Posesiune imaculată 80 de Geo Vasile, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2022, 102 p.
Trecerea spre vârsta de 80 de ani a fost marcată de Geo Vasile în felul său: prin apariția a două volume de poezie și printr-o versiune în limba română a Divinei Comedii. Să ne oprim acum la Posesiune imaculată 80.
Pe altarul Verbului, răstignit între Eros și Thanatos, de fapt între fantasmele lor, autorul notează cu frenezie și har poetic. Ce? Tot. Mișcări exterioare și interioare, deopotrivă. Ale lumii sensibile și ale lumii suprasensibile: „viscere, sânge, angor și remușcări” (Scurtătura).
Aflat la cel de-al zecelea volum de poezie (toate publicate după 2010), Geo Vasile își redimensionează cu sagacitate, inclusiv prin romanele apărute recent (2011, 2015), imaginea de italienist, critic literar, traducător, prin evidențierea și adâncirea valențelor de poet – de regăsit mai ales în ediții bilingve – și prozator. Ion Cristofor consideră că Geo Vasile practică un gen de poezie care „fuzionează în chip fericit abundentele ecouri livrești cu palpitul fierbinte al cotidianului”: „Terifiantul nostru dor de iubire,/ terifiantul dor de noi înşine,/ de sufletul nostru răstignit,/ tu eşti virgina gravidă, pieptul tău/ este pur şi simplu locul cel mai sigur/ pe lume, pe masa asta de zinc/ şi marmură neagră ne vom iubi,/ pe marea asta jefuită ca noi ne vom/ depune splendoarea, tu n-ai ştiut dacă/ mureai sau încercai din răsputeri/ să te naşti, asediat de durerea arşiţei,/ a oaselor violate, vedeai cum îţi arde/ pe rug pudoarea vieţii dezvelite,/ viaţa ta, un infinit faliment expus acum/ în vitrina din Curtea Miracolelor…/ Îmbătrâniseşi cu o sută de ani.” (Dor).
O sensibilitate ardentă, atentă la paradoxurile raportării la Sine, ca și la lumea de dincolo și de dincoace de conturul epidermei. Sau, după cum spunea Maria-Ana Tupan, în prefața volumului Posesiune imaculată 80: „Un portret al umanității dedus din infernul vieții mai curând decât din iluziile omului despre sine, ca și pateticul discurs în fața ineluctabilului sfârșit ne trimit cu gândul la Dante, Dino Campana sau Ungaretti”.
Imagini așternute pe coala văzduhului de Gheorghe Grigurcu, Editura Neuma, Apahida, 2022, 440 p.
„Dragostea mea e mică mică de tot/ ca un muc de lumânare/ sau ca un strop de ploaie lovind fereastra/ sau ca un zumzet de-albină// dragostea mea e mare mare de tot/ ca o catedrală ori ca o piaţă publică/ ori ca un tunet puternic dat de-a dura pe cer// dragostea mea mare mă înspăimântă/ dragostea mea mică-mi alină spaima.” (Dragostea mea). Al. Cistelecan, nimeni altul, consideră că „Gheorghe Grigurcu ar fi fost un poet de mult mai pronunțat relief public dacă nu s-ar fi însoțit de un critic atât de eclatant.” Volumul de față este o antologie care include poeme publicate începând cu anul 2000 (Spațiul dintre corole) până în 2011 (Portretul vântului). Încă dinainte cu mult de această perioadă, I. Negoițescu remarca în poetica lui Grigurcu „Un lirism sever și foarte adânc”. Pe coperta a patra a acestei antologii regăsim nume de primă mărime, cu succinte comentarii elogioase: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop.
Balada prietenului meu CĂLĂUL de Valeriu Stancu, Editura Cronedit, 2020, 164 p.
După prefața intitulată de Sylvestre Clancier (președinte al Academiei Mallarmé) atât de poetic Veghetor lucid al vremii între vise și răni, găsim următoarele grupaje: triunghiuri cu pupilă albastră, îngerul cu arcade sparte, noapte la persoana întâi, sinucigași de lux, autoportret cu umbra morții, balada mereu ratatei sinucideri, erezie pentru anonimul Borges. Momentele de grație poetică par să nu îi joace feste mai niciodată lui Valeriu Stancu, chiar dacă autorul preferă adesea oximoronul: „Mereu spre necunoscutul trecutului,/ mereu spre infernul cuibărit/ pe buzele fericirii,/ mereu spre ghimpii calendarului.// Pentru tine sap/ un neînchipuit drum de halaj/ către puşca insomniacă a lui Rimbaud/ pe umerii mei/ lanţurile giulgiului/ în care ne-am înfăşurat/ certitudinile/ giulgiul în care ne-am înfăşurat/ o singurătate ce ne macină,/ agresivă/ şi totuşi dulce ca moartea/ linţoliul în care te-am învelit/ cu sfintele mele răni// pe umerii mei/ urmele cuvintelor nicicând pronunțate” (pușca insomniacă a lui Rimbaud).
Ceea ce poetul „enunță nu sunt vane paradoxuri, ci observații lucide asupra existenței lucide care ne e dată”, după cum remarcă Sylvestre Clancier. Existență – cu viață și cu moarte, de-a valma sau prin interstiții: „În vremea aceea, eu modelam/ O statuie a lui Shakespeare şi,/ Ca un făcut,/ Guler lui plisat nu-mi ieşea nici într-un chip./ Semăna mai mult cu al lui Wilhelm de Orania./ Ceva mai murdar decât al Taciturnului,/ Încât părea încenuşat ca surtucul lui Stalin./ Era ceasul al şaselea al dimineţii,/ Moartea trecu pe-acolo într-o doară/ Purta pălărioară albastră/ Din flori de «nu mă uita»/ Şi citea dintr-o carte măiastră/ Din care nimic nu înţelegeam/ Hai că era huşchită, zău!/ M-a întrebat de ce nu fac statuia ecvestră/ «Asta te-ar ţine mai mult timp ocupat/ şi n-aş mai trece nici eu aşa des pe-aici/ să văd ce mai faci!»/ «Bine, dar nu e Carol cel Mare, nici Regele Soare!/ Şi-apoi, o carte e mai uşor de făcut decît un cal:/ Îi închizi uşor pleoapele, să n-o doară/ Şi o smulgi din suflet, încetişor ca pe o veche iubire…/ Moartea m-a privit şăgalnic/ Şi m-a ameninţat în doi peri/ Cu degetul:/ «odată şi-odată, nici n-ai să ştii cînd,/ tot te voi găsi stând degeaba!»// Zău că era tare huşchită/ Moartea/ În dimineaţa aceea!” (modelând statuia morții).
celelalte lucruri inutile de Mihai Măniuțiu, Editura Tracus Arte, București, 2022, 85 p.
Angoasa este, se poate spune, un protagonist – evident sau subtil – al poemelor din acest volum. Spațiul devine sufocant (ca o mască), și nici timpul nu oferă vreo cale de scăpare, de vreme ce, din generație în generație, Răul, precum în cei care vin din urmă (legendă), se transmite prin mistificarea 100% a adevărului: „cei care vin din urmă au măşti/ au mănuşi/ au topoare/ cei care vin din urmă pot să jure/ pe orice i-ai pune să jure/ că mamele lor aveau măşti pe faţă/ iar pe mâini/ până la coate – mănuşi/ şi/ peste tot/ pe întreg corpul/ (ca perii de păr)/ topoare”.
Bineînțeles că nici trupul nu mai este un spațiu privat, ci unul maculat și invadat – fie asaltat de celelalte lucruri inutile, fie ajuns la dispoziția unor agresori care sunt pe toate drumurile, ordinari, banali și malefici: „asfaltul/ ca un pojar/ întinzându-se/ de pe talpa încălţărilor/ pe tălpile mele/ pe glezne pe scrot pe coapse// şi pleoapele/ care/ nu mi se mai închid”. Ca și în volumul anterior publicat de Mihai Măniuțiu, Bufonerii și litanii (2020), numai percepția artistului (regizor&scriitor) rămâne, inutil au ba, vigilentă. Vie. Mărturisitoare. Iată că nu numai în lumea teatrului Mihai Măniuțiu este un nume.
File din istoria sonetului românesc de Florica Gh. Ceapoiu, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2022, 345 p.
Dacă în volumul ei precedent, cel din 2018, s-a aplecat cu precădere asupra sonetelor eminesciene (și a muzicalității lor aparte), autoarea vine să marcheze acum împlinirea a 200 de ani de la publicarea primului sonet românesc – operă a lui Gheorghe Asachi.
Bun cunoscător al scrierilor eminesciene, Theodor Codreanu consideră, în prefața acestui volum, sonetul ca fiind o „specie care a atins cote estetice impresionante între literaturile naţionale ale lumii. Iar primul dintre indicii este tocmai Eminescu, adevărată axis mundi a liricii europene a sonetului, de la Petrarca şi Michelangelo până la Shakespeare, la parnasieni, la Baudelaire sau Rainer Maria Rilke. Cert e că alături de Eminescu s-au ivit maeştri români ai speciei ca Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Topîrceanu, Mihai Codreanu, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Dan Botta, Ion Vinea, Radu Gyr, Aron Cotruş, Vasile Voiculescu, Marin Sorescu, Anatol Codru, Romulus Vulpescu, Radu Cârneci, Emil Brumaru, Şerban Codrin, geniul speciei culminând, la noi, şi cu traducători geniali ca Tudor Arghezi sau regretatul C. D. Zeletin.”
Mare parte din volum se referă la Primele sonete româneşti publicate în presă. Al doilea capitol, având titlul Recitind sonetele lui Mihai Eminescu, include comentariile critice publicate, din 2018 încoace, de Theodor Codreanu, Geo Călugăru, Zenovie Cârlugea, Mircea Coloşenco, Constantin Cubleşan, Nicolae Manolescu, Adrian Dinu Rachieru, Ioana Stuparu, Alexandru Surdu, Eugenia Ţarălungă. În ultimul capitol, Sonet literar – Sonet muzical, Florica Gh. Ceapoiu ne propune teme de reflecție cum ar fi: „Belşug spiritual” şi „înminunare”, Despre „sfintele năzuinţe ale desăvârşirii”, Urmându-ne destinul şi îndemnarea.