La această oră, Dinu Flămând este unul dintre poeții români cei mai activi, mai productivi și mai consistenți ca materie ideatică și imaginativă. A scris deja în jur de cincisprezece cărți de poeme, de la debutul din anii primi ai Echinox-ului, adică acum vreo cinci decenii, și continuă să-și sporească opera cu titluri noi, într-un ritm și cu o energie deloc comune. Dintre ele, mai recentul volum Om cu vâslă pe umăr (2020) dă și el măsura puternicei maturități a vârstei sale lirice: un discurs dens-reflexiv, cu punctuale concentrări sapiențiale, alimentat generos de Biblioteca universală printre ideile și sugestiile căreia se mișcă cu o agilitate de om tânăr, plin de energii imaginative. Trimiterea la eroul homeric din titlul cărții este emblema sub care se înscriu mai toate poemele, variațiuni personale pe tema călătoriei și a întoarcerii, cu nostalgii de locuri natale, drumuri mereu reluate spre puncte dintre cele mai depărtate ale hărților lumii, locuri prin care poetul a trecut de cel puțin două ori, – o dată la modul cel mai concret, a doua oară prin spațiul lor simbolic, din care reverberează mereu către scrisul său noi și noi scântei revelatoare, ca să vorbim precum suprarealiștii.
Comentariile de până acum, nu prea multe, la aceste poeme au surprins asemenea note generale, însă specificul construcției lor textuale și reflexive mai rămâne de aproximat. Ceea ce se vede imediat este, desigur, punerea în cumpănă și echilibrarea notației de decoruri și evenimente, de mici întâmplări în peisajele și printre oamenii vizitați în timp, cu amintita abordare reflexivă a faptului trăit, prins într-o vastă țesătură de date livrești, asociate și intrate în osmoză cu el. Acestea vin, evident, dinspre Bibliotecă, dar topirea lor în discurs nu e chemată să-i confere o ținută solemn și exterior-retorică, asigurată, din principiu, de prestigiul cultural, cum se întâmplă la atâția poeți, și nu e nici un proces care să evidențieze convenția literară de care se poate detașa ironic și ludic, cum iarăși se întâmplă adesea. Dinu Flămând a învățat, cred, mult și din experiența sa de traducător, mai ales din Pessoa și din Carlos Drummond de Andrade, în sensul unui anumit tip de familiarizare și familiaritate cu datele imediatului trăit ori ale livrescului profund asimilat. Este în scrisul său o degajare a expresiei, o libertate de mișcare ce aduce spre registrul oralității conviviale orice idee cu pretenții de speculație intelectuală spectaculoasă. Acest registru speculativ-reflexiv este însă peste tot prezent, integrat organic printre datele concretului imediat.
Mai mult decât oricând, poetul este expresiv atent și la faptul de viață trăit ori evocat prin asociere imagistică și de idei; cum se întâmplă chiar în poemul liminar al cărții, După sosire, unde Odyseu apare, venind dinspre aventurile sale marine, spre grădina tatălui Laerte, sperând să se regăsească pe sine și universul în care s-a modelat ca om, dar și gata să pornească spre alte orizonturi, într-o stare de așteptare activă: „om cu vâsla pe umăr”, ca în poemul homeric, dar cu o vâslă care poate fi confundată de cei din afara spațiului marin cu o lopată de vânturat grâul, ce trimite un semnal spre lumea rurală de origine a poetului însuși. De altfel, acesta se adresează direct personajului din epopee punând o întrebare semnificativă: „Și cum am putea noi intra în pulsația ta/ care golește istoria în vreme ce umple mitul/ la rândul lui devenit istorie” – sugerând tocmai esențialul acestei mișcări de comunicare dintre evenimentul trăit și lumea simbolurilor. Evocând elemente ale textului homeric, subiectul liric apare aici și în ipostaza de corifeu ca în teatrul antic, care poate cugeta, alături de „corul”, și el evocat, asupra frământărilor omului de astăzi, nefericit și fără speranță, prins într-o „centrifugă Teodicee” printre „lestrigonii și lotofagii de pe țărmurile singurătății”, într-un „imperiu al parodiei unde e măsluită presupusa realitate”. Autorul poemului își localizează precis spațiul rostirii în chiar locul întoarcerii, Itaka lui Homer: „De aici din Lefkada… îmi vine greu/ și să mă gândesc și să nu mă gândesc la tine… Merii tăi sunt intacți, cei ai tatălui meu din livada/ mea transilvană neîngrijiți de mine de multă vreme/ s-au uscat”… Dar pune și întrebarea neliniștitoare: „Odyseu, oare înțelegi tu că va trebui/ să vâslești unde nu este mare/ și să vânturi grânele unde n-ai semănat?” Anxietățile omului contemporan comunică astfel intim cu cele ale figurii din mitologie și epopee.
Aproape toate poemele au menționate sub ele data și locul scrierii, evidențiind și în felul acesta „realismul” notației: Lefkada, Napoli, Atena, Palermo, Roma, Ulm, Paris, Dresda, Sibiu, Brașov, Ierusalim, Novosibirsk, București, Ciudad de Mexico… Sau: nume de scriitori cunoscuți, cu care a comunicat, și traducându-i, și ca prieteni, precum Lobo Antunes, Mario Luzi; ori de pictori: Caravaggio, Tiepolo, Rembrandt, Cézanne, Duchamp… Punctul de plecare al acestor texte va fi, firește, conturarea unui cadru obiectual, a unui peisaj semnificativ, câte o schiță de portret – toate, pretexte pentru o reflecție crescută din aceste date primare, evocate dar și interpretate din unghiul capacității de exploatare simbolică, de sugestie a unor stări de lucruri cu valoare universală ori implicând în chip personal subiectul îndemnat să se confeseze. Notația „directă” își găsește mereu adaosul complementar în răsfrângerea ei intelectuală, cu devieri, divagații, care, oricât de întinse, converg întotdeauna spre punctul central al „ideii”; iar astfel de reflecții punctuale sunt de cele mai multe ori surprinzătoare, cumva la modul „manierist”, al jocului ideilor cu fantezia, cu dexterități combinatorii de „ingegno” pe care i le va fi retrezit dificila, chiar spectaculoasa transpunere în românește a primului César Vallejo, cu îndrăznelile sale cvasiermetizante din, bunăoară, Trilce. E limpede, însă, că Dinu Flămând are talentul, puternic marcat individual, de a șlefui, odată cu finețea cugetării, și expresia ei verbală.
S-ar putea spune, așadar, că poeziile din acest volum sunt „ocazionale”, cu precizarea imediată că zisa „ocazie” e ridicată mereu la un grad de generalitate prin jocul inteligent al asociațiilor de imagini și de idei. Revenind la „omul cu vâsla pe umăr” din poemul liminar, un al doilea text propune, de exemplu, un alt mic „reportaj” lefkadian, călătorie pe o ambarcațiune turistică în Itaka, cu rememorări de date culturale (poeta Sappho s-ar fi aruncat aici de pe o stâncă, dezamăgită de „iubirea pentru Phaon, playboy al vârstei de bronz”, e reamintită o lectură a Odyseei din ediția pariziană „Pléiade” cu notarea unor episoade ale întoarcerii acasă a eroului homeric, nerecunoscut la început de ai săi, care se apărase cândva de ochiul Ciclopului spunând că se numește „Nimeni”, cu observarea, prin contrast, a absenței oricărei referințe, pentru vizitatori, la rezonanța simbolică a locului: „iar eu/ simt cu adevărat că tu chiar devii nimeni plutind în derivă pe marea/ acestor vide suflete de idiôtai/ ca oricând mai aproape acum/ de moartea ta cea adevărată”…
Aproape fără excepție, poemele sunt un soi de improvizații libere în aparență, însă atent supravegheate în articularea ideatică și organizarea formală, – puncte de plecare pot fi, cum spuneam, mai ales impresiile „călătorului”, care cheamă imediat date ale memoriei culturale, aduse la simplitatea și firescul faptului cotidian. În Bitola, de pildă, apare imaginea anticei cetăți macedonene Heracleea, în care e readus dascălul împăratului Alexandru – „l-am zărit pe Aristotel din vale urcând/ gâfâind cu poalele togii suflecate/ grăbindu-se să-și tragă elevul de urechi/ spre rigorile Logicii, ale Poeticii sau ale Eticii/ cu care se poate și bine somnola spre amiază”; niște „grafitti” de pe zidurile pompeiene, unde se alătură propaganda electorală a „edilului” cu inscripții scabroase, cu câteva zile înainte de catastrofa vezuviană, atrag meditații ce concentrează cumva mozaicul de impresii împrăștiate, într-o formulare ca aceasta: „Viu rămâne/ în urma noastră – dacă ar fi să tragem de aici o concluzie -/ numai câte un gest fără prea mare însemnătate/ și numai ceea ce fără efort trăim, dacă e să rămână”; sau, în final, această încheiere sceptic-resemnată, pusă sub semnul unor amenințări permanente: „sfânta bârfă a vieții/ e uriașul miracol al acestei istorii/ ce dovedește că respirația omului e ca urma păsării/ dincolo de orizont rămasă în aer…// Iar Vezuviul stă la pândă.” Este unul dintre fragmentele de poem care ar putea sta, ca un fel de motto, în fruntea cărții.
Or, astfel de „ocazii” apar în toate paginile: notarea vizitei la o expoziție a avangardistului Marcel Duchamp începe cu această foarte sugestivă caracterizare, între metaforă și „idee”: „Opera absolută a lui Duchamp este aerul/ cu transparență absolută, când nu se vede nimic prin el, / nicio ființă, niciun obiect nu ar trebui/ să se prostitueze – credea el/ în imobilitatea de a fi”, cu adaos de reflecție complicată cu amintitul rafinament manieristic: „Iar când îmbraci caliciul contrarietății/ apare și spaima spaimei de a spune ceva,/ deci îți rămâne doar să păzești cuibarul/ unde brava imposibilitate stă cloșcă”; pentru a încheia cu o comparație ironică cu Brâncuși, pe care altminteri îl ajutase „să-și vândă păsările și mămăliga unor plictisiți yankei”: „între cei doi era/ o perfectă cooperare; unul scotea caninii esenței,/ chiar știrbă,/ celălalt punea etichete vidului”. Și, în fine, o nevoie salutară de eliberare de acest vid cu etichete pretențioase: „Ia-mă de mână, umbră a mea/ să ne ducem la soare…” (Maestrul aerului). Un pretext – complicat-reflexiv – este, în altă parte, mai amplul poem Cogito… dubito”, declanșat de o amintire livrescă: o propoziție latinească a lui Descartes care se întreba ce cale trebuie să apuce în viață, dezorientat între vis și realități considerate rațional; prilej, și de data asta, de a face salturi meditative spectaculoase de la filosoful francez la Einstein și la matematicianul Gödel, pe fundalul unui vis trăit într-un hotel din… Stockholm. O Scrisoare către César Vallejo evocă deopotrivă drama personală a poetului și orbirea sa ideologică în fața comunismului moscovit, cu aceeași melancolică familiaritate: „A trebuit, da, să mai treacă un deceniu/ de la ultimul meu trandafir alb pe piatra ta neagră/ din Montparnasse, unde sper că seara te vizitezi,/ cu Cioran și Baudelaire, nu departe de tine; deși eu credeam/ că fug de tine definitiv, după ce… incredibil/ ai scris că Marx se spăla în același râu, mai la vale,/ cu Heraclit inepuizabilul… ca să te regăsesc” ; un tablou în care împărăteasa Maria Tereza stă cu piciorul pe harta Transilvaniei trezește o reacție șugubăț-revoltată: „Ce să văd:/ ea stătea cu piciorul chiar pe Transilvania/ MEA/ devenită provincie-covor/ călcată cu o prestanță bovină.// cum dracu’ să-i spun să își ia picioarele/ de acolo?// Mi-a stricat toată ziua”; altul, cu un portret făcut de Cézanne nevestei sale – « profesionistă a imobilității » – speculează pe tema contrastului cu vivacitatea coloristică a ambianței, „fiindcă doar pasiunea face și portretul indiferenței”; gândul la autoportretele lui Rembrandt – selfies! – îi evocă „un fel de savantă auto-batjocură”; o vizită la romancierul Lobo Antunes notează „surzenia lui selectivă” și reflectează la „fastuoasa muțenie a vieții (care) scoate limba la noi”; celebra întrebare nostalgică a lui Cioran, „La ce ți-a folosit că ai părăsit Coasta Boacii?”, trimite insolit spre „capcana ontică unde căzuse Leibniz:/ ‚de ce există ceva și mai degrabă nimic?’ ”; altundeva ni se spune că „Homer n-a fost unul singur,/ funcționa prin nenumărate cetăți multiplu/ anticipând soluția pessoană”; „umbra mea transilvană era tot un fel de plăcută umbră virgiliană”…
Am ales aleatoriu câteva dintre sintagmele ce duc cu gândul la artizanatul manierist menționat mai sus. Dinu Flămând surprinde mereu prin asemenea mostre de asociere neașteptată de idei și imagini, cu trimiteri la lecturi literare, filosofice, științifice, aduse insolit într-un discurs ce-și îndulcește austeritatea speculației intelectuale prin apelul la înscenări și elemente de fapt și de limbaj cotidian. În peisajul poeziei românești actuale, ni se propune, în orice caz, un mod de a scrie deloc obișnuit. Ne amintim că, vorbind despre sonetele sale din volumul Veghea și somnul (2016), poetul afirmase că „esențială în sonet pare a fi mai degrabă rigoarea conținutului decât tiparul formei”. E o opinie ce se confirmă și în noua carte, neconstrânsă de geometria formală, dar riguroasă în fond în conținutul ei reflexiv.
Considerații similare s-ar putea face și despre originalul „jurnal de carantină” (tot al unui călător!) ținut la Lisabona în anii pandemiei (2020-2021). Sunt, aici, în majoritate, pagini de „reportaj cotidian” ce surprind atmosfera apăsătoare a izolării de teama dușmanilor virotici nevăzuți, evitarea contactului direct cu semenii, dar și din astfel de „ocazii” banal-cotidiene poetul scoate sugestii neașteptate privind, de pildă, ambiguitatea limbajului literar ce-l „infectează” în chip specific pe interlocutorul accidental: „S-a aflat că vorbind de la om la om/ și față în față unul cu celălalt/ mai mare e posibilitatea de a ne contamina/ reciproc decât dacă i-am strănuta/ interlocutorului chiar în față. Căci vorbindu-i/ direct e ca și cum ai trage cu mitraliera în el/ în vreme ce strănutul e numai explozie/ de grenadă ce împrăștie schije în toate părțile/ deci microbii se mai înfig în iarbă și-n varul zidurilor;// nu se precizează ce fel de cuvinte țintesc mai bine/ nici natura sau conținutul celor mai penetrante/ și mai contaminante/ dar trebuie să acceptăm cu onestitate/ că în cazul acestor posibile otrăviri/ cuvintele nu transportă neapărat/ vreun agent patogen/ ci mai degrabă o perfidie// care în jetul predicativ devine/ o infecție indirectă și ambiguitatea/ ce cărăușește cuvintele nefiind s-ar zice/ în intenția vorbitorului ci poate doar/ ca un plan ascuns al destinului;// deci se întâmplă că biata locuțiune/ duce un amestec de cuvinte și virusuri/ ca praful de pușcă în căutarea scânteii;// iar dacă aerul conține și unele cuvinte/ gravide de înțeles/ nefastă rămâne mai mult partea ne-semantizată/ parazitând omul în momentul contagiunii/ poate și prin energia predicativă/ care alcătuiește Lumea!” E un exemplu de cum se reușește, subtil, transformarea (era să zic transfigurarea) unui fapt dintre cele mai banale într-o ramificată situație poetică… Și încă o mostră de text în care autorul „fixează senzația” dar o și orientează către sfera literaturii și artei. Este un extras din secvența XIII a „jurnalului”, unde, pornind de la ceea ce vede poetul pe o stradă din Lisabona, adică doi pietrari ce refac macadamul, se ajunge la referințe culturale: un tablou cu pietrari al lui Courbet, dispărut în bombardamentul american de la Dresda, un vers de René Char și o referință aleatorie la poezia lui Chrales Péguy: «Estimp amândoi pietrarii transpiră și în text și în imagine/ iar transpirația acră ce îi îmbibă este viața lor/ asudând din om prin toți porii realității// trebuie să o vadă și cel care a văzut/ nu de tot văzând/ și să o simtă și cel care a citit neînțelegând/ transferul alchimic care e o citire cu nările…// (Hop și Péguy pe-acolo: cică pietrarii/ nici nu ar simți greutatea pietrelor dacă s-ar gândi/ că din pietrele lor ridică o catedrală),// doar că n-a fost să fie… fiindcă sublimul/ nu trece zilnic/ pe toate drumurile braț la braț cu eternul/ feminin și țâțos, iar rareori vreo hlamidă ca semn de răsplată/ metafizică îmbracă umerii sărăntocilor…” Cam așa se petrec lucrurile în acest jurnal, insolit și el în măsura în care amalgamează date de notație diaristică propriu-zisă cu asociații cărturărești și reflecții de factură eseistică contaminate programatic cu registrul metaforic al expresiei îndrăznețe. Este un proces de simbioză senzorial-intelectuală care-i reușește spectaculos autorului acestor două cărți recente, individualizându-i stilul și consolidând astfel o poziție de prim-plan pe scena poetică românească.
Dinu Flâmând, Om cu vâslă pe umăr, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2020; Scaun la Fereastră, Lisabona, jurnal de carantină 2020-2021, Editura Şcoala Ardeleană – Muzeul Naţional al Literaturii Române, Cuj-Napoca, 2022