A fost creat de propria lui artă…
„Când iubești mergi prin cuvântul iubire. Când cunoști, mergi chiar fără s-o știi prin cuvântul cunoaștere. Când rătăcești, mergi prin cuvântul rătăcire, ca fiul risipitor. Numai când mergi prin viață și când pătrunzi mai adânc în ea, mergi prin cuvântul moarte.” – i-a plăcut gânditorului Heidegger să afirme. Dar poate voia să spună „Mergi prin temeiul vieții”, nota Constantin Noica.
Plecarea lui George Banu la Cer a frânt în mine ceva tainic… parcă a coborât peste mine Neliniștea fără grai, fără temei, fără tălmăcire… Neliniștea ascunsă în viață… Orizont al tăcerii. Tăcerea pustiului. Îmbrățișăm doar ceea ce e goana pe nisip a călătoriei noastre. De ce nu putem să știm ce este Moartea?
„Moartea e viața trăită, Viața e moartea ce vine” – refrenul unui fado argentinian de care nu mai pot să mă despart…
Prietenia e un proiect divin, excomunicat din umanitatea de consum. Spovedanie a adevărului din imperialismul falsificărilor, această arhitectură morală se înalță pe temeiuri de afectivitate cucernică. Trăire plenară interumană.
Cale de lumină, stare de veghe și vrajă, spațiu de taină al întrebărilor fără răspuns, loc de zămislire a dragostei și chinului, zbor prin gânduri spre Calea Lactee, am primit-o în Dar de la George Banu încă de la debutul meu pe scena Casandrei în 30 ianuarie 1970…
El e Prietenul căruia m-am putut mărturisi… Mi-a primit gândurile în viața lui.
Creator de imaginație analitică, dincolo de rigoarea judecății critice, poet al spiritului rostuit în înțelesuri, explorator de înseninare în turbulențele patimii scenei umane, George Banu a inițiat rafinate călătorii spirituale pentru a ne pătrunde de cunoaștere esențială, în sfera de incertitudini a comuniunii și confruntării artistice contemporane.
A „regizat” prin cărțile sale magia sensurilor, prin măiestria scrisului spectacole plurale de avangardă princiară în gândire, emoționante, inedite, fertile în prospețime, cuceritoare și incandescente prin vizualitatea fanteziei cuvintelor…
Toate acestea împrietenesc… simplu ca bogăția tainică a vieții.
Nobila perseverență a responsabilității față de sine însuși, structură genetică a vitalității profunde, a călăuzit proiectul existențial al ctitoriei vocaționale George Banu.
Opera sa explorează și mărturisește în reflecții seducătoare, conjuncția cunoscut – necunoscut, concret – tainic, ce hrănește densitatea vieții prin teatru și misterul lumii prin faptele gândului.
Autoritatea sa profesională este nimbată de perspicacitate stilistică și fluență meditativă. A fost prezent pretutindeni cu vibrantă organicitate creatoare conectând energii spirituale întru creație la Paris și Tokio, la Berlin și Sao Paolo, la Sankt Petersburg și Lima, New York, Bruxelles, Oslo, Varșovia, București, Praga, Mexico City sau Shanghai.
Oriunde și oricând, în lumea noastră neliniștită, George Banu a fost un reper de demnitate și performanță în dialogul culturilor, în proiecția integralității diferențelor conceptuale care unesc și nu dezbină fragilitatea umană. Tensiunea existenței a ispășit-o în și prin generozitatea prieteniei. Filantropie seducătoare…
Adopta sinceritatea ca start al relației care privilegiază raporturile artistice și umane de durată. Nu a scris despre orice și nu a vorbit despre oricine. Selecta cu acribie pecetea identității calităților umane. Faima și altitudinea popularității, necunoscută la niciun alt teoretician până astăzi, constantă ca intensitate toată perioada vieții sale, s-a întreținut prin respect și admirație. În perimetrul creativității, unde orgoliul și vanitatea însoțesc talentul, iar violența polemică corozivă cultivă apetitul detronării, George Banu era stăpân pe sine și arta sa.
Despre Critic și Profesor poți vorbi ore în șir în orice teatru al lumii cu cei care se bucurau de nobila lui prietenie. Biță, George și Georges avea inocența adolescentului, voința performanței și sensibilitatea poetului cunoscător în alfabetul tainelor… Era iubit pentru rodnicia virtuților sale de generații diferite de practicieni ai teatrului, personalități cu structuri și experiențe personale ce se lăsau atrase și implicate în camaraderia loialității sale.
Regăsesc acum clipele vizionare ale glăsuirii gândurilor libere ce și-au construit și fundamentat existența în creația de peste jumătate de veac, scrisă și orală, a maestrului în dubla sa ipostază : riguros-analitică și poetic-emoțională. Unite, acestea pătrundeau esența fenomenelor în ambiguitățile lor prin exprimări subtile de inteligență sclipitoare. Partener al încrederii revelatoare, criticul-creator a ființat cu generozitate constelații de prieteni, al căror conținut interior ridica IQ-ul spiritual la rang de exemplaritate. Fără sentimentalism și frivole exaltări conjuncturale, prietenia care îl relaționa cu lumea avea conduita bunei măsuri, intense și demne în profunzimea decenței și onoarei, a privilegiului revelației. Acest statut de respectabilitate morală are și acum duhul valorii și certitudinea semnificării.
Creația sa rămâne combatantă prin finețea poematică a argumentelor și rezistă timpului ce mistifică, prin tăria nostalgiei și a fascinației căutării idealurilor. Eseistica lui, bucurie pentru cei dispuși cu mintea și sufletul să o primească, nu este îmbolnăvită de concluzii, nu e dogmatică și nu acceptă provocările nimicniciei standardizate… E cuprindere destinală, în semnele ce erup ciclic energii spirituale care întăresc vitalitatea perenă a artei.
Atent întotdeauna la detaliu, Biță putea înălța prin magia cuvântului înțelegerea la rangul înțelesurilor.
Delicatețea în prietenie are ecouri și pentru fiecare dintre noi este fertilă. Suntem împreună și vom rămâne cultivați de dreapta sa rânduială prin finețea criteriului hegelian al adevărului ca întreg. Profesorul de la Sorbona avea exigențe morale în conduită pe care legământul prieteniei îl fixa în conștiință. Prietenia sa avea temei și pluralitate, creativitate și discernământ. Înțelegerea relațiilor interumane în densitatea lor trebuia prezervată cu atenție pentru a nu se risipi. Suntem ceea ce ne aducem aminte că suntem (Nichita Stănescu).
Nu pot uita: Holul Studioului Casandra, Cartofi prăjiți cu orice, scena națională clujeană, Unchiul Vanea și Meșterul Manole, sala Izvor a Teatrului Bulandra, Procurorul, Place des Vosges sau Café de Flore – locul preferat al lui Sartre, unde vinul roșu, amintirea tinereții, Vitez, Brook și Mnouchkine ne-au ținut până târziu în noapte, iar pe bătrânul pod Marais, am vorbit despre România orfană… Mezaninul hotelului din New York, lângă Central Park; mărturisiri despre spectacolele lui Andrei Șerban… Martha Coigney, Margaret Croyden, Herbert Blau… Studioul Ralucăi Nathan din Paris, „Înghițitorul de săbii”… Împreună cu noi, în dialog și confesiune, prin idei, Aureliu Manea, Ivan Helmer și cel care a unit începuturile noastre, Radu Penciulescu… Le Jardin des Tuileries, despre neliniști, frică și praguri; Odeonul parizian și Nopțile regilor, dar tot acolo și regalul Brook, Grotowski, Strehler și Stein în fața noastră… Invitațiile generoase la spectacolele de la Chaillot și Bouffes du Nord; Les Cahiers de L’Est, unde mi-a publicat „Conceptul de stare”, după ce Virgil Ierunca comentase textul la Europa Liberă; studente și studenți veniți la București din toate colțurile lumii… amintiri de la Moscova, Vasiliev, Dodin și Smoktunovski; Sibiu, Gruiu și Lisabona; despre George Constantin, Ștefan Iordache, Lucian Pintilie ca nesupuneri creatoare…
George Banu
Neuitare… din nou fără teama uitării
În memoria laptop-ului, clipe vii ale amintirii…
24 aprilie 2019
Draga Alexa și Veronica,
Cu toții am trecut pe aici prin „proba focului” ca în Flautul fermecat, dar după ce am rămas mut câteva zile, am putut încropi pentru mine aceste rânduri pe care ți le trimit ca să rămânem împreună și în fața unui asemenea traumatism.
Cu drag, Biță.
Notre Dame, inima Parisului
În Neguțătorul din Veneția, piesa lui Shakespeare strălucit pusă în scena de Gábor Tompa, bancherul Shylock cere respectarea contractului semnat cu Antonio implicând, în caz de neplata datoriilor, o livră de carne din jurul inimii. Porția, judecător subtil, îi semnalează riscul de a ucide astfel pe italianul melancolic și de a fi sancționat ca asasin de Republica venețiană ! Nu știu de ce, dar acest răspuns mi-a venit în minte de câteva zile: Notre Dame era inima Parisului, și incendiul a rănit mortal orașul. Nu contează dacă există vinovați de descoperit sau e vorba de un accident imprevizibil – aceasta-i versiunea oficială pacificantă! – ceea ce ne afectează e „inima” azi rănită, violent infarct urban! Am văzut catedrala în ajunul „focului” cu un tânăr prieten care-și serba atunci 33 de ani – vârsta lui Iisus la ceasul Răstignirii. Cum să nu mă gândesc la această coincidență… dar azi nu am forța să cred în Reînviere. O aștept, o sper!
Plimbându-mă copleșit m-am întrebat: distrugerea cărui alt monument m-ar fi afectat cu aceeași intensitate? Și, natural, răspunsul mi s-a impus: doar Acropolele de la Atena mi s-a părut a fi echivalentul catedralei incendiate. Acropolele, centrul democrației antice și Notre Dame, centrul Europei medievale! Cei doi plămâni ai acestui continent azi atât de hărțuit! Va trebui, în anii de viață ce-mi rămân, să respir cu un singur plămân.
Artiștii dispun uneori de o intuiție mediumică, vizionară. E ce descopăr citind un poem de Gérard de Nerval trimis de un prieten de dincolo de Ocean: „Notre-Dame e veche, o vom vedea poate îngropând Parisul care a văzut-o născându-se. Dar, într-o mie de ani, Timpul va ucide cum un lup ucide boul, această carcasă grea, va înnoda nervii ei de fier și apoi cu un dinte inflexibil va măcina trist oasele ei bătrâne de stâncă.”
Numeroși sunt cei care vor veni, de pe întreg pământul, pentru a contempla această ruină austeră. Visători și cititori ai cărții lui Hugo o vor privi crezând că văd vechea bazilică așa cum era odată, puternică și magnifică, ridicându-se acuma în fața lor ca umbra unui mort. (1853) Ei o privesc cu ochii minții pentru a uita constatarea dezastrului. Ca noi acuma, refugiindu-ne în romane și poeme!
Din adolescență păstrez amintirea unei imagini din Întunecare de Cezar Petrescu. Protagonistul, Radu Comșa, revenit de la război într-o permisie având o jumătate de față mutilată în timp ce cealaltă e intactă, observă că logodnica l-a plasat în profil pentru a-i ascunde desfigurarea și a-i putea vedea numai obrazul de altă dată. Acum o înțeleg căci și eu când trec prin fața lui Notre-Dame privesc turnurile, dar mă feresc să mă confrunt cu rănile și de-
zastrul din spate. E o lașitate sau o protecție terapeutică? Ambele și, sfâșiat, le asum ca atare…
Incendiul catedralei a reactivat puterea simbolurilor căci nu doar creștini radicali au oferit spontan ajutoare financiare, ci și organisme laice sau persoane răvășite de amploarea incendiului : o lume e amenințată și ea suscită un extraordinar efect de solidaritate. Contra lui se revoltă „les gilets jaunes” ce deploră această generozitate. Ei reclamă un tratament similar, uitând că sunt lipsiți de orice valoare simbolică și că prin mișcarea lor suscită o fractură socială și nicicum o uniune națională. Eroarea provine din confuzia între voința unor persoane de a conserva un simbol, Notre- Dame, și aceea de a ameliora o condiție, a lor. Diferență esențială. Iar pe de altă parte, aici nu e vorba de bani publici ci de bani personali pe care fiecare îi distribuie conform opțiunilor sale. Solicitând ajutorul națiunii , „les gilets jaunes” nu evită să o agreseze în fiecare sâmbătă!
Acum s-au construit baricade de protecție a catedralei calcinate contra inițiativei de a o agresa în Sâmbăta de Paște de către „gilets jaunes”… e ca și cum ai ataca un rănit de război! Polemica privind reconstrucția s-a declarat: Notre-Dame trebuie conservată sub forma pe care în secolul XIX i-a conceput-o Violet Le Duc, restauratorul discutat al arhitecturii franceze, sau merită imaginată o soluție nouă, explicit modernă? Întrebare esențială. Nu un principiu sau altul trebuie adoptat, căci doar geniul unui arhitect poate impune soluția. La Paris, un artist parizian, Buren a plantat piloni ridicoli în splendida grădină de lângă Palais Royal dar Pei, arhitect inspirat, a realizat acum treizeci de ani alianța vechiului cu noul grație Piramidei de la Luvru care a devenit deja un loc emblematic al Parisului.
Dar până atunci să respectăm doliul și să sperăm totuși în … Reînviere!
George Banu
1 aprilie 2021
Uite un text despre un regizor pe care știu că îl iubești!
Cu drag, b
Brook e născut la schimbarea de solstițiu, pe 21 martie. În ajun l-am întâlnit câteva ore… Mie, unui român, voia să-mi vorbească despre Rusia și relația cu originile părinților săi, despre exilul lor și persistența ascunsă a lumii lăsate în urmă. Tatăl său, în Lituania, care atunci aparținea Rusiei, se angajase în mișcarea revoluționară, de partea celor care au pierdut – menșevicii –, dar, printr-un miracol, obținut și grație unui bacșiș important, i s-a permis să plece, însă cu obligația, contrasemnată, de a nu reveni niciodată. Exil definitiv – „părinții vorbeau rusește doar noaptea între ei, ca să nu-i audă cei doi băieți”, a căror integrare în lumea Angliei trebuia să fie absolută, căci Rusia le era complet interzisă. Brook va descoperi Moscova doar la începutul anilor ʼ50, când prezintă acolo Hamlet, cu Paul Scofield. Reîntoarcere în plin stalinism, încă. Și, povestește el, într-o zi telefonul sună și, când o voce necunoscută îl interoghează – părinții, rudele –, el se enervează, dar interlocutorul își explică interesul, deloc polițienesc, spunând: „Sunt vărul dumneavoastră”. Surpriză intensă căci Brook ignora cu totul ramura familială rămasă în Rusia. „Corespondența era periculoasă și, din prudență, nimeni nu a scris. De altfel, când mama a fost interogată, nimeni nu a bănuit, din fericire, existența surorii sale de la Londra. O șansă”, îi explica vărul său. Amintirea lui Peter despre riscurile epistolare pe timp de teroare îmi evocă episodul scrisorii lui Cioran din anii ʼ50, când cei care au primit-o și transmis-o au sfârșit în închisoarea de la Pitești. Ca prietenul familiei noastre, Theodor Enescu, expertul absolut al lui Luchian. Pușcărie pentru un mesaj parizian.
Brook și-a întâlnit vărul după ce-i văzuse un spectacol admirabil cu Ploșnița de Maiakovski și, îmi spunea el, „dacă aș fi rămas în Rusia aș fi făcut un asemenea teatru, grotesc și direct”. Vărul i-a fost asistent marelui regizor Meyerhold, care l-a montat ca nimeni altul pe Maiakovski, și, într-un fel, acesta continua tradiția maestrului asasinat undeva în Siberia. Cu Brook, demult, am văzut, împreună, câteva minute din celebrul Revizor și atunci el își manifesta entuziasmul pentru interpretul lui Hlestakov, Garin, „actorul cu cel mai bun ritm pe care l-am văzut”. Câteodată doar o apariție episodică e suficientă unui ochi expert ca al său pentru a sesiza geniul unui actor. Nu-mi amintesc de interpret, dar îmi amintesc uimirea lui Brook.
Azi, Brook, mai des ca pe oricine, îl evocă pe Meyerhold. În spectacole precum Qui est là sau, mai recent, Why, unde regizorul rus apare ca o victimă a criminalității politice, unde îi auzim vorbele și îi deplângem destinul. Brook, acum, tot la stalinism revine, la sinuciderea lui Maiakovski și la asasinarea lui Meyerhold. Cu o formulă ce mă tulbură prin pertinența sa, el îmi spune: „Meyerhold este Socrate al teatrului modern”. Câtă tragedie în această mărturie de iubire pentru victima eroului său emblematic! El uită însă dogmatismul lui Meyerhold însuși, repede convertit la cauza bolșevică, sancțiunile pe care le-a distribuit și obligația impusă lui Evreinov, colaboratorul său co-genial, de a părăsi Rusia și a se refugia la Paris. Împreună, ei au realizat spectacolul emblematic, gigantic, consacrat Ocupării Palatului de Iarnă. Meyerhold, cu puțin timp înainte, semnase cel mai fastuos spectacol imperial, Bal mascat de Lermontov, la Teatrul Alexandrinsk pe care, recent, l-a reconstituit actualul său director, Fokin. Meyerhold s-a asociat Puterii care l-a asasinat, dar Brook pare surd la aceste precizări ce relativizează imaginea „martirului“ său. El îl „sanctifică”. Coincidență semnificativă: tot lui Meyerhold îi dedică marele Kantor Azi e aniversarea mea, ultimul său spectacol neterminat. Meyerhold, un erou al teatrului nostru.
La Moscova, Brook s-a preocupat atunci, în tinerețe, în anii ʼ50, de cel mai celebru eșec al regiei moderne, Hamlet-ul lui Gordon Craig, artistul complet opus lui Stanislavski pe care acesta, în ciuda diferendelor care îi disociau, l-a invitat la Teatrul de Artă, sanctuar al teatrului modern. Craig a imaginat o scenografie antirealistă construită pe baza unor paravane care trebuiau să se deplaseze în funcție de dinamica acțiunii. Și azi le privim cu admirație, Antoine Vitez le-a copiat pentru Hamlet-ul său, dar, atunci, ele s-au prăbușit și cortina a coborât pentru a camufla dezastrul. Pe Brook, acest naufragiu îl pasiona și, îmi povestește el, pe un ger moscovit, a făcut în fața teatrului un lung interviu cu unul dintre colaboratorii lui Craig. „Pasionant”, dar interviul, în mod inexplicabil, s-a șters. Îi sugerez că poate sub efectul intervenției intransigente a KGB-ului, constant performant tehnologic. El surâde și nu exclude ipoteza.
Între apostolul modernității, Craig, și martirul terorii, Meyerhold, se situează figura lui Stanislavski, care l-a invitat pe primul și l-a adăpostit pe al doilea. Stanislavski, artistul generos care și-a deschis teatrul și brațele adversarilor săi ireductibili. „Eu pe el îl iubesc.“ Brook a vrut să pună în scenă Trei surori, dar la Paris, din cauza unei programări excesive a piesei, a abandonat și s-a resemnat cu Livada… Rusia era mereu prezentă, dar altfel. Natasha, soția lui, o va juca pe Liubov. Brook își amintește că, citind Război și pace, și-a dorit ca soție o Natașa pe care, accidental, a întâlnit-o la un bal și i-a cerut mâna. Viața imită arta. Ea o va distribui, câteva decenii mai târziu, în Liubov, care se reîntoarce de la Paris pentru a-și asuma sacrificiul Livezii. Despărțire definitivă de Rusia. Dar, ultim adagiu, Brook o va asocia lui Michel Piccoli pentru un spectacol consacrat corespondenței dintre Cehov și Olga Knipper – rezonanță moscovită!
Fata lui Brook se numește Irina, ca Irina din Trei surori. Rusia nu dispare.
Odată, când, entuziast, i-am vorbit lui Brook despre Gorbaciov, el mi-a temperat elanul: „Georges, te înșeli. Gorbaciov nu va reuși. Rusia iubește țarul dictator. Ivan cel Groaznic, Boris Godunov, Stalin…” Atunci, scepticismul său mi s-a părut abuziv reacționar, azi îl consider lucid realist. Putin domnește inebranlabil peste Kremlin. Iar Brook îl evocă pe Meyerhold, figura emblematică a terorii. Contrastele Rusiei.
Părinții lui Brook sunt evrei de origine, evrei ruși. Și, știind asta, am fost surprins când ne-am întâlnit într-o noapte de Înviere la Biserica Rusă de pe strada Crimeea. Niciodată nu m-am simțit mai aproape de el.
Înainte de a-l părăsi în ajunul aniversării a 96 de ani, când am rămas singuri, departe de tehnicieni și de însoțitori, el mi-a murmurat: „Știm din ce e făcută materia. Dar nu știm din ce e făcută tăcerea”. Și atunci, evident, mi-au revenit în minte cuvintele prințului danez: „The rest is silence”. Vor fi oare ultimele cuvinte dinaintea tăcerii ale artistului care se stinge și care, ani de zile, mi-a adus bucuria teatrului?
George Banu
Peter Brook l-a dorit alături de el… și Biță s-a grăbit să îl întâlnească acolo… în tăcerea Cerurilor.