clasicii
Mircea Moț

Călătoria, demonul și visul

Articol publicat în ediția 3/2023

Cei care spun și ascultă povestiri la cunoscutul han al operei sadoveniene nu sunt deloc oaspeții Ancuței, cum îi consideră G. Călinescu în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, ci niște autentici călători, asupra cărora se răsfrâng profundele semnificații ale experienței călătoriei.

Nicolae Steinhardt face o semnificativă distincție între drumeție și călătorie. Pentru autorul Jurnalului fericirii drumeția „nu-i o ieșire din Cadrul Originar. Drumeția este doar informativă și pitorească, e distractivă. Drumeția ne este prilej de multă, foarte felurită și agreabilă învățătură. Dar nu e șoc”. În schimb, călătoria „e un act grav, e un examen de maturitate. E o luare la cunoștință directă a teoriei relativității generalizate. Ea ne învață că se poate altfel decât știm noi, că felul în care problemele sunt soluționate la noi acasă nu este singurul cu putință. Asta ne scoate din îngustime. Ceea ce nu înseamnă că învățăm, călătorind, să disprețuim ceea ce știm și ceea ce am văzut acasă. Dimpotrivă, într-un anumit fel ne întărește în dragostea noastră. Dar ne deschide mințile, ne dezvăluie imensitatea numărului posibil de soluții și în felul acesta ne aerisește, ne scoate din puținătate și margini” (Nicolae Steinhardt, Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia, Ediție îngrijită, note, prefață, referințe critice și indici de Ioan Pintea, Repere biobibliografice de Virgil Bulat, Iași, Polirom, 2009, p. 93.). Nicolae Steinhardt consideră că o călătorie „presupune un soi de traumatism, de șocuri, de revelații, chiar de indignări, de supărări (…) rostul ei fiind să ne trezească din stagnare și obișnuielnicie, din inerție și program. Călătoria, adică, spus scurt e o aventură”. ( Ibidem, p. 91.) Prin drumeție „nu suntem rupți de pe tărâmuri familiare”, în timp ce „călătoria e discontinuitate, e contact cu noul, cu neașteptatul, cu abruptul, cu neeuclidianul”. (Ibidem, p. 93.). Drumeția este „încântătoare, tonifiantă și instructivă”, dar călătoria „ne trece dincolo” (Ibidem, p. 94) . O drumeție „te scoate din cameră, te scutură de praf, te zbicește, te înviorează, dar nu te scoate din sinea ta, din ecologia familială”. Călătoria înseamnă cu totul altceva, „este cutremur, schimbare de perspectivă și, la drept vorbind, periplu galactic” (Ibidem, p. 95) . Călătoria este în ultimă instanță o probă, ea constituie o „primejdie” pentru „cei fără temelie lăuntrică, cei versatili și ușuratici”. În schimb, pentru ceilalți „contactul cu alte «universuri» nu este decât îmbogățire, izvor de mai multă îngăduință și de înțelegere a nesfârșitei exuberanțe a creației” (Ibidem, p.95).

Într-un curs universitar, Virgil Podoabă afirma că „pentru oamenii lumii vechi, a călători însemna a «suporta o încercare, o probă» ce implică o primejdie şi un risc esenţiale.” Criticul insistă în mod deosebit asupra călătoriei care „operează asupra călătorului o, spre a folosi un cuvânt latin, reductio la esenţă, la structura simplă, fundamentală şi esenţială. Poate chiar la esenţa ultimă a fiinţei sale. Încă de la plecare, el îşi pierde legăturile la toate nivelele fiinţei, adică determinaţiile care-i dădeau identitatea de acasă, şi din ceea ce fusese nu va mai rămâne decât structura simplă, fundamentală, despuiată de toate zorzoanele atributelor sau determinaţiilor sale de-acasă – cea care nu se relevă cu adevărat decât în cele cinci situaţii-limită jaspersiene (…), între care poate fi înscrisă cu brio (deşi Jaspers însuşi nu a făcut-o), ca o a şasea situaţie-limită, şi călătoria periculoasă şi riscantă antică şi medievală (dar şi diferite forme moderne de călătorie, cu excepţia sigură a turismului modern şi postmodern)”. În urma acestei călătorii asumate individul suferă o schimbare semnificativă: „În virtutea acestei reductio operate de călătorie asupra sa, în exterior, ca şi în interior, subiectul călător nu mai este o fiinţă bogată, plină, saturată de atribute şi funcţii, de determinaţii externe şi interne, ci o fiinţă sărăcită, redusă la structura simplă – însă de o sărăcie şi de o reducţie ontice”.

Experiența esențială a călătorilor de la hanul Ancuței implică în egală măsură prezența demonului și ritualul povestirii stimulate și întreținute de vinul băut din cănile de lut.

La începutul narațiunii, calul comisului Ioniță vestește prezența necuratului în preajma hanului: „Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe a răzășului. Așa fel a țipat – spăriat și ascuțit – încât am răsărit din locul meu, de groază.

Lița Salomia, rânjind, șopti încet:

Să știți ca acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopții și mai ales pe ale lui. Și calul l-a adulmecat, nechezând.

Îl simțise și hanul, căci se înfioră lung. O ușă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră și, cu toții privindu-ne, nu ne-am mai văzut obrazurile.” (s.n.)

Salvarea de acest demon este posibilă numai prin povestire, care, prin organizarea și ritualul ei, îi permite omului să se refugieze în imaginar. De aceea, narațiunile trebuie să fie obligatoriu niște minciuni, cum le socotește Lița Salomie, care-l scot pe individ din timpul real, proiectându-l într-un univers ocrotitor, acolo unde nu mai are acces demonul. De reținut că după fiecare povestire călătorii sunt vizibil marcați de absența din realitate. Ei descoperă cu uimire că în lipsa lor focul s-a stins, mai mult, trebuie să treacă o vreme până când își vin în fire. Fiindcă experiența imaginarului istovește, mâncarea și băutura sunt menite să îi pregătească pe cei de la han pentru o nouă povestire și pentru o nouă absență din realitatea aflată sub puterea demonului. Iată cum se comportă un personaj după ce ascultă o poveste: „Răzășul s-a arătat mirat de povestirea monahului și-a tăcut cu uimire o vreme. Dar după aceea și-a venit în fire…”

Ritualul povestirii nu poate fi acceptat în absența vinului. La hanul Ancuței se bea vin, care nu contează ca un drog, chiar slab, cum a fost socotit de altfel, ci ca un dar al naturii, al divinității, din care omul sadovenian bea cu aerul că săvârșește o autentică împărtășanie. Pentru condiția și experiența personajelor de la han este de reținut felul în care călugărul Gherman înțelege vinul: „Se cuvine a mai sorbi din rodul pământului ş-al soarelui şi pentru moş Zaharia, fântânarul. Apa pe care-o scoate el la lumină cu mare meşteşug nu-i aşa de gustoasă ca vinul, dar e mai sfântă şi mai plăcută lui Dumnezeu”.

Eseistul maghiar Hamvas Bela îi recunoaște vinului calitatea de „realitate transcendentă”. Vinul este o „mască hieratică” , scrie autorul în Filosofia vinului (București, Curtea Veche, 2013, p. 34), mai mult, „vinul are chip divin”. Dacă în vinuri „trăiește câte un geniu mic” și este o licoare „ce conține ulei spiritual”, în vin „locuiește câte un înger”. În asemenea situație, atunci când „omul bea vinul nu moare, ci ajunge între nenumărații îngeri ori zeițe care viețuiesc înăuntrul omului”.

Nu trebuie uitat că „ceaiul și vinul sunt învăluite de parfumul vechilor culturi” (Ernst Jűnger, Aproximări. Droguri și extaz, Traducere și note de Maria Magdalena Anghelescu, Postfață de Rodica Binder, București, Editura Univers, 200, p. 92). Există de altfel o graniță care separă țările băutorilor de bere (băutură repudiată de călătorii de la han) de cele ale băutorilor de vin, o graniță determinată „de clima blândă, nici prea rece, nici prea caldă, în care prosperă vița-de- vie” (Ibidem, p. 91). Același Ernst Jűnger interpretează sugestiv expresia „in vino veritas”, care „vrea să spună mai curând că vinul atestă ceva care este prezent de-a pururi și în afara lui”. El, vinul, este „o cheie-ceea ce este prezent devine «oaspetele»” (Ibidem, p. 93).

Vinul este asociat la Sadoveanu cuvântului care, generând universuri imaginare, nu-și trădează puterea creatoare. De aceea, „cuvânta, cu oala în mână, Ioniță, comisul”. De altfel, cuvântul însuși devine pentru un personaj chiar un echivalent al vinului: „Ne bucurăm (…) că auzim asemenea vorbă. Asta plătește cât și vinul cel mai ales”. Cel care „sloboade” cuvântul, lăsându-l să se concretizeze ca imaginar prin arta narațiunii, o face cu oala în mână: „Atunci cu mare dragoste și plăcere s-a ridicat din colțul lui călugărul cel care venea de la munte, și, cumpănindu-și oala în dreptul bărbii, a slobozit cuvânt” (s.n.). Graiul și savoarea vinului nu pot fi de altfel separate: „Grăind aceasta, călugărul a săltat oala, sorbind…” Călătorii ascultă poveștile și le deslușesc tâlcurile cu ajutorul aceluiași rod al pământului și al soarelui: „Gustând băutură bună, ascultăm întâmplări care au fost”. Să nu uităm însă că vinul este asociat nu doar cuvântului, ci și tăcerii: „Până într-aceea tăcuse și se îndeletnicise cu oala și mai mult nu-l vedeam din barbă”.

La hanul de la drumul domnesc vinul se bea din cănile de lut, implicând trimiteri spre vinul ca rod al pământului. De obicei vinul se bea dintr-o oală nouă.: „Atunci aduce Ancuța must roș într-o oală nouă și noi prea mult ne-am bucura de cinstea care ne-o faci” (s.n.).O oală nouă i se oferă de obicei fiecărui călător: „Jupâneasa gazdă a ales și pentru mine o oală nouă, care a fost mai mare și mai frumoasă”.

La începutul nuvelei se spune că în anotimpul poveștilor „atâtea oale au fărmat băutorii, de s-au crucit doi ani călătorii care se duceau la târg la Roman”. Spartul oalei din care s-a băut și dorința de a bea de fiecare dată dintr-o oală nouă întăresc în ultimă instanță ideea că pentru călătorul de la han gestul de a bea este irepetabil, fiecare nouă oală golită fiind asociată unei noi experiențe și unui nou început.

Cititorului atent nu-i poate scăpa felul cum țin călătorii oala cu vin, aproape de fiecare dată în mâna stângă, cum face comisul Ioniță: „Cu ulcica-n stânga, comisul Ioniță își mângâie cu două degete de la mâna dreaptă mustățile tușinate” s.n.). Cu oala ținută în aceeași mână își deapănă povestea un alt personaj: „În vremea aceea stam eu năcăjit foarte, într-o zi, în ușa hanului, cu oala în mâna stângă și cu frâul iepei în mâna dreaptă” (s.n.). Tot cu mâna stângă aruncă oala în foc naratorul din Județ al sărmanilor.

Irina Mavrodin a rezervat pagini admirabile semnificațiilor celor două mâini. „Mâna – consideră Irina Mavrodin – este ea însăși locul seriilor antinomice și simetrice de diferențe simbolice: mâna stângă / mâna dreaptă; principiul feminității / al masculinității; principiul sacrului / al profanului etc. Dar ea este și locul Unității: al Ființei divine și umane, al puterii divine și umane, al Creației divine și umane”. ( Irina Mavrodin, Mâna care scrie. Spre o poietică a hazardului, București, Editura Est, 2002, p. 26). Mâna dreaptă „este artizană și imediat eficace, dar artistică – înzestrată cu cea mai mare Răbdare de a continua, dar și cu cea mai mare și la timpul potrivit venită Nerăbdare de a începe și de a sfârși – este mâna stângă. Închisă asupra tainei, retrasă în veșnicia unui prezent etern și abstract, ea se deschide din când în când, după legi doar de ea știute, intră în prezentul concret, devine mână a tăcerii vorbitoare, a misterului dezvăluit. Dacă există un har, dacă există o «inspirație», ele vin prin mâna stângă” (Irina Mavrodin, Op. cit. p. 21). Pentru autoare, „mâna stângă este idee pură, virtualitate, posibilitate și probabilitate, mâna dreaptă este corporalitate, actualizare, realizare, cale de întrupare a virtualului în operă. Mâna dreaptă este materialitate, controlată de spiritualitatea sub semnul căreia ar sta mâna stângă.” (Irina Mavrodin, Op. cit. p. 22) Stânga se asociază semnificațiilor de profunzime ale vinului, dreapta este destinată treburilor practice, de afară, mâna cu care personajul ține de obicei frâul calului. Mai mult, Ancuța iese din pivniță cu un „cofăiel plin” (cantitatea profană), ținând însă neapărat în mâna stângă simbolica „ulcică nouă”.

Fiecare povestitor promite că va spune o poveste cu totul aparte. Comisul Ioniță se pregătește să înceapă „o poveste mai strașnică și mai minunată decât cea cu iapa lui Vodă” (s.n.). Cei prezenți sunt încredințați că ceea ce are să le povestească el e „cu mult mai minunat și mai înfricoșat” (s.n.).

De obicei povestea are efectul scontat. Comisul Ioniță mărturisește că „istorisirea cuvioșiei sale părintelui Gherman mi-a zburlit părul sub cușmă”. Mai mult decât intenția de a capta atenția ascultătorilor și decât dorința naratorilor de a-si dovedi talentul, aceste atribute ale povestirii sunt menite să tulbure semnificativ condiția de oameni așezați, onorabili gospodari, a ascultătorilor, cu care au venit de afară, pentru ca ei să se reașeze și să se regăsească în condiția esențială a primitivității lor.

În sfârșit, comisul Ioniță promite „o istorie cum n-am mai auzit”, a zecea povestire, o istorie așteptată cu nerăbdare de toți, dar pe care, după cum se va vedea, el nu o mai spune.

Două mi se par motivele pentru care comisul nu-și mai spune povestea promisă.

Povestea lui, cum am spus, ar fi cea de-a zecea, ceea ce reține atenția din unghiul simbolisticii numerelor.

După amintitul dicționar de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, zece este „numărul tetraktys-ului pitagoreic: suma primelor patru numere (1+2+3+4)”, având „sensul de totalitate, de desăvârșire, de întoarcere la unitate după desfășurarea ciclului primelor nouă numere, simbolul creației universale” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Volumul 3, București, Editura Artemis, 1994, p.488). Unii numerologi susțin că numărul zece este unirea și sinteza acestor cifre, adunând în sine toate valorile simbolice ale cifrelor mai sus amintite. Din acest motiv, zece este considerat un «număr perfect» și reprezintă perfecțiunea creației, care, în sens spațial și temporal, se extinde «de la început și până la sfârșit», constituind «un ciclu de manifestare» și «o întreagă existență». Cele patru numere care alcătuiesc numărul zece rețin atenția: „unu-unitatea, Divinitatea, non-manifestatul; doi – diada, prima pereche, prima manifestare inteligentă, masculinul și femininiul, Adam și Eva, falusul și ochiul, lumina și întunericul, cerul și pământul, sufletul și trupul; trei – diviziunile lumii: infernală, terestră și cerească sau cele ale ființei omenești: trupească, intelectuală și spirituală; patru – pătratul, manifestatul, cele patru elemente, punctele cardinale, anotimpurile” (Solas Boncompagni, Lumea simbolurilor. Numere, litere și figuri geometrice, Traducere din italiană de Cornel Nicolau, București, Humanitas, 2004, p. 127)

Cum experiența călătorilor de la han nu se motivează doar prin semnificațiile de profunzime ale lui zece, ne-am putea lăsa convinși că motivul pentru care comisul Ioniță nu și-a mai spus povestea ar fi pur și simplu oboseala: „Am rămas însă după aceea loviţi ca de o grea muncă şi abia ne puteam mişca, umblând după cotloane ferite şi locuri de odihnă. […] Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-l, a uitat cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit”.

Oare? Să fi uitat cu desăvârșire comisul că trebuie să le spună celor de la han o poveste cum n-au mai auzit?

Să ne amintim că poveștile se spun la han pentru ca oamenii să se protejeze, prin magia cuvântului, de prezența demonului. Acum situația este cu totul alta. Același cal care-i simțise prezența, la începutul nuvelei, adulmecă din nou demonul: „Era un ceas târziu, şi cloşca cu pui trecuse de crucea nopţii. Focul se stângea. Cei mai mulţi dintre oamenii de faţă închinau cătră pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfințeau ochii.

Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe a răzăşului. Aşa fel a ţipat -spăriat şi ascuţit – încât am răsărit din locul meu, de groază.

Liţa Salomia, rânjind, şopti încet:

Să ştiţi că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopţii şi mai ales pe ale lui. Şi calul l-a adulmecat, nechezând.

Il şimţise şi hanul, căci se înfiora lung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră şi, cu toţii privindu-ne, nu ne-am mai văzut obrazurile”.

În finalul narațiunii sadoveniene, demonul părăsește împrejurimile hanului. Spiritul, treaz până atunci, se temperează și îngăduie oamenilor somnul. Plecând demonul, povestea promisă nu mai trebuie spusă: „Liţa Salomia stupi în spuză de trei ori: Ptiu! ptiu! ptiu! şi-şi făcu cruce, în sfârşit abia atunci s-a părut că ne luminăm. Şi demonul trecu în pustietăţile apelor şi codrilor, căci nu l-am mai simțit”.