Piesa scriitoarei israeliene Nava Semel (1954-2017), cu premiera la începutul lui martie anul curent, a mai fost reprezentată și la București, anul trecut, într-o montare admirabilă a Teatrului Habimah din Tel Aviv. Drama evreilor scăpați din holocaust, care speră să-și regăsească rudele pierdute, se intitula data trecută Familia unui neam sau Sezonul israelian.
Dacă în spectacolul de la Tel Aviv regia conturase mai apăsat partea comică a dramei personajelor din această piesă, în fond o dramă, dacă nu cumva nimic altceva decât prelungirea aparent banală a unei tragedii, spectacolul de la Teatrul Evreiesc de Stat, interpretat de actori cunoscuți nu numai celor care frecventează acel teatru, precum Maya Morgenstern și Andrei Finți, Mircea Dragoman și Cristina Cîrcei, scoate în evidență această din urmă latură a textului autoarei israeliene.
Suntem în anul 1949, un an după înființarea statului Israel, când o societate nouă se zbate să se nască dintr-un noian de griji și dificultăți, inclusiv aceea a hranei zilnice, ceea ce nu o scutește de micile conflicte specifice oricărei lumi provinciale. Femeia părăsită de soțul său, plecat încă de-acum 25 de ani în America să facă avere, dar care n-a mai dat nici un semn de-atunci, este pusă în fața celei scăpate ca prin miracol din lagărele naziste, împreună cu o fiică, dar amândouă nutresc speranța că îi vor revedea pe cei dragi. Cea dintâi (Anuța), în admirabila interpretare a Mayei Morgenstern, își va vedea visul cu ochii, dar acesta se va metamorfoza brusc în altceva, făcând-o să dorească, abia când soțul său își face apariția, divorțul, în ciuda insistențelor acestuia. Cealaltă, sosită din Grecia („grecoaica” spune la un moment dat despre ea Anuța), nu vrea să accepte adevărul că toți ceilalți membri ai familiei ei au pierit în lagăr, așa cum fiica sa îi spune mereu. Adevărul este acceptat și de ea, dar abia în final. Cele două destine se împletesc astfel, dând naștere unor scene cu o latură hazlie, dar în spatele acesteia spectatorul atent poate citi o dramă fără egal. O zbatere a unei lumi de a supraviețui încă o dată, după ce a scăpat din cel mai mare rău care s-a putut imagina în toată istoria omenirii.
Avem în Rude pierdute de Nava Semel o serie de tipuri umane care au proliferat și în alte părți ale lumii după război, cu inflația, cu lipsurile de tot felul, cu speculantul care poate face rost de orice în schimbul unor servicii sau al unor sume exorbitante pentru niște oameni care abia își duc zilele, cu piața neagră care funcționează mai bine decât aceea… albă. Inclusiv încercarea de târg cu o ființă umană, fata „grecoaicei” (Cristina Cîrcei) cerută în căsătorie de speculant, acesta promițându-i o vagă prosperitate, dar avem și tentativa de furt a unui aparat de radio de către Anuța, cea care-și așteaptă soțul. Aparatul de radio este o ultimă reminiscență dintr-o lume ce părea normală, pe care-l păstra „grecoaica” Rebeca. Fiul Anuței, într-o interpretare echilibrată a lui Mircea Dragoman, trompetist fără trompetă, care i-a fost vândută de mama sa pe o jumătate de pâine și doi cartofi, în ghetou, este cel care respinge oferta tatălui regăsit, acesta din urmă promițându-i o viață ușoară la New York, unde el este broker de succes. Cei tineri, el și fiica „grecoaicei” (Sarika, interpretată decis, geometric aproape, de Lorena Luchian) sunt cei cinstiți, care nu vor nici să se prostitueze și nici să-și părăsească noua patrie, pe care new-yorkezul o socotește o aberație; evreii, spune Iankel (Andrei Finți) sunt mai în siguranță dacă sunt răspândiți în lume.
Interpretări care se rețin mai au și Mihai Prejban (Avram), Avihai (David Mihai Enache), Andrei Miercure (Izhar). Regizoarea Mihaela Panainte a știut să echilibreze tragicul și dramaticul situației acestor oameni care se zbat să supraviețuiască, lăsând loc, unul mai puțin proeminent, și comicului care se dezvăluie în relațiile dintre membrii unei societăți în curs de edificare.
Spectacolul de la TES merită să fie văzut, atât pentru a ne reaminti tragedia unui popor, a unei lumi ajunse sub cizmele unor dictatori, cât și, nu în ultimul rând, pentru valența sa artistică.
Premieră: 3 martie 2023.
TEATRUL MIC – Sala Studio
MENAJERIA DE STICLĂ
La sala Studio, de pe strada Gabroveni, Teatrul Mic propune un text care a fost cândva în vogă. Autorul său, Tennessee Williams, a primit premiul Pulitzer de două ori, însă nu pentru această piesă. Ceea ce nu înseamnă că ea este una mai puțin remarcabilă decât Un tramvai numit dorință sau decât Pisica pe acoperișul fierbinte, cele două texte premiate. Menajeria de sticlă este, la o primă vedere, o simplă dramă de familie, dar privită și interpretată mai cu atenție și sensibilitate, se pot desprinde idei mai generale despre felul de a-ți trăi viața, ca și despre relația individului cu propriul trecut.
Obsesia familiei Wingfield, mai bine zis a ceea ce a mai rămas din acea familie după plecarea „fără adresă” a capului său, din cauza acestui eveniment trist din istoria sa, îi face pe cei trei membri să nu-și poată asuma prezentul cu luciditate și să-și privească viitorul fără ira și studio. Iar trecutul se transformă, cel puțin în cazul mamei de familie, Amanda Wingfield, într-un fel de piatră legată de gât care o trage mereu înapoi, în acea lume de altădată, când totul i se pare a fi fost luminos, fericit, promițând un viitor, dacă nu chiar „de aur”, atunci măcar confortabil. Liliana Pană abordează acest rol cu sensibilitate și înțelegere, rezultatul fiind o imagine mișcată a unui trecut când avea 14 pretendenți la mariaj, toți unul și unul, cel puțin așa crede a-și aminti, căci amintirea transformă deseori faptele din neplăcute în plăcute, „vălul duioșiei”, cum spunea Nichita Stănescu, acoperind părțile întunecate cu o aură nerealistă, față cu prezentul care nu mai iartă. Lipsa realismului o face pe doamna Wingfield să exagereze, și momentele îi reușesc de minune Lilianei Pană, atunci când se află în fața unui sperat pretendent pentru mâna fiicei sale, ca și atunci când își dă seama că speranțele sale se spulberă. Laura Wingfield, fiica sa infirmă, este o ființă timidă, care-și petrece zilele cu „menajeria ei de sticlă” plină de mici animale-bibelouri, asupra sa apăsând mai mult infirmitatea decât tristul eveniment al plecării tatălui său. Irina Rădulescu întruchipează o Laura Wingfield șovăitoare, delicată, sensibilă, închisă în sine, dar care se deschide o clipă, în fața unui presupus pretendent, ceea ce o încurajează să fie altfel. În sfârșit, fiul mezin, Tom Wingfield, cel ce pare mai aproape de realitate, este, în fond, și el un visător, care scrie poezii, ceea ce îi va și atrage concedierea dintr-o slujbă modestă unde, oricum, nu era satisfăcut, slujbă care susținea, totuși, financiar familia. Alexandru Voicu este o prezență ce se reține, în acest rol, alternând momentele epice, în care ne relatează ce s-a întâmplat și ce se întâmplă cu familia sa cu pe cele propriu zis dramatice, când încearcă să-și trezească la realitate mama, într-un conflict obișnuit, de fapt, între generațiile părinților și cele ale copiilor. Până la urmă, el urmează calea tatălui său, dispărând, la fel, „sans laisser d’adresse”, ca-n filmul francez de altădată, atâta doar că acolo dispărutul era într-un oraș (Paris), în timp ce aici ar trebui căutat pe un întreg continent (America). În fine, o figură luminoasă compune Tudor Istodor în rolul lui Jim O’Connor, colegul de serviciu al lui Tom, pe care acesta, bătut la cap să-i găsească un logodnic și viitor soț surorii sale, îl invită la masă în familie. El este cel care-i dă curaj Laurei să iasă din timiditatea ei, care a împiedicat-o să-și termine liceul și care o face să trăiască retrasă din cauza unui accentuat complex de inferioritate. La început cu un aer flușturatec foarte autentic, Tudor Istodor își transformă personajul într-unul serios, sincer, mărturisindu-și logodna deja existentă, ceea ce schimbă brusc, spectaculos, atitudinea Amandei Wingfield față de el.
Spectacolul de la sala Studio-Gabroveni a Teatrului Mic este un proiect coordonat de Liliana Pană și de Gelu Colceag, ceea ce poate să însemne că aceștia își asumă regia.
Spectacolul e unul care, la vreo două luni de la premieră, mai face săli pline, iar asta spune ceva despre calitatea sa.
L-am văzut la 9 martie 2023.
DOAMNE FEREȘTE!
Piesa cu titlul de mai sus a Liei Bugnar povestește despre un alt tip de familie decât cea de mai sus, o familie românească de azi. Piesa e un fel de comedie semi-muzicală, cu final clar și, vorba ceea, happy. N-o să v-o povestesc, pentru că presupun că ar mai vrea să vadă cineva spectacolul, regizat de autoare.
Lia Bugnar stăpânește știința dialogului, replicile sunt adesea pline de haz, printre ușoarele cântecéle se mai strecoară și câte o referință culturală. Personajele sunt bine conturate, iar povestea include destule dintre temele la ordinea zilei azi, cum ar fi lesbianismul (doar bănuit, până la urmă), drogurile (astea chiar în serios), alcoolismul (și el prezent din plin), întreruperile de sarcină și nașterea unui copil pentru altcineva, în cazul nostru rudă apropiată.
O primă parte cu toată familia, descoperind lucruri surprinzătoare despre tatăl mort de câteva luni, dar și din prezent, prin apariția singurului personaj din afară (deocamdată), prilej de noi dezvăluiri care te țin, spectator fiind, atent, astfel prevenit că s-ar putea să mai afli și altele. Personajele, în frunte – ca să zic așa – cu mama (Liliana Pană) cea activă, dealtfel poetă, cei doi fii, interpretați cu aplomb de Cuzin Toma și Marin Grigore, nepoata mamei, fiica unuia dintre frați și, firește, nepoata celuilalt (sic), într-un rol mai… newyorkez (Oana Pușcatu), că fata vine de-acolo și, în fine, intrusa Ela, în care Irina Rădulescu face figură exact contrară celei din spectacolul comentat mai sus, dau din când în când în cântec.
A doua parte are o altă desfășurare, personajele ne sunt trimise unul câte unul să se mărturisească, dar totul se „defectează” când încep să apară și alții/altele în scenă, pentru a sfârși în armonie, cu toții, cei cinci, privind în redusa zare a sălii Studio de pe strada Gabroveni spre copila pe care a născut-o Pati, newyorkeza, după o încercare de chiuretaj, zădărnicită de Ela, care, nemaiputând produce ea un urmaș, și-l asumă pe acela al fetei.
Textele cântecelelor au haz, altul decât cel nebun al Adei Milea, dar totuși, replicile zboară într-un ritm susținut, totul se desfășoară într-un spațiu mobilat burghez, de la care te-ai aștepta la altceva. Încă o surpriză deci.
Spectacolul are ritm, iar spectatorul se simte, cred, după reacțiile sălii, antrenat alături de cei și de cele ce se întâmplă pe scenă. Actorii au fost rechemați de trei ori, ceea ce demonstrează succesul reprezentației.
Spectacolul a avut loc în seara de 12 martie 2023.