Nina Corcinschi își sub-intitulează volumul său de cronici literare „eseuri”. Nu îmi pot explica de ce o face. Mă ademenise acest titlu, Realitatea ca hologramă, citit ca eseu (ca problemă, ca provocare). Or, chiar dacă pune sub semnul întrebării vechea dihotomie „realitatea” ca adevăr empiric preexistent și „literatura” ca foc palid/ copie palidă a acestei realități, proiectată pe hârtia tipografică/ fotografică, sensibilă la focarul optic, a paginii de carte, oricum se întrevede un respect religios față de „realitatea nestructurată”, care este „viața”. Doar că realitatea asta este – încearcă să ne sugereze chiar autoarea – generată de cărți. Eu aș spune mai mult: ea este doar un… vis al realității eterne. Al realității din cărțile lumii.
De fapt, doar două texte din cartea Ninei Corcinschi sunt mai aproape de ceea ce s-ar numi eseu (oricât de proteic și polimorf, genul acesta literar poate fi definit și exemplificat suficient de limpede). Unul este dedicat operei lui Andrei Țurcanu, altul – lui Vitalie Ciobanu, dar și acestea sunt mai curând niște mici studii, prea riguroase ca să fie și ele eseuri (aici îl trecem și pe Bogdan Crețu, care închide plutonul/ cartea, având parte de o generoasă analiză a romanului său Cornul Inorogului, într-o cronică segmentată pe capitole intitulate, deci tot un mic studiu). Nu e o problemă gravă, decât, poate, ca falsă indicație de lectură: cineva, interesat de critica de întâmpinare a autoarei, ar putea să treacă pe lângă această carte, din cauza indiciului fals. Or textele ei sunt cronici de carte și încă niște cronici bune.
Nina Corcinschi e unul dintre puținii critici din Basarabia care scriu incisiv și cu pasiune. Unul dintre puținii lupi sanitari din acest spațiu, care își alege cu grijă prada și căruia grafomania îi provoacă indigestie. Doar că (detaliu previzibil pentru spațiul nostru mioritic/ nonconflictual) discernământul se manifestă mai mult prin selectarea cărților recenzate, care, odată alese, obțin imunitate și nu mai sunt atacate de săgețile criticului. Cu mici excepții, acidul developant de monede false fiind servit în doze homeopatice, pentru a nu șoca. Iată un exemplu, rar, cum ziceam, de obiecție critică: „se resimte o povară a detaliilor, o abundență a momentelor demente, morbide, căror le scapă miza artistică”. Poate că nici nu e nevoie de mai mult, dacă criticul nu s-ar fi speriat de obiecția… prea critică și nu ar fi adăugat concesiv: „dar poate (că) un jurnalist de investigație a realităților basarabene știe mai bine”. Bună și fraza asta împăciuitoare, doar că jurnalistul (Pavel Păduraru) a scris un roman, care trebuie citit/ interpretat pe criteriile genului.
Cartea se împarte în capitole intitulate poetic (preluând, de fapt, titluri de cronici), dar delimitând exact genurile atacate: poezie, proză, critică, nonficțiune. Unul dintre aleșii Ninei Corcinschi, protagonist al realității văzute ca hologramă, este Emilian Galaicu-Păun. Două cronici alăturate, plus prezența poate cea mai vizibilă în exercițiul monografic al Ninei Corcinschi (Narațiuni ale erosului, 2019) îl pune pe lista favoriților. Ca să-i fie cititorului și mai limpede structura cărții, vom preciza că ultimul compartiment e intitulat (Alte) Narațiuni ale erosului, un fel de addenda la volumul editat în 2019. Acest compartiment complementar include, pe lângă cronica desfășurată la romanul lui Bogdan Crețu, un mic studiu despre prințul Mîșkin al lui Dostoievski.
Titlurile cronicilor la cărțile de poezie sunt… poetice: Poeme din grădina cu rodii, Frumusețea violentă a poeziei, Trupul Cain îl întreabă pe sufletul Abel, Poezia ca un tablou pointilist… Prima cronică din această listă examinează un proiect editorial al lui Emilian Galaicu-Păun, o bizară și indestructibilă construcție arhitectonică (în 3D), alcătuită din două volume, legate sofisticat printr-o arcadă imposibilă, ca desenele lui Escher. Dar fiecare poem se pretează – până la un punct – analizei obișnuite și tocmai asta face Nina Corcinschi, încercând să pună la temelia exegezei pietre arhetipale, paradigmatice: „Pasiunea, «născută din prima frază – la prima vedere», deține două elemente cardinale ale simțirii erotice, adâncimea și fulguranța. Adică esența transformatoare, de experiență-limită, pe de o parte, și străfulgerarea emoției, cu mirarea și revelația, pe de alta. Iubirea se esențializează și se îmbogățește în carate, trecând prin nesfârșite filtre culturale…” etc. Și tot aici (în continuare): „A(II)Rh+eu recuperează – prin insolitare – arheul iubirii în ecoul căruia vibrează transcendența, se aude ritmul primordial din Cântarea Cântărilor.”
S-ar părea că, în căutarea reperelor temeinice, arhetipale, referințele livrești (sau istorice, culturale) sunt inevitabile, indiferent de poet, dar nu e așa. Poezia Silviei Goteanschi, autoare din generațiile mai recente, este pe cât de spectaculoasă, pe atât de… inocentă livresc, ea „transmite impresia unei mișcări de violență interioară, care sfidează limitele (inclusiv, limitele culturale obișnuite, aș zice – n.m., mvc) pentru a lăsa fluxul imaginației să curgă într-o libertate stihială”. Iar mai departe, inocența culturală (inventez un concept, circumstanțial, desigur) e drojdia bună pentru privirea insolită/ insolitară: „Poeta cu o percepție hulpavă a insolitului și o nebănuită prospețime a receptorilor transformă în poezie tot ce atinge”.
Și la proză avem favoriți. După Vitalie Ciobanu și Bogdan Crețu, ar fi de menționat atenția criticului pentru Tatiana Țâbuleac și romanele ei Vara când mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă. Și aici autoarea caută diagnoza în rădăcinile maladiei. Or chiar maladiile (într-un caz, ale protagoniștilor, în alt caz, ale societății) sunt obiectele de studiu ale romancierei. Personajul romanului Vara când mama a avut ochii verzi (tradus deja în franceză, spaniolă, germană, norvegiană și poloneză), roman care „prin repudierea normelor sociale și setea disimulată a personajelor și candoare (…) se apropie cel mai mult de bestsellerul lui J.D. Salinger, De veghe în lanul cu secară”, are o „fișă clinică” definitorie pentru întregul parcurs al narațiunii. Este „un tânăr dezaxat, aproape schisofrenic, bântuit de pulsiuni sadice, pacient al cabinetelor de psihiatrie”. Contextul e și el favorabil dramei: „o mamă grasă, autistă la drama tânărului” (și bolnavă iremediabil de cancer, vom afla mai târziu), apoi o soră pe care a iubit-o mai mult decât pe oricine, „moartă de mică”, „un tată crud și brutal care își părăsește familia pentru o altă femeie”, o „bunică oarbă”. Iar pentru ca drama să fie „universală”, ne șoptește criticul, „Alexy este fiul unor imigranți polonezi din Londra, iar locul unde se întâmplă povestea lui este un sătuc din Franța”. O situație-limită dintre un tragic fără ieșire (cu mize care nu mai țin de legătura logică dintre cauză și efect) și un dramatism care caută disperat o soluție (tragicul e zeesc, dramaticul e uman). Exegeta se concentrează pe schimbul radical al perspectivei, care nu mai ține de existență și supraviețuire („întreg romanul este zbaterea acelei păsări – imagine invocată în roman – mvc – după ce a fost decapitată”). Consecutiv, după ce „furia, cinismul… se topesc tot mai mult în briza caldă de umanitate” (criticul remarcă și faptul că autoarea „evită să se oprească asupra cauzalității faptelor”, iar asta înseamnă – după mine – că asistăm la convertirea romanului în poem), „într-un alt proiect, mai bun și mai demn, al fanteziei, al jocului de-a tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte”, vom urmări (pe palierul demonstrativ al exegezei) cum „personajele devin niște semizei cu puteri miraculoase, căutând hibris-ul și îndepărtând limita”. Și, mai încolo: „Mama devine succesiv mai frumoasă, mai deșteaptă, mai spirituală. Din obeză, grea, carnală, devine tot mai diafană, mai ușoară, vaporoasă – se spiritualizează”.
Cronica la celălalt roman al Tatianei Țîbulesc (tradus și el în mai multe limbi: franceză, spaniolă, bulgară, catalană, albaneză) e mai expeditivă, mai puțin analitică, mai descriptivă. O fi existând și aici o explicație: exegeta nu aplică o grilă preconcepută tuturor textelor analizate, fiecare text recenzat impunându-și nu doar subiectul, ci și strategiile, și (chiar) poetica. Nu lipsesc însă nici aici grilaje teoretice, precum identificarea acestui topos: „Curtea devine o insulă, cu o existență autonomă, parcă ruptă de lume. Iar clipele petrecute cu oamenii din curte se încarcă de miracol”. Diferite, dar cu aceeași miză pe repovestirea romanelor, sunt cele două cronici la cărțile lui Oleg Serebrian (alcătuind, împreună cu volumul de debut Cântecul mării, o trilogie – și se pare că va fi tetralogie) în siajul sagăi lui Thomas Mann despre familia Buddenbrook: Waldemar și Pe contrasens.
Mai aplicată (și mai aplecată asupra mizei metaliterare) este analiza cărții de proză a lui Vitalie Ciobanu, Zilele după Oreste. Cronica dă și titlul cărții (și al compartimentului despre proză): Realitatea ca hologramă. Și iată aici titlul se justifică integral: „Ce înseamnă cunoașterea realității? Care este accesul la realitate?, iată întrebările care transpar din narațiune. Realitatea este o sumă de imagini, un univers stratificat al cărui mecanism ambiguu de derulare ne ține în perpetuă derută interogativă. Esența lucrurilor se pierde într-o multitudine de stimuli și impulsuri ale vizibilului. Sintaxa imaginarului narativ din aceste proze relaționează cu filozofia postmodernă a simulacrului”. Și în același context, căutând esențele ficțiunii artistice: „În multitudinea de posibilități de proiectare a realității, de niveluri de percepere a lumii, de răsturnări de viziune, rămâne de căutat care anume dintre aceste proiecții este cea adevărată, unde se ascunde esența. Întrebarea care cuprinde toate aceste frământări și revine concentric în narațiune este Ce este realitatea?”
Mai fugare și constatative (statice, dacă vreți) sunt consemnările Ninei Corcinschi pe marginea unor cărți de critică, eseu sau de altă natură nonficțională. Nu sunt cărțile pe care autoarea le citește cu prea mare pasiune. Dar există și acest model de exegeză (unii îl consideră chiar unic eficient), când datele sunt expuse cu maximă precizie statistică și cu minimă pasiune. Subsemnatul preferă celălalt model, al criticului implicat, al interpretării și al dovezii că critica literară nu e în afara și nici deasupra literaturii, ci o altă ipostază a ei.
Pe lângă – probabil, inevitabile, o fac și eu pe deșteptul, dar și pe concesivul – locurile comune, de suprafață (sau, invers, construcții/ deducții prea alambicate, prea stufoase și prea bombastic sunătoare), în secvențele principiale, limpezi ca înțelegere, ca mesaj și ca atitudine, Nina Corcinschi oferă exemple de bună lectură personală, de revelație (clar explicată) a unor bijuterii literare, capabile să surprindă. Într-o lume cam aproximativ ordonată, uneori mimetică, alteori impenetrabilă, refractară la scriitura artistică autentică, la resorturile ei estetice și la mecanismele ei expresiv-lingvale, nu e deloc puțin.
Nina Corcinschi, Realitatea ca hologramă, Editura Cartier, 2022