Motto: „Între mine și viață
era un hățiș de tăceri”
Poate cea mai importantă, prin anvergură, carte de poezie apărută la noi în ultimii ani cred a fi Cele două capete ale tăcerii a lui Vianu Mureșan (ed. Eikon 2021). Autorul este una dintre cele mai complexe personalități culturale de astăzi, din păcate prea discret, puțin cunoscut în afara mediului cultural specializat. Filozof de formație, recent i-a fost reeditată într-o ediție îmbogățită masiva teză de doctorat, Heterologie. Introducere în etica lui Lévinas, 600 de pagini, format mare, prin care, practic, îl face cunoscut în cultura noastră pe marele gânditor al veacului XX, una dintre cele mai bune monografii la nivel european despre acest dificil autor. Dar Vianu Mureșan este un scriitor plurivalent, a mai publicat volume de versuri, eseuri de extracție fenomenologică (despre Pavese, despre îmbătrânire, corp, imagine, icoană, moarte); are unul dintre cele mai complexe romane publicate la noi în ultimele decenii, Nebunul lui Dumnezeu, un volum masiv de cronici la cărți de literatură și de filozofie (Autoportrete în oglinzile cărților). Cum se vede, o deschidere culturală intimidantă, din care poezia sa se hrănește. Structural, Vianu Mureșan este un filozof, dar poezia lui nu suferă deloc de „uscăciunea” abstractă a conceptului, dimpotrivă, tocmai forța imaginii impresionează.
Într-un spațiu cultural și poetic ce a ales să cultive predominant, uneori cu virtuozitate, țambalul, goarna sau trotineta, Vianu folosește performant orga. O poezie amplă, gravă, despre fundamentele ființei, solemnă și celebrând ca într-o liturghie adevărul. Și trecând cu abilitate de la un registru poetic la altul. Poemul introductiv, Preambul, apăsat polemic și cu funcție evidentă de artă poetică, pune clar accentele. Adresarea la persoana a doua, tonul asumat de „lecție”, de instrucțiuni despre ce este poezia, e menit să-l facă de la început antipatic, fixând o ștachetă neobișnuită în estetica poetică actuală („căci inteligența care contează nu e a creierului tău, a/ minții tale,/ ci inteligența culturii așa-zis fundamentale”). Cine mai apreciază azi o poezie după „inteligența culturală” care îi este armătura? Poemul trebuie citit în întregime pentru a-i pricepe ironia și miza. Întrebarea subînțeleasă de la care se pleacă: după ce postmodernitatea a decretat moartea a orice, mai este posibilă poezia ca fenomen viu? – subliniază incongruența logică, evidentă, a premisei poeticii minimaliste postmoderne. Cotidianul cel mai prăfos poate fi poetic dacă este transfigurat de metafizica, „desueta” inspirație, dar nu izolată, singură, ci călăuzită de „o nobilă instanță care născocește mai bine” și dăruiește „harul adamic de a spune pe nume”. Limbajul este temeiul: „căci nu vei putea să muți/ nici mierea, nici amarul/ din gura ta în mintea lor/ dacă nu ați sorbit limba/ din același izvor”.
Este o poezie „tare”, cum sunt conceptele sau valorile tari. Tonul didactic și apoftegmatic din primul poem nu mai apare, în faldurile ample ale volumului se desfășoară o ceremonie a spusului, a tăcerii și a imaginii, cu ton de odă clasică, dar cu ardență romantică și spațiu imaginar decisiv al modernității. Poeticul este definit substanțial ca epifanie (Îngerul). Pentru că este presupus permanent un înalt, un dincolo, din care coboară/ se arată un sens. Orfic, în sensul credinței în puterea cuvântului, textul conține toate perplexitățile omului de azi. Și de mereu. Îmi pare una dintre temele obsedante ale volumului această vânare de sens și bucuria consumării lui: „într-o lume fără de sens, fără adevăr/ tu la ce te aștepți, la ce speri?…”. O imagine recurentă se leagă de această temă a revelației sensului: pleoapa, clipitul. Adică acea fracțiune infimă de timp în care vezi, te pătrunde lumina, ți se arată adevărul. Apoi totul se închide spre interior. „ochii lui trag pleoapele/ peste tot ce este vădit și ostentativ/ și surâde. și surâde”; „este ochi trupul meu/ în această pleoapă a vieții”; „liniștea veghează sub pleoapa cerului”; „aplecată peste somnul meu/ ca peste un bolnav în agonie/ liniștea veghează sub pleoapa cerului”; „auzeam cum îi foșnesc în tremur pleoapele/ cum limba lui prefăcea atingerile în laude”. Poezia are pentru Vianu Mureșan un rost metafizic absolut, este o purificare, o soteriologie: „cum poate să fie salvat/ ceea ce nu e numit/ și cum poți îndrepta/ către o ființă a adevărului/ ceea ce și-a pierdut istoria?”. Vitraliul este un splendid poem, care face pandant cu primul, despre limbaj și sinesteziile prin care avem acces la divin: „cuvântul începe acolo/ unde se destramă trena singurătății/ limba nu va distinge niciodată/ chipul lucrului de umbra/ ce-i slujește drept icoană/ țipătul o smulge din sine”. Parcă îl citim pe Hölderlin prin ochii lui Heidegger. Iar țipătul chemat în final reprezintă evident poezia și funcția ei escatologică: „ce-i drept nu limba care gustă /iscă lumea înțelesurilor,/ dar pictează în adâncul tăcut al urechii/ semnele prin care/ aceasta poate fi recunoscută/ uneori coboară în ea pe ascunsul/ mierea lui Dumnezeu?”; „limba e un vitraliu/ ce vestește dumnezeirea gustată/ o lume de dincolo/ care nu cheamă entuziasmul privirii…”; „dar cum să guste urechea mierea lui Dumnezeu?”. Într-adevăr, avem de-a face cu un entuziasm al privirii care descoase lumina unică în bucuriile nesfârșite ale culorilor prin care este filtrată în realitate.
O melancolie sfâșietoare (cele două voci care vorbesc în poeme, marcate grafic) scaldă textele. Vianu Mureșan este fundamental un blagian. Printr-o poetică a tainei, a tăcerii, a presimțirii sacrului natural, prin puritatea metaforei revelatorii și prin ascendența în focul rece al lui Rilke. Fulgere de imagini pătrund până în măduva poeticului: „Atenția ta fixase lumina pe piersici”; „se aude ploaia nopții pe pielea copilului”; „sarea se-ntinde pe rochia miresei lăsată-n urmă de ape”; „într-adevăr, există în frumusețe o neputință ca-n îngeri”, „ca materia de veche mi-e oboseala”; „pe toate distanțele vântului/ se-ntinde părul lor ca mătasea”; „oasele se coc lin sub aripi de aer”; „îmi vine să-l numesc prieten/ și pe cel de care nu mi-a fost dor”; „aveai ochii plini de anotimpul târziu”. Poemele acestea ample sunt o sfidare la adresa esteticii „poveriste”, a poeziei ca „mecanism exhibator”, biograficul e firește prezent, impactul realității e puternic (poemele despre singurătatea și pustiul din pandemie de exemplu, sau moartea unui câine), poezia e despre lume dar adaugă de fiecare dată ceva esențial lumii. Una dintre cele mai șocante imagini este, de exemplu, aceea a lui Iisus pe cruce cu masca bătută în cuie pe față. Nimic în plus. „În rest, toate sunt cam la fel”. Asta nu trebuie uitat. Nu e nimic facil retoric în mișcarea de mare fluviu a poemelor, puterea de concentrare a imaginilor face ca ritmul să pară alert și tensiunea lirică nescăzută. „În poezie nu există nimic vechi, nimic nou” se afirmă sentențios; autorul este un poet al căutării imperisabilului, crede în idee iubind pătimaș strălucirea și viața dinamică a formelor, a naturii. Aici trebuie văzute special poemele despre moarte, în care pericolul discursivității și căderii în banal este atât de mare: În rest toate sunt cam la fel, Bunicul, Tată, te-am văzut, („ – mă duc din odihnă în odihnă/ mă duc din ușurare în eliberare/ mă duc din neliniștea de aici/ într-o neliniște mai mare”), Ziua mamei, E vremea morților nebuni, Ziua dumnezeiască și multe altele sunt poeme care au, în genere, o încărcătură biografică evidentă și un fir epic sugerând transformarea lor în alegorie. Întregul spectru malefic și înfricoșător prin abolirea fulgerătoare a umanului care a fost pandemia este surprins într-unele dintre aceste poeme cutremurătoare (A venit seamănul și mi-a zis). Ele trebuie citite laolaltă cu cele despre Înviere. Dimensiunea religioasă a volumului este una dintre cele mai profunde și mai autentice din punct de vedere estetic din poezia noastră. Psalmii dinspre final ar merita o analiză aparte. Dar tema Învierii apare de exemplu într-un poem despre forsythia, Ploaia de aur. În care este vorba despre noaptea de Înviere: „ – atunci primăvara/ a ținut o singură noapte/ cei care citesc poemul forsythia/ spun că este vorba de noaptea Învierii”. Trauma la care fac trimitere aceste poeme este sărbătoarea Învierii din anul 2020. Cea în care lumea a fost obligată să stea închisă în casă. Există un poem datat „ajunul Învierii 2020” (O să stau azi acasă): „eu unde voi fi atunci când Domnul mă va chema să iau lumină?/ eu ce voi răspunde când morții/ se vor aduna în noaptea Învierii/ și vor cânta cu însuflețire «Christos a înviat din morți cu moartea/ pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le»?/ dacă se va mira mama, ieșită din mormânt să ia chip nou/ că nu mă găsește în fața bisericii, oare ce voi răspunde?/ de ce nu m-am dus la Înviere, ce teamă m-a legat, ce lege m-a oprit?/ de vor sta numai cei morți/ cu lumânările aprinse în mâini/ și vor răspunde numai ei «Adevărat a Înviat!»/ la vocea nefirească și stânjenită a preotului/ noi cum vom da de înțeles/ că nu suntem mai nevăzuți/ și mai neînfiripați decât aceștia?”; „oasele se coc lin sub aripi de aer”; „iar dacă vei scrie despre aceste lucruri/ mai presus de înțelegerea ta/ m-a avertizat îngerul/ să iei lumina numai din acele oase/ pregătite să suie către Înviere!” Dramatismul acestor poeme interogative (interogația este un fel de stare permanentă) stă într-o simplificare gordianică a situării în fața divinității, a întrebărilor existențiale capitale, puse/ acceptate cu naturalețea omului tradițional: „într-un târziu venea moartea/ întunericul ei eram eu”. „Nu poți să pui degetul nicăieri/ și să nu dai de sânge/ nu poți alerga în nicio direcție/ și să nu faci o rană”. Imaginea suferinței globale învelește toate aceste poezii ale singurătății în care se poartă dialogul cu divinul.
Poetul folosește ceea ce aș numi o tehnică a diafanizării, percepe cu acuitate aura simbolică a lucrurilor și gesturilor. Poezia sa încearcă să regăsească un fel de puritate originară de raportare la realitate, divinitate și limbaj. Își caută și descoperă o mirare față de tot ceea ce există, mirare din care purced, iată, nu numai filozofia, ci și poezia. Este o poezie deloc psihologică, fundamental meditativă. Și interogativă, sunt frecvente pasajele terminate cu întrebarea care suspendă certitudinea înșelătoare a materialității și a timpului. O anume dezabuzare se salvează prin tensiunea întrebării: „trecut-a prin noi o tăcere imensă/ș i ne-a lăsat cu buzele împietrite/ trecut-a prin noi golul după-amiezii/ și ne-a lăsat întinși pe pereți ca umbrele”. Mai sunt apoi locurile: marea, satul, cimitirul, Clujul la Luminație ș.a.m.d.. Adevărate embleme.
Lucrul este și mai evident la poeziile de dragoste. Ele nu vorbesc despre sentimente, ci despre apariție. Femeia este evanescentă stihie, vezi Întâmplare cu o femeie roșcată sau Te-ai cuprins într-o rochie neagră: „– tu nu știai cum să împaci atâta goliciune/ cu toată țâșnirea ce-ți risipea trupul/ sub ochii lumii/ tu nu știai cum să te faci nevăzută/ fără să tragi după tine acea revărsare/ în care pieptul ți se scălda la miezul zilei.”; „aveai ochii plini de anotimpul târziu”; „tu când taci/ din câte pliuri te desfaci?”; „trecut-a prin noi o tăcere imensă/ și ne-a lăsat cu buzele împietrite/ trecut-a prin noi golul după-amiezii/ și ne-a lăsat întinși pe pereți ca umbrele”; „trupul tău a ieșit aproape ca lumea întreagă/ din nimic/ în jurul lui domină un mister teologic, aș zice,/ dar nu pentru că e trup/ nici pentru că evidența lui nu a fost lămurită/ de nimic din tot ceea ce știu că ar putea/ să fie cauză sau explicație”; „noi doi suntem ore în nopți diferite”; „scrumul cuvintelor s-a așezat pe umărul tău”; „de unde să-mi iau putere/ să nu te privesc?/ de unde să știu/ cât de mare va fi păcatul/ dacă te voi lăsa/ să-mi înflorești în sânge?”; „o mărturie de dragoste/ n-ar trebui să lase loc niciunei puteri s-o strivească/ fie venită din cer/ fie de pe pământ”. Este o ardere până la alb (Viață albă se numește un poem) în rostirea vibrantă, încărcată de patos (în sens etimologic) a adevărului. Cuvânt ce pare a nu avea ce căuta într-o poetică. Și totuși… și totuși… Acest mod, rar întâlnit azi, de cultivare a poemului ca o continuă celebrare (parcă vezi gesturile întemeietoare aferente) este o anamneză a rosturilor originare ale poeziei. Vianu Mureșan este tocmai prin asta un autor de o modernitate esențială, care ne arată nu zgura cotidianului, ci flacăra lui. Un imperativ îl ghidează: „meditează și cântă/ cântă de bine”. Apolinic prin voință și oracular prin stil, el se lasă în voia logosului vizionar: „văd oameni care ronțăie măduva nimicului și foamea își/ sporesc/ poate că nimic/ poate că nimic/ nu îi va mai sătura de acum înainte”. Asupra acestei trăsături profetice (Profetul ignorant) consubstanțială poeziei adevărate, dar de care poezia a fost de mult amputată, se cuvine să încheiem lectura acestui admirabil volum. Cu gândul la dies ira, dies illa: „a fost cândva o zi/ la sfârșitul căreia n-a mai fost seară”, trimitere evidentă la ziua neînserată a escatologiei creștine.
Vianu Mureșan, Cele două capete ale tăcerii,
Editura Eikon, 2021