cronica literară
MIRCEA V. CIOBANU

Schimbarea la față a poeziei române contemporane

Articol publicat în ediția 3/2023

În primele pagini ale Metamorfozelor poeziei, Nicolae Manolescu face o observație demnă de reținut, idee reluată și în Istoria sa: „Într-un anume sens, istoria poeziei românești începe cu simbolismul. Înainte de 1900, istoria poeziei se confundă cu istoria literaturii, tot așa cum istoria literaturii se confundă cu istoria culturii”. O istorie și mai tumultuoasă a poeziei autohtone se produce după 1945, istorie perfect încadrată în chenarul conceptului literatură contemporană, care, ca și „arta contemporană” (sau „istoria contemporană”) desemnează evenimente produse după al Doilea Război Mondial. Într-o succesivitate năucitoare de stiluri și curente, paradigmele și generațiile poetice de după război se schimbă la fiecare deceniu, criticii fiind nevoiți să inventeze noțiuni intermediare („promoțiile” lui Mincu). Niciodată până acum (cu excepția avangardei radicale și a modernismului interbelic) schimbarea la față a poeziei nu a fost atât de dinamică.

Antologia lui Ion Pop în patru volume Poezia românească după 1945 propune să urmărim aceste succesiuni pe texte exponențiale. Într-o perspectivă de lectură dinspre studiul introductiv spre poemele antologate (o antologie selectează poeme, nu poeți), acestea din urmă sunt ilustrații la tezele emise în studiu, dovada documentară a afirmațiilor teoretice și istorice. Dens și relevant, studiul surprinde și demonstrează evoluția sensibilității și expresiei poetice românești într-o perioadă de frământări și schimbări spectaculoase de paradigmă politică (și geopolitică!).

România intră în această „istorie contemporană” sub semnul vădit al terorii istoriei: „Ocupanţii de facto ai României, trupele sovietice, au avut grijă foarte devreme, sub acoperirea Comisiei Aliate de Control, să introducă «cenzura preventivă» încă din noiembrie 1944, pentru ca în lunile şi anii imediat următori să ajungă la supravegherea ca şi absolută a cărţilor, presei, corespondenţei, procedându-se la drastica epurare a biliotecilor din instituţii şi chiar particulare, cu eliminarea a numeroase titluri semnate de scriitori şi intelectuali «fascişti», «reacţionari» ş.a.m.d..” Iar „întemniţarea unor scriitori şi interdicţia de publicare a operelor lor până spre începutul deceniului al şaptelea al secolului XX au schimbat radical peisajul cultural şi, în cadrul său, spaţiul creaţiei poetice”. Parcursul poetic al multora dintre poeții români rămași în țară este pur și simplu năucitor, unele salturi explicându-se doar prin conjuncturism, altele fiind impuse (și acceptate) dramatic, cu reveniri (ulterioare) la uneltele mai vechi.

Construcția antologiei e pe modelul zidului chinezesc continuu, indiferent de relief, atmosferă și climă poetică: în ordine strict cronologică, cu trei rupturi între volume, semnificând, prin numele care le deschid, și schimbări de paradigme: Arghezi, Stănescu, Foarță, Mușina. Primul volum e poate cel mai eclectic, adunând poeții supraviețuitori din interbelic, unii autori ai diasporei, câteva grupări distincte de până la epoca „neomodernismului”. Selecția a vizat opera poeților autentici, indiferent de ideologie, stil și curent. Astfel îi avem, alăturați, pe George Bacovia și Nichifor Crainic, Lucian Blaga și Zaharia Stancu, Radu Gyr și Mihai Beniuc, Horia Stamatu și Maria Bănuș.

Al doilea volum include generația șaizecistă, începând cu Nichita Stănescu, născut în 1933 și încheind cu Ana Blandiana și Gabriela Melinescu, născute în 1942. După ravagiile devastatoare ale proletcultismului/ „realismului socialist”, în poezia română se impune un curent recuperator, pe care exegeții de mai târziu îl vor numi „neomodernism” și care va face conexiune cu lirica interbelică. „Întoarcerea la o lirică a transfigurării simbolice, multiplu mediată tropic, reabilitând tehnicile moderne ale limbajului şi readucând în centrul generator al textului liric subiectul poetic individualizat, era şi necesară, şi inevitabilă la acel ceas al istoriei. Şi a fost un proces puternic susţinut şi de critica literară a generaţiilor mai noi”.

Volumul al treilea cuprinde producția lirică a șaptezeciștilor. Aici intră „discursul de mari rafinamente muzicale” – tautofonii, omofonii etc. – al lui Şerban Foarţă; experimentalismul unor poeme de maturitate ale lui Marin Mincu, „focalizat asupra procesului de osmoză dintre cuvânt şi un «real» şi încorporarea lui în litera scrisă”; apoi „momentul Echinox”, comuniunea cu cosmosul elementar, „de accent franciscan” la Adrian Popescu; „decantat muzical, cu rafinamente manieriste”, la Ion Mircea; ori în „altoiurile” de „vitalitate telurică” în primele poezii ale lui Dinu Flămând; tot aici se manifestă, ca „poet ironic”, Nicolae Prelipceanu, într-un discurs de „notaţie”, de fapt comun, relatat dezinvolt. Vorbind despre basarabenii incluși în acest volum, Ion Pop menționează „reabilitarea esteticului”, legăturile cu poezia românească din anii ’60: realului imediat îi cedează fantazarea neoromantică, reveria transfiguratoare. Unii participă la acest proces, „marcat şi de specifica angajare civică şi naţională”; alții, „cu disponibilităţi stilistice diversificate, asociază reflecţia lirică cu fantazarea livrescă, ironia, ludicul” sau, apropiindu-se de „postmoderni”, își permit mari libertăţi de „artă combinatorie”, de „manevrare ironică a convenţiilor literare, cu o fantezie foarte mobilă şi rafinamente cvasi-manieriste ale expresiei”.

O întreagă istorie literară încape în volumul IV, care înghite două sau chiar trei promoții, ce se impun la intersecția mileniilor, ilustrând și schimbările spectaculoase de paradigmă politică, economică și socială (nu doar estetică): sincronizare cu modelele universale; armonizare deplină a poeziei din Țară cu diaspora, cu Basarabia și Bucovina înstrăinate, cu poezia întregii lumi, grație, inclusiv, tehnologiilor de comunicare. Schimbările de paradigmă și de generații continuă spectaculos în acest ultim volum, începând cu optzecismul, care a schimbat nu doar fața poeziei românești, ci și percepția actului literar ca atare. Textualismul și intertextul, parafraza ludică și reciclajul, dialogul permanent cu literatura care îi precedă fac parte din jocurile poetice ale generației, fără a lipsi o recuperare profundă a modernității în dimensiunea sa absolută. Replica pentru această poetică de gradul doi va veni de la promoțiile imediat următoare: nouăzeciștii și douămiiștii. Antologia cuprinde nume importante ale acestor vârste poetice, cu operă consistentă, etalând nu doar schimbarea paradigmei, ci și o sensibilitate lirică aparte, valoroasă în sine, dincolo de competiția cu generațiile anterioare.

Sincronizarea poeziei românești de pe ambele maluri ale Prutului se remarcă poate cel mai pregnant în acest volum: „Dacă trecem Prutul pe dreapta, e destul de limpede că se petrec cam aceleaşi lucruri şi în poezia din spaţiul mai larg românesc, cu care segmentul basarabean se sincronizează deplin. Cred, în această situaţie, că se mai poate obeserva o dată, pe ambele teritorii, cât de aproximative rămân clasificările de formule poetice: este limpede că sincretismul şi brasajul limbajelor caracteristice epocii de relativizări şi căutări ale expresei de sine a omului din postmodernitate se refuză îngrădirilor stricte, care apar mai curând ca manifestări ale unor atitudini… tardo-avangardiste (sau din «ariergarda avangardei») antrenate în afirmarea cu orice preţ a diferențelor doctrinare, când e vorba de fapt de individualităţi care exploatează în chip particular multiplele posibilităţi de cristalizare a propriilor «viziuni» despre lume”.

Ediția e reflecţia unei experienţe de cercetător, dar şi a unei sinteze critice, antologatorul cumulând şi experienţa unor istorii ale literaturii şi a unor antologii generale, generaţioniste sau tematice. O realitate istorică și poetică, ignorând hotarele, azi absolut irelevante pe terenul comun al istoriei și geografiei fără frontiere a poeziei române contemporane. „Decalajele remarcate dintre cele două ţări româneşti cu graniţe retrasate după ocupaţia sovietică apar acum pe deplin explicabile, determinate contextual, însă depăşite spectaculos, în mare măsură, în vremea din urmă. Este o recuperare prin care măcar unitatea poetică a celor două teritorii despărţite abuziv pare a se fi realizat, cu fireşti deschideri, prin câteva nume reprezentative, spre Bucovina de Nord şi Banatul sârbesc ” (Ion Pop). Dar și spre poezia diasporei occidentale.

P.S. Ar mai exista o perspectivă de lectură a acestei antologii de poezie contemporană. Arta „contemporană”, deosebită de „arta modernă”, nu mai încape în muzee și galerii (nici în colecții particulare). Dincolo de noile stiluri și curente (foarte multe, de la expresionismul abstract și hyperrealism, la arta conceptuală sau la arta virtuală), un indiciu distinct al noilor tendințe estetice sunt instalațiile (depășind limitele obișnuite pentru o operă de artă) și sesiunile de happening sau performance (efemere prin definiție). Ele nu seamănă cu obiectele artistice preexistente, ele nu pot fi puse în ramă, ele nu pot fi depozitate pentru secolele următoare în muzee.

Se întâmplă oare același lucru cu poezia, inclusiv românească? Am putea bifa ca un început de altă artă manieratele exerciții, dadaiste în formă și conținut, ale lui Nichita Stănescu? Sau poate arabescurile linguale (imposibil de înfrânat pe spațiile tradițonale) și „tautofoniile” lui Șerban Foarță, cu „tentativa de-a suprima aerul dintre cuvinte”? Sau poate polemica radicală cu „adevărul obiectiv”, văzut ca prejudecată: „„Nu am decât o singură prejudecată – realitatea,/ la fel cu Democrit materialistul cel care şi-a scos ochii/ pentru a nu-l mai stânjeni în cercetările sale făcute cu ochii/ minţii” (Ion Mureșan). Sau poate inflația de imagini cărtăresciene, dispuse în versuri descriptiv-narative, care nu încap în spațiul paginii, precum instalațiile contemporane nu încap în ramele muzeelor? În cazuri similare, basarabeanul Emilian Galaicu-Păun își culcă poemul de-a latul paginii, ca să încapă în acest pat al lui Procust editorial de viță veche. Ies din ramele clasice poemele lui Cristian Popescu, Doina Ioanid, Svetlana Cârstean. Iar un „sonet” al lui Dumitru Crudu (care lipsește din antologie, dar sunt prezente alte experimente) relativizează discursul până la anulare totală, epurând cuvintele, până la muțenie. Un fel de 4’ 33’’ de al lui John Cage, transpus în limbaj „poetic”. Acum un sfert de secol, Alexandru Mușina accentua, în Eseu asupra poeziei moderne, că aceasta din urmă: „este profund diferită de toată poezia care o precedă…”. Consecutiv, poezia modernă nu poate fi scrisă și nu poate fi citită/ interpretată cu instrumentarul vechi. Dar poezia contemporană? Dacă e alta decât poezia modernă, care ar fi semnele ei? Și cum se citește această poezie? Antologia ar putea propune și o lectură în această cheie.

Poezia românească după 1945, ediție în patru volume; antologie,
studiu introductiv și note biobibliografice de Ion Pop, Editura Știința,
volumele I-III 2022, volumul IV 2023, 456+472+608+568 pagini