O altfel de istorie literară

„Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu (2008) încheie o epocă și pune fără doar și poate punct unui mod de a scrie istorie literară. Pentru că, e limpede, o istorie globală a literaturii scrisă de un singur autor nu se va mai putea realiza. Și aceasta nu numai din cauza unei deconcertante cantități de informație, greu – dacă nu imposibil – de dominat fără riscul «amputărilor» și al selecțiilor subiective în extrem, ci și pentru că nici epistema, nici etica postmoderne nu mai corespund unui asemenea tip de istorie literară”, notează Bianca Burța-Cernat în articolul Secretul istoriei literare în era internetului¹. Și are perfectă dreptate. O nouă abordare a istoriei literare se impune, o abordare în acord cu ,,vremurile”, cu tipul de lector al zilelor noastre, marcat de o civilizație a imaginii, trăind într-o lume în care totul se petrece în grabă, în care cititorul vrea să afle cât mai multe într-un timp cât mai scurt, care nu mai are răbdare să citească ,,tomuri”.

O astfel de istorie literară, de un altfel de tip decât cel clasic este Literatura română modernă a lui Mircea Anghelescu, o lucrare care reușește să capteze în egală măsură un cititor care trăiește într-o lume ticsită de cărți (aș zice ,,șoarece de bibliotecă”, dacă termenul nu ar fi folosit adesea cu un sens peiorativ), cât și pe unul mai puțin avizat, care nu e deloc gata să accepte texte mult prea docte. În ,,Introducere”, autorul își dezvăluie intenția de a oferi o alternativă la istoriile literare tradiționale: ,,această manieră de a vedea și prezenta literatura unei epoci de început, cu multe căutări și puține capodopere din perspectiva prezentului, nu are deloc intenția de a submina sau înlocui total modul tradițional de a face și scrie istorie literară, ci de a oferi o alternativă, o completare și un instrument pentru a ne apropia dintr-un unghi mai puțin obișnuit de o literatură mai puțin cunoscută.”²

În ce constă acest nou tip de istorie literară? Mai întâi e vorba de o abordare ,,simplificatoare”, în sensul cuvintelor lui Amiel care afirmă că ,,marele artist este un simplificator”³. E clar că aceste încercări literare ale unei epoci de început ale literaturii nu au o valoare exclusiv estetică, însă din perspectiva modernității, ele prezintă un interes cultural și documentar. De aceea, lucrarea conține o mare concentrare de informații, și nu numai de informații, ci și de idei, analize critice, aspecte biografice, iar ,,criteriile de selecție nu [mai] sunt proclamate ca inatacabile”, pentru a o cita din nou pe Bianca Burța-Cernat⁴ care numește acest tip de text o rețea (sau chiar o ,,întrețesere”), care încearcă să ofere, recompunând din mai multe fragmente, ca într-un puzzle uriaș, imaginea unei epoci. Apoi, lucrarea de față oferă o perspectivă sincronă, pe cea a participantului, și nu pe cea a privitorului, așa cum eram învățați. Rolul istoricului literar devine acela de a-și ,,teleporta” cititorul într-o perioadă de început a scrisului românesc, printr-o punere în contextul epocii. Autorul încearcă să dea culoare unei literaturi care altfel ar rămâne apanajul științei câtorva istorici literari, încearcă să o facă ,,ingurgitabilă” și pentru un cititor din secolul XXI, mai puțin avid de informație, cât mai degrabă interesat de aspecte biografice, de detalii savuroase, pentru că aceasta este lumea în care trăiește, aceea a secretelor de alcov făcute publice. Nu mai este deci vorba de o abordare strict estetică, ci de una mai degrabă culturală, ,,operele discutate sunt văzute ca depozite de mentalitate, de reflexe culturale, de răspunsuri la provocări ideologice sau identitare⁵, cum arată Bogdan Crețu într-un articol-portret al criticului și istoricului literar; o astfel de lectură, diferită față de cea clasică, de tip Călinescu, care se centra mai degrabă pe ,,performanțele estetice”, dar mai mult lăsa în urmă decât recupera, are avantajul de a orienta cititorul într-o ,,zonă a rețelelor culturale ample”.⁶

Ce mai este nou în această abordare este faptul că ea se sprijină intens pe documente de arhivă, pune sub semnul întrebării, și uneori constată inconsistența unor opinii aparținând chiar unor critici ultraconsacrați cum este G. Călinescu, sau Al. Piru, tocmai din perspectiva documentului brut pe care Mircea Anghelescu are răbdarea și finețea să îl descopere, prăfuit de trecerea timpului și uitat de oameni, în arhive. De pildă, în cazul lui Pralea, Mircea Anghelescu constată inexactitatea informațiilor oferite de G. Călinescu: ,,Dacă în Istoria literaturii a lui Călinescu, sau măcar în ediția postumă îngrijită de Al. Piru, s-ar fi citat tot colofonul cu cele 22 de versuri înșirate unul după altul, așa cum erau în broșură, lucrurile ar fi fost mai clare.”⁷ Și nu este singurul exemplu de neconcordanță între document și felul în care a fost tratat de critici sau istorici literari. Și în cazul lui Daniil Scavinschi, autorul polemizează cu G. Călinescu și cu Al. Piru, fondându-și argumentația pe un manuscris de la BAR care conține textul integral al poemului (ms.rom.423)⁸, și nu cel fragmentar, incomplet. publicat de Aron Pumnul, care va fi reluat de C. Negruzzi. Istoricul literar are curajul de a-și asuma o lectură personală, diferită de a celebrilor săi înaintași. Marele atu al acestui fel de abordare bazat pe documente de arhivă puțin sau deloc cercetate, poate și din motivul accesibilității lor mai reduse, în trecut, este acela că presupune pătrunderea în laboratorul de creație al scriitorului, iar profesorul Mircea Anghelescu reușește din plin în această întreprindere.

Intenția polemică – de fapt nu e vorba de o polemică în sensul tradițional al termenului, ci mai degrabă de o repunere în discuție a unor fenomene, sau texte, marcate esențialmente de trecerea timpului – este o prezență constantă în actul critic și face parte din recuzita autorului care, uneori, ,,polemizează” chiar și cu sine însuși, ca în fragmentul următor: ,,Într-o carte de acum mai bine de patruzeci de ani, am apropiat și eu poezia lui Ioan Cantacuzino de aceea a lui Alecu Văcărescu, întrucât amândoi ar fi arătat «o cunoaștere până acum nemaiîntâlnită până acum a liricii europene». Formulată atât de general, nici nu este greșită, numai că lirica lui Alecu Văcărescu se inspiră din aceea, madrigalesc sentimentalistă a imitatorilor lui Petrarca…”⁹ Totul poate fi deci repus în discuție, reevaluat, nu mai avem de a face cu criticul Judecător, care proclamă adevăruri absolute, ci mai degrabă cu unul care este dispus să accepte și chiar să propună nuanțe, relativizări.

Actul critic este aplicat pe texte în care noțiunea de literatură nu era încă formată, în care nu se putea încă vorbi de o intenție estetică, de aceea motivația scrierilor era mai degrabă practică: liturgică, omiletică, istoriografică, etc. Din această perspectivă, îl tratează autorul pe Gherasim Putneanul, ca reprezentant al unei ,,proze” omiletice (nu este totuși o contradicție între termenul ,,proză” care presupune o intenție vădit literară și ,,scripturistică”, și scopul omiletic, oral, al textelor?). Tot în capitolul consacrat lui Gherasim Putneanul aflăm o încercare reușită de definire a acestor texte, construite dramatic, centrate pe dimensiunea comunicațională și care presupun un dialog imaginar între predicator și credincios, în care emitentul ,,poate să schițeze o lume, să reconstituie o înfruntare, schematică, ce e drept, cu doar două roluri, dar suficiente pentru a defini și a delimita binele de rău.” ¹⁰

Profesorul bucureștean se ocupă cu mult interes de o literatură religioasă care, deși ignorată de obicei, are cu siguranță o valoare istoriografică și, poate, chiar și una literară. Astfel este văzut episcopul Chesarie Râmniceanul, pe care autorul îl consideră un spirit ,,înzestrat și dedicat misiunii sale”¹¹. El a fost autorul unei predoslovii, al unor prefețe la minee, la Psalmi, al unor didahii, deci nu o ,,operă” de mare originalitate, dar Mircea Anghelescu descoperă în ea calități nebănuite: o dimensiune filosofică și ,,un discurs asupra trecutului cu inflexiuni poetice care plasează textele în spațiul literaturii de idei”¹². Pentru autorul istoriei de față, ,,fraza cărturarului are nu numai cursivitate și amplitudine maiestuoasă, ci și patetismul nostalgic al cugetătorului care vede istoria românilor în descendența ei dintr-o istorie strălucită.”¹³ În același capitol dedicat valențelor istoriografice prezente în texte literare, este prezentat Ionică Tăutu, absolut necunoscut și el, înzestrat cu o adevărată ,,vervă pamfletară” care critică abuzurile boierimii, ,,iubirea de argint, această maică de răutăți, neadormită în șpiculații…”¹⁴ Mircea Anghelescu descrie perioada fanariotă prin ochii acestui vrednic precursor al pașoptiștilor, care a fost totuși un adevărat gânditor politic, autor al primului proiect de constituție, și ale cărui scrieri, rămase în manuscris, au fost publicate postum. Cercetătorul se mișcă cu dezinvoltură într-o zonă în care limba, plină de arhaisme, ar putea fi o piedică serioasă.

„Fiecare epocă își are eroii ei, gloriile ei care îmbătrânesc cu timpul și apoi dispar, scrie Michael Finkenthal într-un articol cu un titlu foarte sugestiv, De ce sunt uitați uitații. (…) Soarta „uitaților” este mai cruntă decât a morților, aceștia își au cel puțin aniversările lor, convențiile sociale și bunul simț ne obligă să-i comemorăm cel puțin o dată pe an.”¹⁵ Profesorul Anghelescu se ocupă cu pasiune de acei ,,uitați”, pe care istoriile literare îi menționează în treacăt sau nu îi menționează deloc, pe care el îi dezgroapă din praful vremurilor. Astfel, un studiu amplu îi consacră lui Ioan Cantacuzino, care, deși cu totul necunoscut, militar, diplomat, traducător, scriitor și pe care autorul îl consideră ,,un om cultivat, cu o educație pe care am putea-o numi europeană”.¹⁶ Mircea Anghelescu folosește ca reper important studiul lui Bălcescu din 1845, când abia se scurseseră două decenii de la moartea ,,acestui vrednic patriot”, care devenise deja ,,un uitat”, dar care ,,prin talentele sale și prin caracterul său cel drept” dăduse dovadă de ,,patriotism în sensul cel mai înalt și cel mai dezinteresat”.¹⁷ Reia și comparația dintre Ioan Cantacuzino și Alecu Văcărescu pe care o făcuse într-o carte publicată acum patruzeci de ani, în care pusese în evidență multe puncte comune între cei doi autori, dar care, din perspectiva timpului, nu mai este valabilă în totalitate. Scoțând la iveală astfel de personalități ,,uitate”, de mai mică anvergură, de rangul al doilea, ca Daniil Scavinschi, Pralea etc., autorul se abate din nou de la linia istoriilor literare tradiționale, dar reușește astfel să stârnească și interesul cititorului, printr-o lectură care nu mai este plată și plictisitoare, ci incitantă, plină de aspecte surprinzătoare, de detalii de atmosferă, de epocă, biografice etc.

Tot la capitolul reușite, aș semnala micile crochiuri care surprind trăsături esențiale ale unui scriitor. Ienăchiță Văcărescu este văzut ca ,,un om ponderat, chibzuit și deprins cu diplomația vremii, adică priceput în șahul discuțiilor cu parteneri în fața cărora nu te puteai descoperi”, ca un politician abil care ,,juca pe mai multe tablouri, cum făcea orice om înțelept, și își păzea pielea”.¹⁸ Tot o schiță de portret, cu detalii picante, savuroase, este cea a lui Eufrosin Poteca, cel care avea două ,,amoruri”: amorul propriu-zis (dragostea pentru femei) și dragostea pentru carte: ,,două patimi au stăpânit inima mea până într-această vârstă ce mă aflu acum de 41 de ani, adică dragostea fetelor și dragostea învățăturii. Cea dintâi a început de când eram în vârstă de 6 ani, cea după urmă de când eram de 7 ani și aceștiia am slujit mai mult; însă nu puține osteneli și dureri am suferit pentru amândouă.”¹⁹ Istorioara picantă despre cele două ,,amoruri” ale lui Eufrosin Poteca nu face decât să sporească interesul unui lector de azi, încântat de aceste mici cancanuri.

Ioan Budai Deleanu, maestru al parodiei creatoare, este văzut și el dintr-un unghi nou, ca un ,,excelent latinist și cunoscător al clasicilor”²⁰, ca un scriitor care a depus un efort uriaș de documentare ,,pe care încă nu i l-a însumat nimeni”, de consultare a multor surse ,,pe care comparatistica nu le indică”.²¹ Mircea Anghelescu scoate la lumină multe informații privind procesul de creație, versiunile succesive, tribulațiile prin care trece opera, dar și semne de întrebare legate de destinul lucrării sale, căreia i-au trebuit două decenii pentru a fi scrisă (,,imensa pânză pe care i-au trebuit autorului două decenii ca să o poată umple cu simboluri, cu personaje, cu informații”²²), alte câteva pentru a ajunge să fie cunoscută și altele pentru a intra în canonul literar. Ca și în alte locuri ale istoriei, autorul simulează un fel de conivență cu cititorul său, încercând să-l determine să citească: ,,Nu ne rămâne decât să credem că noi suntem destinatarii acestui legat și să procedăm în consecință: să-l citim.”²³

Un mare merit al istoriei literare de față este deci, recurgând tot la cuvintele Biancăi Burța-Cernat, acela de ,,a reface contexte, a înțelege textul în istoricitatea sa, a identifica – la nivelul macro-structurilor literare – conexiuni secrete, a pune în permanență în relație detaliul și întregul, opera și fundalul pe care ea se profilează”.²⁴ Astfel, Heliade ca poet romantic este pus în contextul literaturii europene, în special al celei franceze și engleze. Foarte interesante sunt aici considerațiile de angelologie – felul în care privesc romanticii europeni, dar și Heliade, aceste ființe cerești –, care denotă o cunoaștere profundă a literaturii franceze și engleze. Heliade devine în paginile acestea un adevărat poet mistic. În finalul părții consacrate lui Heliade, Mircea Anghelescu afirmă că scriitorul în cauză s-a grăbit, nu a avut răbdarea ,,de a stărui pe un text”.²⁵ La Grigore Alexandrescu, remarcă însă contrariul: faptul că este un perfecționist, este genul de autor care își revizuiește continuu textele, își cizelează continuu versurile, de aceea nu se poate vorbi de versiuni ultime și definitive. Autorul istoriei literare de față pătrunde astfel în laboratorul de creație al scriitorului. Din scurta biografie prezentă la început de capitol reiese relația contradictorie cu Heliade-Rădulescu care la început l-a primit în gazdă la București (poetul s-a născut la Târgoviște), dar mai apoi l-a repudiat. Dacă lirica lui Grigore Alexandrescu are un timbru special și un ritm monocord, iar erotica este ,,discretă și evanescentă”, marcată de ,,întrebări, neliniști, ezitări”²⁶, fabula atinge perfecțiunea stilului lui Grigore Alexandrescu: este ,,incisivă”, mizează uneori pe efecte absurde, și ironizează intens viața politică contemporană. Descrierea călătoriei prin țară împreună cu Ghica este văzută în special în latura ei umoristică.

Mircea Anghelescu reușește și în domeniul criticii tematice. Un astfel de capitol, la fel de bine documentat ca și celelalte, este ,,Istoria ca autobiografie”. Petru Maior apare aici drept creator al lucrării intitulate Istoria bisericii românilor, care conține nu numai interpretarea unor documente strict istorice, ci și istoria conflictelor sale cu autoritățile și cu episcopul locului, sau mărturii personale, cum este aceea legată de un preot care a trăit 118 ani și cu care autorului istoriei bisericești îi plăcea să stea de vorbă, pentru că acesta își păstrase toate facultățile intelectuale la vârsta înaintată la care se găsea. În capitolul ,,Călătoriile”, autorul tratează din nou tematic un subiect cu care este foarte familiarizat, pentru că l-a abordat și în alte lucrări. Atitudinea românilor în fața acestei provocări culturale și de mentalitate se schimbă de-a lungul secolului al XIX-lea: la început de secol, ei priveau cu rezervă ideea călătoriilor (Ralet, citat de M. Anghelescu, afirma că ,,românii suferă toate greutățile și-i par mai ușoare pentru că le poartă pe pământul său”²⁷), însă deja la mijloc de secol, ziarul Propășirea, în mai 1844, semnalează faptul că ,,românii au început a se face cosmopoliți”.²⁸ Un astfel de tip de literatură era la început doar ,,un exercițiu prețios pentru autorul care va ajunge poate și la proza de ficțiune”, iar, din punctul de vedere al lectorului contemporan cu ea, avea un scop instructiv ,,într-o vreme când ziarele de știri abia își încep existența”.²⁹

Înainte de a trata relatările de călătorie propriu-zise, Mircea Anghelescu schițează cadrul istoric al epocii, vorbind despre situația Principatelor Române în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, confruntate, pe de o parte, cu ,,creșterea puterii rusești”, iar pe de alta, cu ,,abuzurile din partea turcilor”. ,,În aceste vremuri agitate și nesigure, Ecaterina a doua invită reprezentanți ai clerului și boierimii din Principate să vină la Petersburg pentru a asista la marile festivități care se pregăteau acolo.”³⁰ Un grup de clerici români alcătuit din mitropolitul Grigorie al Țării Românești, viitorul episcop Chesarie, doi egumeni: Vartolomeu Măzăreanu și Venedict, preotul Mihail Popovici din Banat alcătuiesc acest grup care va pleca spre Rusia. Consemnările lor, în special ale celor doi egumeni, sunt pline de notații interesante, ținând de călătoria în sine, dar și de descrieri ale monumentelor, ale unor obiecte de artă pe care le vor vedea la Petersburg. ,,Deși le lipsește instrucția specifică și nu au termenii tehnici necesari în vocabular, descrierea este destul de explicită pentru cititorul de astăzi.”³¹ Mircea Anghelescu reușește, reunind aceste mărturii, uneori diferite ca optică, să recompună tabloul veridic al acestei lumi atât de noi pentru călătorii români: ,,notele celor trei cuvioși sunt printre puținele mărturii pe care le avem despre primul contact al călătorului român, nepregătit cultural, cu elemente ale unor obiecte de artă…”³²

Autorul se ocupă apoi de călătoria lui Gheorghe Asachi, pentru ca, în două părți succesive ale capitolului, să discute despre memorialul de călătorie al lui Dinicu Golescu care relatează cele trei călătorii ale sale în Occident, și de Timotei Cipariu. Relatările acestor călătorii reprezentau nu numai un document oferit conaționalilor despre alte obiceiuri, alte culturi, ci aveau și un scop pedagogic, atât cea a lui Dinicu Golescu, cât și cea a lui Asachi: ,,de a ațâța dorirea celor ce pot călători ca, aflându-se într-o țară străină, să cerceteze cu amănuntul toate pentru a lor îndeletnicire și folosul patriei, în care să aducă bunele deprinderi și îmbunătățirile vieții soțiale”³³. Autorul istoriei notează însă în final, parcă cu un fel de mică dezamăgire: ,,din nefericire, nici una din cele două pledoarii, bine intenționate și bine scrise, n-a produs roade, pentru că istoria, cu evenimentele ei, s-a împotrivit.”³⁴

Literatura română modernă este o operă de imensă erudiție (dar autorul posedă arta de a doza erudiția cu un firesc al comunicării), în care pasiunea cercetării se bazează pe o adevărată artă a ,,descoperitorului”, iar opera devine o construcție arhitecturală cu ,,nișe” (și la propriu și la figurat; unul din capitole se numește chiar: ,,O nișă: apare istoria cărții și a literaturii românești”, sau altul, tot cu rolul de ,,nișă”: ,,Biblioteca românească. E. Gojdu, D. Bojincă, Gr. Pleșoianu”), cu coridoare care se întretaie, care leagă epoci, autori, contexte istorice, cu ramificații care recompun un tablou pe cât de veridic, pe atât de incitant și care creează într-adevăr impresia de ,,rețea”, de întrețesere de fapte, documente, autori, stiluri, ,,operă deschisă” care poate, în timp, comporta reevaluări, revizuiri și care nu se declară dintru început atotștiutoare, în care abordările pot fi diferite de cele clasice, în care selecția autorilor sau a operelor discutate nu se mai face după criterii exclusiv canonice, iar demersul exegetic este asumat non-exhastiv.

Mircea Anghelescu, Literatura română modernă,

Institutul Cultural Român, București, 2020

____________