Dragoș Galgoțiu este cunoscut ca un virtuoz al dramatizărilor unor opere literare esențiale, din literatura română sau din cea universală. Cea mai recentă creație a sa e scenariul după Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale, pe care a regizat-o la Teatrul Național din București, din păcate într-un spațiu neîncăpător, sala Pictura. Din păcate, pentru că rezultatul tentativei sale, admirabil, o spun de la început, merita o scenă mai amplă, dar și un număr mai mare de spectatori la o reprezentație. Pe de altă parte, sigur că pentru asemenea creații nu au antene chiar toți spectatorii, inclusiv intelectuali. Să o spunem de la început, Dragoș Galgoțiu este nu numai autorul decupajului din faimoasa operă a lui Caragiale jr., nu numai regizorul spectacolului, ci și creatorul scenografiei care te proiectează de la început, pe tine, spectator eventual avizat, în lumea de dezmăț și decadență a Bucureștiului anilor de început ai secolului XX. Pentru că, până la urmă, spectacolul este un fel de imn dezabuzat închinat unor vremuri trecute și care, vorba poetului, „niciodată n-or să vie iară”.
Spectacolul se înfățișează la început ca un fel de paradă a unor morți, machiajul personajelor este acela pe care îl poți vedea uneori pe fețele decedaților pregătiți pentru ultima călătorie. Morți care devin, pe măsură ce avansăm în timp(ul spectacolului) vii, dar nu sunt doar doi, ca-n vechea piesă a lui Alecsandri. Așa zisa coloană sonoră, ce însoțește și marchează momentele spectacolului, este rezultatul unei selecții aparținând cui altcuiva, dacă nu tot lui Dragoș Galgoțiu. În fapt, spectacolul este o succesiune de tablouri vivante, rechemate în fața noastră de personajul Cara (Mateiu I. Caragiale desigur), care își retrăiește cu melancolie cele câteva luni ale întâlnirii sale cu craii de Curtea-Veche. Iar aceștia din urmă nu sunt decât niște persoane deziluzionate de viață, cel puțin cei doi principali, Pașadia și Pantazi, personalități ce s-ar fi putut manifesta cultural plenar oriunde în altă parte decât în România, disprețuită de autor și nu pe rea (sic) dreptate. Dar se pare că am evadat din ceea ce reține scenariul și spectacolul, autorul lor fiind obligat să facă o reducție severă.
Cara, în persoana lui Marian Râlea, ne apare el însuși ca un ins parcă scos din mormânt, palid, cu fața translucidă, pe care o vom regăsi ulterior la toate celelalte figuri ce se perindă în scenele inventate parcă de el, spre lămurirea noastră. De fapt, machiajul cadaveric poate fi, constați la apariția lui Gore Pirgu, și unul al clovnilor de circ, acest personaj, remarcabil asimilat și redat nouă de Claudiu Bleonț, fiind cel ce manevrează lumea putredă moral a crailor. Nu e prea clar, nici în roman, dacă Pirgu este un crai el însuși, ori doar anexa decăzută a lui Pașadia, subliniind prin însăși existența sa mizerabilă, prin comportamentul său deșucheat, prin lipsa lui de scrupule, nivelul cel mai de jos al decăderii marelui personaj pe lângă care se aferează. Mi s-a părut neașteptată distribuirea lui Mihai Calotă în rolul Pașadia, pe care autorul romanului îl prezintă ca pe un personaj cu o anume morgă, un gânditor profund și un cercetător al istoriei, dar am înțeles că el a fost ales doar pentru scenele grotești de dezmăț inimaginabil, când rămâne în izmene, dedându-se celui mai mizerabil desfrâu, la „adevărații Arnoteni”.
Aici, la „adevărații Arnoteni”, scenele care se petrec sunt parcă din noaptea valpurgică din Faust de Goethe. Ce-i drept, avem în Mihai Calotă o altă variantă de Pașadia decât aceea ce pare a rezulta din paginile cărții, căreia actorul îi dă un contur foarte autentic. Un Pantazi pregnant, îmbrăcat într-o mantie de tristețe fără leac întruchipează cu mult talent Ioan Andrei Ionescu. Dorin Androne e un Maiorică plin de haz trist, personaj care pare a se scălâmbăi și a se contorsiona tocmai pentru a-și uita starea jalnică în care l-a adus viața de dezmăț a familiei sale. Vin la rând doamnele și domnișoarele, o foarte expresivă Pena Corcodușa învie Cesonia Postelnicu, oarecum în pereche cu Magda Catone (o Sultana bătrână și avansată în desfrâu și nebunie), Elvira e Costina Cheyrouze într-o prezență de neuitat, Mima și Tita, cele două fete ale familiei Arnoteanu, asumate de Erika Băieșu și Rodica Ionescu, nici ele nu se lasă mai prejos, chiar dacă rolurile sunt mai reduse. În fine, Fulvia Folosea, cu o senzualitate ce trece mult dincolo de ceea ce se înțelege obișnuit prin acest termen, e o Rașela cum ți-ai imagina-o citind cartea. Două roluri și mai reduse ca întindere, dar semnificative, interpretează Maruca Băiașu (Wanda și Ilinca, apariții mai mult epice în toată povestea). Spre a da imaginea unei lumi diverse, așa cum ne-o imaginăm mulți a fi fost cea din anii nebuni (les années folles), Dragoș Galgoțiu introduce un mic chelner, Costache, în persoana lui Petre Cheregi.
Dragoș Galgoțiu reușește să învie pe scenă un fel de putregai fosforescent, tot mai fascinant pe măsura trecerii timpului și a intrării lui în mit.
Toată această distribuție destul de numeroasă este dirijată cu mână de maestru, dar e și asumată de actori cu o convingere care se transmite spectatorului, cel puțin celui care își mai aduce aminte, fie și numai foarte vag, de marea operă a lui Mateiu I. Caragiale. Nu în ultimul rând aș remarca și costumele realizate de o maestră a genului, Lia Manțoc, un alt semn al epocii în care ne proiectează întregul spectacol, cu ajutorul muzicii și scenografiei unei lumi delabrate ce însoțește decis delabrarea morală și sufletească a celor care se mișcă în mijlocul ei.
Un spectacol încântător, un adevărat eveniment artistic, acest Craii de Curtea-Veche după Mateiu I. Caragiale, spectacol total semnat de Dragoș Galgoțiu.
O mențiune specială merită excelentul caiet-program, în măsură să lămurească și pe cei care habar nu au de Mateiu I. Caragiale și de opera sa. Redactor: Anita Neagu.