Guguloiul şi hălăciuga

Dacă am considera stelele nişte cărămizi ale unei construcţii cosmice, structura universului observabil ar fi putea fi descrisă ca un agregat piramidal multietajat : stele → galaxii → roiuri de galaxii → superroiuri → ziduri şi filamente → „reţeaua cosmică”. În cazul propriei noastre stele, bunăoară, scara ar urma treptele : Soare → Calea Lactee → Grupul Local → roiul Virgo → superroiul Laniakea → Complexul Pisces-Cetus. Dincolo de 300 de milioane de ani-lumină însă, acest agregat de mulţimi incluse în alte mulţimi începe să ia aspectul unui ansamblu omogen şi izotrop (fenomen zis „Sfârşitul Măreţiei”), o „reţea cosmică” sferică de 93 miliarde de a.l. diametru totalizând minimum 2 trilioane de galaxii.

Deşi cu întinderea sa de 520 milioane de ani-lumină ar părea că-şi merită numele („paradisul nemăsurat” al indigenilor hawaieni), Laniakea se numără doar printre codaşii clasei atunci când strigi catalogul :

Laniakea numără 300-500 de roiuri totalizând peste 100.000 de galaxii, roiuri grupate în patru mari aglomerări : Hydra-Centaurus (incluzând Zidul Antlia şi Marele Magnet), Virgo (incluzându-ne şi pe noi), Pavo-Indus şi Sud. Acest Mare Magnet (cei cu engleza învăţată pe tractor zic „Marele Atractor”) e o supraaglomerare în jurul roiului Abell 3627 ce pare să atragă toate celelalte roiuri din componenţa guguloiului Laniakea. Dar să fie el într-adevăr centrul gravitaţional al superroiului ? Nu pare suficient de masiv pentru a fi în stare să atragă atâtea roiuri grele, ceea ce lasă de bănuit că dincolo de el, undeva pe lângă superroiul Shapley, se ascunde un şi mai puternic magnet („Greater Attractor”). Cert este că aceste guguloaie nu au cheag gravitaţional şi nici frontiere clare, ci se dispersează lent, aşa încât individualizarea lor trebuie făcută cinematic, examinându-le traseele şi vectorii, cam în acelaşi fel în care ai urmări mişcarea şi metamorfoza norilor. Ca atare, Laniakea şi vecinii săi (Shapley, Hercules, Coma, Perseus-Pisces şi mai mititelul Vârf-de-Săgeată) nu apar pe hărţi ca nişte teritorii distinct conturate, ci ca nişte plete în vânt ori nişte arteziene, încât poate ar trebui să întrebuinţez, în loc de „guguloi”, mai curând eticheta „hălăciugă”.

Între aceste muşuroaie de galaxii se cască ici-colo nişte prăpăstii fără fund de te ia ameţeala (cei cu stomac sensibil ar face bine să sară peste tabelul de mai jos), un fel de fântâni abisale cu pereţi circulari de galaxii. Cea mai largă, KBC ori Gaura Locală (adică, să am pardon, din Fecioara), ne înghite şi pe noi, Calea Lactee, întregul roi local Virgo şi o bună parte din superroiul Laniakea. Voi improviza o tabelă de marcaj a „golgheterilor” fruntaşi, spre o paralelă cu panoul de onoare al aglomerărilor de galaxii atârnat mai sus :

Majoritatea măsurând „doar” 10-100 milioane de ani-lumină, aceste hăuri sunt în genere de vreo cinci ori mai mici decât guguloaiele pe care le separă. Cum vedeţi, prefer totuşi în continuare „guguloi”, fiindcă sună ca o versiune mioritică a englezescului googol, termen născocit în 1938 de un nepoţel de nouă anişori al matematicianului Edward Kasner şi transcris greşit pe certificatul de botez al Sf. Google la care ne închinăm cu toţii azi de la vlădică până la opincă. Întrecând chiar şi totalul particulelor din univers (10⁷² –10⁸⁷), un googol înseamnă 10¹⁰⁰ (unu urmat de 100 de zerouri) iar un googolplex = 10^googol , număr care nici nu încape în gândire, ceea ce nu împiedică însă deloc jurisprudenţa americană în materie funciară să exprime prin acest monstru lexical micimea unui „petic de pământ”. Dar chiar şi aceşti mamuţi numerici au totuşi nişte limite, pe când necuantificabilul nostru „guguloi” ar băga în sperieţi până şi un strigoi evadat din Cimitirul „Ziua de Apoi”.