că era un produs al stării onirice, iată că nu puteam concepe că oamenii aceia din vis își smulgeau părul și se dădeau de ceasul morții degeaba. Ceva grav tot trebuie să se fi întâmplat. Și dacă apare în visul meu trebuie să mă privească și pe mine întrucâtva. Să fie vorba despre înclinația mea spre a găsi sens acolo unde poate nu este sau de a da formă informului? Oare nu erau toți acei oameni ca niște funigei pe care nu îi deslușeam bine. Oare nu memoria mea le-a asociat câte un chip cunoscut acelor necunoscuți fantomatici?
Stăteam cu ochii înspre cerul negru și parcă nimic nu mai avea noimă în afară de nufărul care rămăsese nepătat într-un ungher din memoria mea, la fel de alb și liniștit, în afara continuumului spațiu-timp, ca o mandală în mijlocul oceanului. Iar eu pluteam neputincios în apele care îl înconjurau, ca un cadavru luat de valuri dedesubtul cerului negru, pe deasupra valurilor de nisip, între cer și pământ, într-o axă care îmi crucifica existența prezentă, făcând din fiecare moment un timp esențial. Imaginea nufărului îmi rămăsese clară, semnificația visului îmi scăpa. Nu aveam instrumentele necesare să măresc visul, funcțiile calculatorului încă nu pot face asta. Dar și când o vor face, unii vor găsi o consolare în faptul că nu va mai trebui să ne batem capul cu problemele vieții și vom înceta să mai căutăm sens acolo unde toate simțurile ne spun că nu este nimic, ci doar mecanica lucrurilor. Eu tind să nu cred asta, dar nutresc speranța că undeva, cândva totul va fi clar și limpede ca o suprafață albă și nepătată, ca un nufăr. Orbirea în lumea aceasta s-ar putea să fie deschiderea unor ochi în altă lume cu care de-abia încep să mă obișnuiesc. Dacă stau bine să mă gândesc, frumusețea nufărului îi era de ajuns ochiului minții pentru a nu se mai gândi la altceva, ajungând să aibă, în sfârșit, o imagine a permanenței, ca un stâlp care susține cerul și pământul, o coloană a liniștirii nesfârșite. În același timp știam că și imaginea permanenței era o iluzie a permanenței, că și imaginea nufărului înconjurat de ape, ca orice mandală, va trebui să fie ștearsă și în locul ei nu va rămâne decât materie primă, nisipul timpului nealcătuit, informal și pe deasupra lui Duhul lui Dumnezeu plutind în veșnicie. De fapt acum totul devenise mult mai clar, mai simplu. Aveam certitudinea oceanului de timp și spațiu care mă înconjurau și îl vedeam bine acum, chiar și din bezna orbirii, și mai era ceva, plescăind, îmi dădeam mai bine seama că aveam un gust mocnit în gură, ceva stătut, poate praful din anticariat, poate nisipul, ceva înăuntrul meu de care abia acum îmi dădeam seama și mă gândeam că așa ar putea simți gustul marea atunci când ia câte o înghițitură din uscat.