Considerat în Franța, imediat după apariție, „un roman extraordinar”, „o împletire remarcabilă de realitate și ficțiune” sau chiar „cel mai bun roman de debut după Binevoitoarele lui Jonathan Littell”, Magul de la Kremlin (Le Mage du Kremlin) de Giuliano da Empoli a devenit nu doar un best-seller (s-a vândut rapid în Hexagon în peste patru sute treizeci de mii de exemplare!), ci și un important punct de reper pentru numeroși oameni politici sau analiști. Publicat în anul 2022, la foarte scurt timp după invadarea Ucrainei de către Rusia, romanul s-a transformat, aproape peste noapte, mai ales în Franța, într-un adevărat ghid pentru înțelegerea cel puțin a unora dintre motivațiile Kremlinului și, desigur, într-o lectură de neratat pentru toți cei interesați de problemele cele mai fierbinți ale actualității.
Desigur, autorul acestei cărți a ajuns, la rândul său, foarte rapid, în atenția publicului cititor – nu doar din Franța, ci din întreaga lume, căci romanul a fost foarte repede tradus (sau este în curs de traducere) în numeroase limbi. (Merită cu prisosință remarcată, în acest context, excelenta și inspirata versiune românească a textului, semnată de Bogdan Ghiu, apărută de curând, la Editura Humanitas Fiction din București, Colecția „Raftul Denisei”, care a oferit atât de repede publicului de la noi șansa de a citi această uimitoare carte!). La faima ei au contribuit, evident, și importantele și prestigioasele premii literare cu care a fost recompensat Le Mage du Kremlin – Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac, Giuliano da Empoli (născut în 1973) fiind și foarte aproape de câștigarea Premiului Goncourt pe anul 2022 (de care l-a despărțit un singur vot). Autorul însuși a fost uimit de acest imens succes, el declarând că permanenta atenție de care se bucură, mai cu seamă după izbucnirea (și prelungirea) războiului din Ucraina, l-a luat cumva prin surprindere. Însă, dacă avem în vedere activitatea sa literară de până acum, celebritatea din prezent nu este deloc inexplicabilă, câtă vreme italo-elvețianul da Empoli este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori francezi ai momentului. Absolvent de Drept, specializat ulterior în Științe Politice, afirmat în calitate de jurnalist, comentator și consilier politic (a fost, de pildă, printre apropiații primului ministru italian Matteo Renzi), profesor și eseist, autorul de față s-a afirmat deopotrivă în domeniul ficțiunii și în cel al non-ficțiunii, găsindu-și adevărata vocație, de romancier, odată cu acest remarcabil text, elaborat, după cum a mărturisit chiar el, în prima parte a pandemiei – care, de altfel, i-a și întârziat apariția (manuscrisul fiind predat la Editura Gallimard încă din ianuarie 2021). Numit chiar „kremlinologul european al momentului”, Giuliano da Empoli a ajuns să fie pe dată nu doar citit, ci și citat de figurile reprezentative ale politicii franceze, de la primul ministru Élisabeth Borne (cucerită de carte „încă de la primele pagini”, după cum nu a ezitat să afirme), la fostul ministru de externe Hubert Védrine (care a definit romanul drept „incredibil de credibil”) sau la fostul prim ministru Édouard Philippe (convins că Magul de la Kremlin e în primul rând o profundă meditație asupra puterii).
Textul este construit în jurul figurii „magului” Vadim Baranov, cel mai important consilier al „Țarului de la Kremlin”. Inspirat ca personaj de figura reală a lui Vladislav Surkov, unul dintre apropiații lui Vladimir Putin, protagonistul lui da Empoli prezintă, cu o uimitoare artă și, pe deasupra, cu o excelentă cunoaștere a mecanismelor nu o dată ascunse ale funcționării aparatului puterii de la Kremlin, mărirea și decăderea consilierilor politici – să nu uităm că, în anul 2020, însuși Surkov a fost eliberat, la ordinele directe ale lui Putin, din toate funcțiile pe care le deținuse până atunci, deși influența sa poate fi încă identificată la nivel ideologic în unele manifestări sau decizii ale Kremlinului. De-a lungul romanului, Baranov, relatând, de la un anumit punct încolo (mai precis, de la al treilea capitol) el însuși faptele și evenimentele, conduce cititorul prin labirintul politicii ruse, dezvăluind și, uneori, explicând în amănunt, modul de gândire și metodele care au ghidat Rusia și i-au orientat acțiunile în conflictele care au marcat ultimele decenii, de la războaiele din Cecenia și anexarea Crimeii, la momentul de mare expunere mediatică reprezentat de Jocurile Olimpice de Iarnă de la Soci sau la recenta invadare a Ucrainei. Talentat povestitor, având pe deplin simțul echilibrului stilistic și de conținut și beneficiind, în plus, de un asemenea material (pe care, în paranteză fie spus, îl cunoaște perfect, căci a studiat personal o serie de aspecte și fenomene, în timpul celor patru călătorii de documentare pe care le-a întreprins în Rusia), autorul reușește să-și transforme romanul de debut într-un veritabil tur de forță artistic, justificând cu adevărat faima mondială pe care a dobân-
dit-o. „Acest roman este inspirat din fapte și personaje reale, cărora autorul le-a împrumutat viață particulară și replici imaginare. Cu toate acestea, este vorba de o adevărată poveste rusească”, menționează da Empoli încă de la început.
Cu toate acestea, mai ales peste Ocean, exegeții au exprimat și o serie de rezerve cu privire la modul în care a fost descris Putin de-a lungul cărții, unele voci considerând că dictatorul de la Kremlin (numit întotdeauna Țarul) ar fi privit cu cam prea multă îngăduință ori chiar, pe alocuri, cu bunăvoință. Astfel, permanentul amestec de realitate și ficțiune care alcătuiește romanul ar putea conduce chiar la o confuzie între aceste două teritorii – între care, e drept, da Empoli nu mai trasează vreo graniță clară. Iar aspectele miraculos-ficționale, cele care, suficient de previzibil, ajung să fascineze cititorii de pretutindeni (tocmai pentru că Giuliano da Empoli este cu adevărat un extraordinar romancier!), dau, la o privire mai atentă, impresia că nu se potrivesc cu acea detașare de care se presupune că ar trebui să fie caracterizată analiza (fie ea psihologică, fie politică). Cu toate acestea, scriitorul a insistat mereu, în toate aparițiile sale publice și în numeroase interviuri pe care le-a acordat, asupra caracterului voit analitic al Magului de la Kremlin, text care ar fi menit, în opinia sa, să ajungă „chiar mai aproape de cea mai profundă latură a realității decât ar putea-o face vreun eseu, fie el oricât de elaborat.” Cei mai sceptici au spus chiar că tocmai această dorință a autorului determină, pe alocuri, apariția unor imagini stereotipe ale Rusiei, incapabile să rezolve complicatele enigme ale acesteia ori să clarifice cu adevărat cine știe ce motivații ascunse ale celor care au condus-o sau o conduc.
Însă, oricum ar fi și în ciuda oricăror reproșuri care s-ar putea aduce cărții, Magul de la Kremlin reprezintă o reușită la nivelul analizei psihologice și a descrierii universului până acum aproape total necunoscut al consilierilor politici de la Moscova. Astfel încât Baranov, protagonistul, deși inspirat de o figură reală, rămâne prin excelență un extraordinar personaj literar – remarcabil fiind și faptul că tocmai prin intermediul acestuia (o ficțiune, în esență) da Empoli aduce în paginile textului său câteva figuri care au marcat și marchează lumea politică a Kremlinului, de la Boris Berezovski la Evgheni Prigojin, conducătorul grupării paramilitare Wagner, sau chiar la Garry Kasparov, marele șahist și oponent îndârjit al regimului lui Putin. Cumva, farmecul uneori aproape indescriptibil al cărții tocmai de aici vine, din arta scriitorului de a evoca și convoca aceste apariții ale realității prezentului și a le îngloba într-un discurs prin excelență ficțional, din a cărui putere cititorului îi e greu să se elibereze. În plus, „magul” Baranov, care, treptat, se va substitui cu totul naratorului, împărtășește cu acesta (dar și cu autorul…) admirația pentru opera scriitorului dizident rus Evgheni Zamiatin și pentru marii moraliști și eseiști francezi.
Interesant este, apoi, că Baranov, deși ocupă o poziție foarte importantă în universul politicii moscovite, reușește să-și păstreze de la un capăt la altul al cărții detașarea, definindu-se în primul rând prin statutul de observator al lumii din jurul său – pe care, însă, nu ezită să o ironizeze ori chiar să o critice atunci când crede de cuviință. Semn că nu aderă fără rezerve la nici o politică și nu slujește fără noimă vreunui scop. Iar atunci când vreunul dintre favoriții momentului, de pildă Berezovski, cade în dizgrație și va fi îndepărtat de la Kremlin pentru totdeauna, Baranov reușește să-și exprime compasiunea față de el, deși asta contravine, evident, opiniei oficiale. Rămânând în mod deliberat „privitor ca la teatru” (chiar după ce e îndepărtat și el de la Kremlin, dar își păstrează fascinația față de Țarul de acolo!), Baranov se folosește de toate resursele ironiei pentru a analiza ceea ce vede, ceea ce află, ceea ce știe că se va întâmpla, ori comentând, cu o atitudine de participare mai degrabă estetică decât activă, toate momentele esențiale ale prezentului în care este situat, de la dorința rușilor de a avea un conducător puternic (a se citi autoritar), la atitudinea nu o dată lipsită de înțelegere cu privire la realitățile lumii ruse de care a dat dovadă Occidentul.
„Marea provocare pe care a reprezentat-o pentru mine această carte a fost aceea de a privi lucrurile din punctul de vedere al diavolului”, spunea Giuliano da Empoli, în încercarea de a clarifica unele dintre resorturile acestui atât de îndrăzneț dar și de bine documentat roman. De aici jocul subtil al măștilor și glisarea perspectivelor, precum și schimbarea punctului de vedere, care trece de la instanța narativă la cea auctorială, apoi la aceea a protagonistului, Baranov – imagine transfigurată estetic a noului „Rasputin al lui Putin”, temutul ideolog Surkov. Caracterul prin excelență romanesc al acestui personaj, teoreticianul așa numitei „democrații suverane” de la Moscova, numit obsesiv în unele cercuri apropiate de sferele puterii, „magul de la Kremlin”, „m-a șocat de la bun început, dar m-a și fascinat prin latura sa machivellică, prin capacitatea sa de a se erija în eminență cenușie a regimului”, va spune autorul, „tocmai de aceea am decis să îl folosesc din plin.” Și din această perspectivă vor fi prezentate numeroase momente extrem de importante pentru evoluția Rusiei ultimelor două decenii și jumătate, de la ascensiunea la putere a lui Putin, în tumultuoșii și zbuciumații ani ’90 ai secolului trecut, la cristalizarea doctrinei sale, mizând pe menținerea ordinii în plan intern și pe diversele manifestări de forță în plan extern.
Dar ce-i rămâne omului Baranov, la capătul tuturor acestor manevre? O noapte albă în care se confesează și în care ar vrea să poată spune totul – în primul rând despre beția puterii de la Kremlin, dar și despre Țarul care, la adăpostul palatului său, urzește planuri incredibile și duce la desăvârșire, cu ajutorul unei armate de consilieri și angajați fideli, arta dezinformării, sub pretextul mereu adus în prim plan al „reînvierii Mamei Rusia”, care ar trebui să înglobeze, în conformitate cu această doctrină a permanentei expansiuni, alte și alte teritorii sau națiuni. Expresie a unei imense și iremediabile singurătăți, atât a lui, cât și a sumbrului Țar, nimic altceva, în fond, decât varianta în cheie contemporană a numeroaselor romane centrate pe tema dictaturii și pe imaginea dictatorului care au marcat mai cu seamă literatura latino-americană a ultimei jumătăți de veac, de la Alejo Carpentier sau Augusto Roa Bastos la Gabriel Garcia Márquez, Magul de la Kremlin devine, pe nesimțite, și o meditație amară cu privire la singurătatea puterii și puterea totală, al cărei unic aliat devine singurătatea. Un tur de forță în plan artistic și un roman de debut uluitor. „Am început să scriu această carte ca și cum ar fi fost un eseu”, mărturisea autorul. „De fapt, în afara datelor ce țin de viața personală a protagonistului, toate celelalte detalii pe care le dau sunt adevărate, am făcut o reconstituire foarte fidelă a ceea ce reprezintă Rusia de douăzeci de ani încoace. Însă în inima oricărui sistem de putere, mai ales dacă e vorba despre puterea rusă, sunt atâtea elemente paradoxale, o contradicție permanentă, o tendință irațională pe care doar literatura o poate explora până la capăt…” Iar dacă unii exegeți au afirmat că autorul ar fi „un mare vizionar al lumii contemporane”, iar alții că Giuliano da Empoli e printre puținii occidentali care cunoaște atât de bine subiectul pe care îl abordează (calități care, desigur, nu se exclud, după cum a demonstrat Jérôme Garcin!), trebuie să ținem seama și că Magul de la Kremlin e o carte care, având grația și construcția impecabilă a clasicilor francezi, e un text dureros de actual, care ne pune pe gânduri și ne ajută să privim cu mai multă atenție și să reevaluăm chiar și acele lucruri – fie ele și evenimente istorice – pe care aveam impresia că le-am înțeles deja.
Giuliano da Empoli, Magul de la Kremlin.
Traducere și note de Bogdan Ghiu, București,
Editura Humanitas Fiction, 2023