cronica filmului
Ioan-Pavel Azap

Un horror surprinzător: „Capra cu trei iezi”

Articol publicat în ediția 4/2023

Cel mai ecranizat scriitor român este Ion Luca Caragiale, cu paisprezece titluri de lungmetraje în „palmares”1, urmat de Mihail Sadoveanu, cu zece filme realizate după cărțile lui2, cel de al treilea fiind, poate părea surprinzător, Ion Creangă, cu „doar” opt filme inspirate, mai mult sau mai puțin fidel, din scrierile sale3. Cea mai recentă adaptare după Ion Creangă este, dintr-un anumit punct de vedere, cea mai surprinzătoare, cea mai incitantă propunere: un horror cu actori după Capra cu trei iezi, una dintre cele mai cunoscute povești ale scriitorului moldav. Filmul a fost lansat în cinematografe la sfârșitul anului trecut și își continuă parcursul fiind în general bine primit. Scenarist și regizor este Victor Canache, aflat la debutul, fast, în lungmetrajul de ficțiune, iar interpreți Maia Morgenstern și Marius Bodochi, alături de care evoluează cei trei copii, echivalentul iezilor din poveste: Antonio Popescu, Răzvan Ilina și Silviu Corbu.

Povestea lui Creangă a mai fost ecranizată în 1976, o adaptare liberă de Elisabeta Bostan pe un scenariu de Vasilica Istrate, în coproducția româno-sovietică Mama, feerie muzical-coregrafică cu Ludmila Gurcenko, una dintre vedetele filmului sovietic, în rolul titular. Victor Canache respectă în mai mare măsură firul epic și dialogurile textului literar, dar îl tratează în manieră horror. Cinematografia românească nu are nici pe departe o tradiție a filmului horror, abia câteva palide și irelevante încercări, despre care a spune că sunt modeste ar fi un compliment. Există două astfel de tentative, ambele realizate după 1990: Nekro (Nicolas Masson, 1997), amestec involuntar parodic de Twin Peaks și Dosarele X, respectiv Vlad nemuritorul (Adrian Popovici, 2002), înjghebare amatoristică despre Vlad Dracul/Dracula. Nu intră aici seria Subspecii (Ted Nicolaou, 5 filme realizate între 1991-1998) sau Vlad (Michael D. Sellers, 2002), producții americane care doar au fost filmate în România, cu un minim aport din partea română. Cu atât mai important, având în vedere acest context, este demersul cinematografic al lui Victor Canache.

Într-o casă izolată din munte, văduva Maia Morgenstern – niciunul dintre personaje nu are nume – își crește cu greu cei trei copii. Filmul începe cu incendierea accidentală a hambarului, ceea ce înseamnă o greutate în plus pentru familie. Încet-încet suntem introduși în atmosfera casei, a relațiilor dintre mamă și cei trei copii. Astfel, mezinul familiei suportă răutățile fraților mai mari, izvorâte dintr-o cruzime neconștientizată proprie copilăriei, și este cel care își ajută mama în treburile gospodăriei. Spațiul lor de joacă este pădurea și aceasta nu este un simplu element de decor. Dinspre pădure se insinuează o atmosferă vag amenințătoare, anxioasă, care se amplifică pe măsură ce narațiunea avansează. Amenințarea prinde chip o dată cu intrarea în scenă a personajului lui Marius Bodochi, întrezărit de mezin pe o culme, ca o părere îndepărtată, care apoi apare în prim plan. Din dialogul dintre cei doi adulți înțelegem că bărbatul nu este un necunoscut, dimpotrivă, este nănașul celor doi băieți mai mari. Există o pulsație erotică ce emană dinspre bărbat, iar când avansurile sale sunt respinse, acesta devine vag amenințător. Personajul lui Marius Bodochi dobândește treptat trăsăturile distincte ale unui psihopat. Este o abatere de la datele poveștii, în care lupul acționează din instinctul de prădător, dar justificată prin prisma psihologiei umane, chiar patologice fiind.

Filmul revine pe făgașul basmului inspirator când mama pleacă în sat după cumpărături și, urmând să lipsească mai multă vreme, stabilește drept „parolă” pentru deschiderea ușii cunoscutul „Trei iezi cucuieți, ușa mamii descuieți…”. Tot ca în poveste, lucrurile escaladează altfel decât ar fi trebuit dacă băieții cei mari ar fi ascultat sfaturile mamei. Nănașul revine și profitând de credulitatea celor amintiți pătrunde în casă, iar ceea ce urmează ține cu adevărat de horror, sadismul psihotic al personajului fiind amplificat prin sugestia de canibalism. Este, poate, cea mai reușită parte a filmului în care scenaristul-regizor Victor Canache respectă textul literar în esența lui dar îl și transfigurează artistic transpunându-l în parametri specific cinematografici: „Basmul amortizează faptele cumplite care au loc și prin aceea că personajele sunt animale, și prin însăși convenția basmului care mizează pe fabulos, pe neverosimil. Filmul raportează totul la o situație posibilă, verosimilă și adaugă, față de basm, o dimensiune psihologică și socială, precum în O făclie de Paște, povestirea lui I. L. Caragiale, sau Hanul roșu, al lui Vilhelm Beneș. Există în basm ingredientele unei pedagogii, iezii neascultători sunt pedepsiți în neascultarea lor prin a fi devorați de lup, dar este în natura lupului să mănânce iezi. Este drept că și acolo își face prezența excesul, pentru că animalul nu se mărginește doar la a-i mânca pe iezi, ci oferă și un spectacol crud demn de un Hannibal Lecter. Ceea ce face și acest personaj masculin sadic, un adevărat sociopat, atunci când așază capetele tăiate ale copiilor în fereastră. Impactul dramatic este extrem de puternic, scenele unde violența este exercitată direct asupra copiilor sunt dificil de suportat, iar regizorul nu le eufemizează, oferind un spectacol gore, chiar dacă evită, spre exemplu, scena ciopârțirii cadavrelor”4. Este momentul de climax al filmului, iar ceea ce urmează doar nuanțează caracterele fără a modifica datele esențiale ale narațiunii. Disperarea mamei când își găsește cei doi copii uciși este o secvență în care Maia Morgenstern își pune în valoare, din nou, valențele de mare tragediană. Pregătirea ospățului de pomenire a morților nu are nimic ritualic, de pioșenie, ci se desfășoară sub semnul implacabil al răzbunării. Suprema satisfacere a sadismului nănașului constă tocmai în faptul că acceptă invitația la pomenirea victimelor sale și, mai mult, reia avansurile și agresiunea sexuală asupra aparent neputincioasei văduve. Numeroasele gros-planuri din timpul ospățului „urmăresc să redea ceva atavic, brutal, odios, lombrosian în figura criminalului, lipsa totală de empatie, pofta revărsată grobian, sălbăticia, cruzimea și visceralitatea”5.

Filmul lui Vasile Canache este minimalist în formă, prin numărul restrâns de interpreți și decorul în cea mai mare parte natural, dar nu sărac în conținut. Amestecul bine dozat de suspans și psihologic coagulează într-un horror care nu cade niciodată în facil. Este o propunere interesantă a unei altfel de lecturi a poveștii, o „cheie” de lectură pe care spectatorul are revelația, după vizionare, că a avut-o întotdeauna la îndemână dar dintr-un motiv sau altul nu a folosit-o. Faptul că interpretarea lui Victor Canache nu este una forțată, sugestii ale acesteia se regăsesc în textul inspirator, face din Capra cu trei iezi un film remarcabil iar din autorul său un regizor a cărui evoluție merită a fi urmărită.

Remarcabilă imaginea semnată de Lulu De Hillerin, în tonuri discrete, nici solară dar nici ostentativ sumbră. Montajul lui Tudor D. Popescu și Victor Canache este de asemenea de reținut, fiind un element important în ritmarea eficientă a narațiunii cinematografice. Nu în cele din urmă, evident, nu poate fi ignorată interpretarea Maiei Morgenstern și a lui Marius Bodochi, mereu sincroni, într-o fericită simbioză artistică, fiecare dintre ei potențând jocul celuilalt.

–––-

1 Păcat (Jean Mihail, 1924), Năpasta (Ghiță Popescu, Eftimie Vasilescu, 1928), Leiba Zibal (A. Ștefănescu, Ion Niculescu-Brună, 1931), O noapte furtunoasă (Jean Georgescu, 1943), O scrisoare pierdută (Sică Alexandrescu, Victor Iliu, 1954), Două lozuri (Gheorghe Naghi, Aurel Micheles, 1957), D’ale carnavalului (Aurel Micheles, Gheorghe Naghi, 1959), Telegrame (Gheorghe Naghi, Aurel Micheles, 1960), Mofturi 1900 (Jean Georgescu, 1965), Înainte de tăcere (Alexa Visarion, 1978), Năpasta (Alexa Visarion, 1982), Hanul dintre dealuri (Cristiana Nicolae, 1988), De ce trag clopotele, Mitică? (Lucian Pintilie, 1981/1990), Flăcăul cu o singură bretea (Iulian Mihu, 1991).

2 Venea o moară pe Siret (Martin Berger, 1929), Mitrea Cocor (Marietta Sadova, Victor Iliu, 1952), Neamul Șoimăreștilor (Mircea Drăgan, 1965), Baltagul (Mircea Mureșan, 1969), Frații Jderi (Mircea Drăgan, 1974), Ștefan cel Mare – Vaslui 1475 (Mircea Drăgan, 1975), Vacață tragică (Constantin Vaeni, 1979), Dumbrava minunată (Gheorghe Naghi, 1980), Ochi de urs (Stere Gulea, 1983), Noiembrie, ultimul bal (Dan Pița, 1989).

3 De-aș fi… Harap Alb! (Ion Popescu Gopo, 1965), Amintiri din copilărie (Elisabeta Bostan, 1965), Povestea dragostei (Ion Popescu Gopo, 1977), Mama (Elisabeta Bostan, 1977), Maria Mirabela (Ion Popescu Gopo, 1981), Rămășagul (Ion Popescu Gopo, 1985), Tusea și junghiul (Mircea Daneliuc, 1992), Capra cu trei iezi (Victor Canache, 2022).

4 Angelo Mitchievici, „Homo homini lupus”, revista Film nr. 4/2022, p. 47.

5 Idem.