PUI

Mă uit încă o dată pe tichetul de îmbarcare. Row 14, seat A. Pătrund în avion, trec pe lângă cele două stewardese care au lăsat cu mult timp în urmă prima tinerețe – Buon giorno. Buon giorno – și intru pe culoarul de la bussiness class. Sunt doar câteva persoane așezate pe locurile rezervate „aristocrației moderne” – de fapt, manageri cu cheltuielile decontate de firmă – și nu pot să-mi reprim veșnicul sentiment de invidie față de ele. Fotolii generoase, spațiu la discreție pentru picioare, ca să nu mai pun la socoteală meniul din tipul zborului. Întotdeauna mă gândesc că trecerea asta prin clasa superioară a fost gândită ca un drum dinspre rai către purgatoriu, ca să nu exagerez asemănând economicul cu iadul. Deși, uneori, pe ruta asta…

Depășesc zona favorizaților și încep să-mi caut rândul. Am ajuns printre ultimii pasageri din cauza unei nopți lungi, în care am stat la povești cu Doru, prietenul meu din copilărie, la care trag de fiecare dată când ajung cu treabă la Roma. Ca de obicei, am discutat despre istorie, politică, am întors pe toate fețele situația economică, ne-am lamentat că „nimeni nu face nimic”, am retrăit câteva dintre momentele frumoase ale adolescenței, savurând pe îndelete, până aproape de răsărit, câte o sticlă din celebrul vin Brunello di Montalcino, cu care gazda mă răsfață mereu. Am lăsat o sumedenie de subiecte în coadă de pește, pentru data viitoare, fiindcă întotdeauna când ne despărțim ne promitem că va exista o dată viitoare. Ne vom vedea tot în Cetatea eternă, deoarece el nu se mai întoarce în țară. Nu mai găsește niciun motiv pentru a face asta. A fugit în Peninsulă imediat după mineriadă, lăsându-și în urmă părinții care s-au stins la scurt timp unul după celălalt, în finalul anilor ‚90. Alte rude nu mai are, cei mai mulți dintre apropiați sunt răspândiți prin toate colțurile Europei, așa încât despre România nu mai vrea să știe decât din poveștile amicilor cu care se vede din când în când în Italia. Nu-l judec. Argumentele lui chiar au logică, mai ales expuse liniștit, seara, la o terasă lângă Capitoliu, alături de un stretto espresso și un pahar brumat de Birra Moretti.

Mă uit în cutiile pentru bagajele de mână după un spațiu în care să-mi las laptopul, dar toate sunt pline. Nimic nou, I know the drill. Îi fac semn cu mâna unei însoțitoare de zbor și îi întind geanta. Zâmbește, dă din cap afirmativ, o ia și pleacă spre coada avionului. Știe ea foarte bine unde mai poate strecura poșeta, așa cum îi spune Dana, fetița mea, atunci când mă tachinează. Adică mai mereu.

Marcajul de deasupra banchetei îmi arată că ar trebui să călătoresc la fereastră, dar locul e ocupat de o blondă care vorbește destul de tare la telefon. „Si, sorella, si, m-am îmbarcato senza problemi. Dicolăm imediato, si. Ciao, cara, ci vediamo mâini searî. Vin io pi la tini, că v-am adus niști regali. Cadouri, da. Ti pup.” Nu m-ar deranja să rămân la margine, mai ales că sunt înalt și aș putea să-mi întind picioarele pe culoar, dar acolo stă deja un domn în vârstă. Conform check-in-ului, evident. O fixez pe doamnă câteva secunde, până îmi prinde privirea.

– Mă scuzați, eu am 14 A.

Se uită la mine scurt, mirată, ca și cum nu înțelege ce-i spun, după care reîncepe să butoneze smartphone-ul. O altă membră a echipajului trece pe lângă mine și mă atinge ușor cu mâna pe spate. „Si prega di prendere posto, l’aereo decollerà tra pochi minuti e di spegnere i telefoni e gli altri dispositivi elettronici.”

– Doamnă, cred că v-ați așezat pe locul meu.

Bag mâna în buzunarul de la piept, scot tichetul, îl verific ca nu cumva să fi greșit eu, și i-l întind blondei pentru a se convinge că trebuie să se mute. Face o grimasă care arată că este vădit deranjată, trece totuși la mijloc, iar eu mă strecor lângă hublou. Mă așez în fotoliul puțin cam strâmt pentru dimensiunile mele, cobor brațul despărțitor din dreapta, trag revista companiei aeriene din buzunarul aplicat pe spătarul din față și încep să o răsfoiesc. Destinații de vacanță, oferte la curse intercontinentale, orașe la modă pentru city break, diverse istorii europene, rețete din bucătăriile internaționale, gama de produse care pot fi achiziționate de la free shop-ul avionului. Îmi atrage atenția un reportaj despre Sagrada Familia, celebra catedrală proiectată de arhitectul catalan Antonio Gaudí. Am mai brodat cu diverși prieteni pe marginea acestui subiect care mă interesează, deoarece la final de septembrie am programat o scurtă vacanță cu soția și fetița la Barcelona, așa încât parcurg materialul sperând să găsesc informații pe care nu le cunosc.

Proiectul inițial prevedea o construcție gigantică, pentru finalizarea căreia, la nivelul tehnicilor de construcție din acea perioadă, ar fi fost nevoie, conform estimărilor, de câteva sute de ani. Chestionat asupra acestui aspect, cel cunoscut și ca „arhitectul lui Dumnezeu” ar fi replicat în stilul caracteristic: „Clientul meu nu se grăbește!”

Îmi vine în minte o discuție avută tot cu Doru, mare pasionat de istorie și civilizație europeană, și mă gândesc la destinul acestui personaj de poveste, care și-a dedicat patruzeci de ani din viață – dintre care ultimii cincisprezece în exclusivitate – proiectului născut parcă într-o altă galaxie. Lovit de un tramvai pe drumul spre biserica cu hramul Sfântului Felipe Neri, unde obișnuia să se roage, a zăcut timp de mai multe ore pe caldarâm fiind considerat un om al străzii din cauza hainelor ponosite și pline de praf de piatră, pe care obișnuia să le poarte. Fugise de civilizație, renunțase la regulile societății, abandonase înalta poziție socială care i s-ar fi cuvenit. Nu-l mai interesa nimic în afară de Sagrada Familia. Orice altceva era deșertăciune. La momentul accidentului nu avea asupra lui nici acte, nici bani, așa încât a fost transportat într-un târziu la Spitalul Santa Creu, spitalul săracilor și al vagabonzilor, unde i s-a acordat un prim-ajutor sumar. Abandonat în suferință mai mult de o zi, a fost recunoscut într-un final, dar intervenția medicilor era deja tardivă, Placid Gaudí i Cornet plecând la înâlnirea eternă cu clientul său, în 10 iunie 1926. Cumva ironic pentru cel care a sfârșit din cauză că lumea l-a uitat pur și simplu, la funeraliile organizate în 12 iunie, jumătate din populația Barcelonei a ieșit în stradă pentru a-i aduce omagiile.

Sunt trezit din gânduri de vecina care tot pufnește, se foiește și bodogăne din ce în ce mai tare. „Ci-o fași ăsta, pi undi o umbla?” Abandonez cititul, întorc o idee capul spre ea și o privesc cu coada ochiului. Cam treizeci și cinci de ani, durdulie, unghii false, lungi și roșii, platinată, coafată cu bucle largi care îi încadrează fața, machiată cam strident pentru dimineață, aur din belșug pe degete și la gât. Genul cuconetă. Moldoveancă după grai. Bacău, poate Vaslui sau Bârlad. Tot apasă pe touch screen și apelează „Puiul meu Dulce”. Cu P mare, m mic și D mare. Din partea cealaltă nu răspunde nimeni, după cum se vede. Îndrăznesc.

– Știți, ar fi momentul să închideți telefonul, nu de alta, dar…

Mă fulgeră instantaneu cu o privire care mă face să-mi înghit restul cuvintelor.

– Da di ce nu-ți vezi matali di treabă, ci am plecat și nu l-am oprit?

Până să replic, se aude din difuzoare vocea pilotului, presupun: „A causa di problemi di traffico, il nostro volo decollerà con venti minuti di ritardo.”

Cuconeta zâmbește strâmb și ochii îi sclipesc cu o bucurie rea:

– Aha, vezi?!

Reia apelul către „Puiul meu Dulce” cu același rezultat. De două ori, de trei ori, de patru ori. Cârnăciorii madamei sugrumă ecranul ca și cum ar vrea să-l mototolească. Hârâie înfundat. „Ci-o faci nemernicul la ora asta?” Apel cinci, nimic. Repetă și-l lasă să sune de fiecare dată până intră căsuța vocală. Șapte e cu noroc! „Puiul meu Dulce” răspunde cu un un glas hodorogit, ca al fostului premier Tudose. Un „Da, ci vrei?”, aruncat într-o scârbă maximă! „Ciao amore, io sunt, acum am suit în avion! Tu ci faci, pui?” Răspunsul vine scurt și la obiect, ca un upercut direct în barbă: „Dorm, în morții mă-tii!” Și închide.

Duduia roșește instant, obrajii i se aprind ca două ionatane coapte și, conștientă că atât eu, cât și colegul de călătorie din dreapta ei l-am auzit pe „Puiul meu Dulce” în momentul lui de sinceritate, bâiguie încurcată: „O fost di noapti!”

Apoi, liniște până la București!