Cu mari eforturi, trebuie să trecem peste orice fel de poncif și inconturnabil truism sau stereotip (ori „lapalisadă” – altminteri, splendidă această vocabulă, fiindcă vrea să sugereze exact plasarea mărginașă a sensului, acolo unde se află, de fapt, la palissade, gardul, limita, ostrețul!) și, deci, să spunem că a sosit momentul să înmormântăm fără regrete agasanta „desprimăvărare” (care, de fapt, ar trebui să se numească „deziernare”!), când, așa cum știm de când eram mici, „natura renaște victorioasă”, debutând cu „marea curățenie” și, străbătând tunelul florilor de mai, în fine, pășește încrezătoare spre arșița devastatoare și nemiloasă a verii.
Așadar, părăsim tărâmul acesta încărcat de semnele premonitorii ale sindromului pe care l-am putea numi optimism prudent și fugace și vom remarca doar că, în acest timp al „redeșteptării”, artele au înnebunit și ele. Artiștii ies din iarnă mai vioi, mai semeți, mai îndrăzneți și mai străluminați de harul nălucirii. Este sezonul epicureic în care Frumosul mustește printre toate cusăturile sale, anotimpul miraculos în care abundă expozițiile, timpul feeric în care saloanele și galeriile dau în clocot, iar iubitorii de artă le iau cu asalt, aruncându-se lacomi asupra fructelor vizuale, spre a savura gustul, magia, priceperea sau confortul estetic procurat de strădania creatorilor. A început, fără niciun sens belicos, „ofensiva de primăvară”
Magicul dez-tăinuit
Citit în cheie pedantă, titlul de pe afișul expoziției lui Florin Șuțu de la Galeria UAP din Ploiești, Autoportret, pare o astuțioasă capcană a timpului. Doar un singur vechi tablou (camuflat de titlul Arlechin!), o reminiscență dintr-o copilărie universală a artistului, s-ar putea strădui să sprijine citirea. În rest, sufletul lui (unul dintre cei mai robaci și modești de pe harta spirituală a Ploieștiului) este îmbucătățit și împrăștiat peste tot, binecuvântând cu lumina chipului său realitatea narcotizată de anchiloza fără cruțare a unui timp blocat, o realitate chiar dezgustătoare și hâdă, care-i magnetizează maladiv privirea. Decelăm chipul autorului, deși ascuns cu grijă, în cotropirea galopantă a unui derizoriu polimorf și polisemantic răspândit peste tot: în toate acele biserici năruite, cu dumnezei zadarnici, în obiectele casnice tocite de vreme, în ulucile hodorogite ce nu izbutesc să zăgăzuiască ruina, în porțile dezghiolate pe care nu le deschide nimeni, în covoare de mere sufocate de iarba uscată din livezi lovite de părăseală, în pubele și în maldăre de gunoaie viu colorate, în imagini mohorâte de mahalale străvezii, dar tutelare, în ferestre lovite de o stenahorie strașnică, din care lipsește doar privirea spre pustie, în scaune descompuse și dezmembrate, pe care au stat năluci eterne, în balcoane veroniene ruginite, din care absentează Julieta, răpită cu luntrea, de nemernicul de Caron, în legume de tot soiul, așteptându-și resemnate tăierea pe tocător sau în zboruri bezmetice de lăstuni, frânte pe un cer apos, de un plictis jeluitor.
Lumea lui Florin Șuțu este – reluând o sintagmă celebră a lui Blaga – un „paradis în destrămare”. Ba chiar, în subliminal, un strigăt de deznădejde neauzit de nimeni, decât de el, în fața coroziunii imperturbabile provocate de timp. Privirea părăsește alegrețea copilăriei, efuziunea adolescenței și trepidația juvenila, adică reperele indimenticabile ale universului paradisiac – din păcate, definitiv pierdut – și devine tulbure, confuză, nu mai poate desluși cu limpezime nimic din ceea ce o înconjură. Acestea sunt indiciile clare și triste ale senescenței, ale unui gerontism atroce, când bucuriile se împuținează odată cu speranțele, iar semnalele lumii, cândva impetuoase și vijelioase, se transformă în doar pâlpâiri vizual-sonore. Dar, dincolo de rămășițele acestei lumi împrăștiate, aruncate peste tot, ca niște deșeuri nefolositoare, se mai găsesc resturi de magic, mai pot fi descoperite urme de sacru, petice de inefabil.
Iar Florin Șuțu chiar asta se străduiește. Să le revivifice, să le redea viața. Și izbândește.
Pe de altă parte, privind mai ferit, ceea ce m-a surprins dintotdeauna la pictura lui a fost această hoinăreală prin lume, prin natură, urmare a unei aplecări aproape clinice spre peisaj, un interes extrem de atractiv pentru detaliul din natură și, mai departe, mai adânc, privind ca prin lentilele unui microscop, pentru textura detaliului, până la stadiul intracelular, adică până la esențialul clipirii. Doar cu rare excepții, curiozitatea lui cvasi-epistemică s-a milostivit spre a căuta privirea, atitudinea, starea, ipostaza sau expresivitatea umană. (NOTĂ: De aceea, ciclul nudurilor, pe care l-a expus cu ceva timp în urmă, tot la Galeria UAP din Ploiești, i-a surprins atât de mult pe amatorii picturii lui Șuțu, încât, după știința mea, aproape toate lucrările au dispărut de pe simeze imediat după finisajul expoziției. A fost urmarea nu a unui simplu capriciu posesiv-concupiscent al colecționarilor, ci, cred, mai mult a unei predispoziții savuroase pentru o spectaculoasă și inedită schimbare de paradigmă.)
Explicația absenței umanului ar putea sta atât în posibila spaimă lăuntrică emanată de ființa pe care pictorul ar fi trebuit s-o „scaneze”, cât – spre a evita un acte manqué – în dorința irepresibilă de a înregistra instantaneu și sur le vif secvența temporală în care ochiul simte atracția maximă. Clipa de extaz unic. Catharsis-ul în stare pură. Și atunci, e cât se poate de normal că artistul nu mai are timp de farafastâcuri prerafaelite sau leonardești (de contururi, de nuanțe, de clar-obscururi savante, de viziuni selenare sau de tot felul de trucuri catoptrice). El cuprinde toate acestea – și lumina, și întunericul, și exuberanța, și melancolia – printr-un singur gest, într-o trăsură gravă de penel sau în apăsarea ductului de pensulă groasă. Acolo se ascund (iar, cine le vede, atunci le vede, cine nu, la revedere!) strălucirile diamantine ale formelor naturale, pe care Florin Șuțu le escamotează atât de bine. Un fel de crono-cromatoplastie, așa cum am putea-o numi. Fiindcă el surprinde concomitent, și scânteierea de culoare, și clipa de fulgerare. În consecință, prin această antropomorfizare, lucrurile lui se transformă în ființe. Devin vii, în conformitate cu noua rânduială a lumii, pe care artistul a stabilit-o, prin edict propriu. Acest vicleșug ingenios scoate la lumină sensul static al tuturor lucrurilor, umanizându-le (căci, de la pictura rupestră încoace, nu mai prididim să descoperim că lucrurile au și ele un suflet sfânt al lor, unul pe care însă doar puțini sunt cei care, numai dăruiți total iubirii, dețin arta sau meșteșugul de a-l dăltui în privire).
Natura artistului devine una a lui, personală, deși bizară: un autoportret fragmentar alcătuit din fulgurații – un puzzle pe care însă nu-l va recompune nimeni – așezate incomod într-o realitate originală. O realitate caldă, aidoma privirii sale încărcate de o nostalgie tandră (aproape că am fi gata să spunem galeșă, dacă nu ne-am teme de ridicolul unui truism). Dacă ar fi să-i caute lui Șuțu o locuire (cum ar spune Max Dumitraș) care să fie în ton cu felul său obsecvios, cu spiritul său timid și decent, cumsecade și blând, îmbujorat doar de un entuziasm chibzuit, sunt sigur că imaginarul locativ cosmic i-ar găsi un colț de stea din mărginimea unei constelații blajine.
În cea din urmă instanță, tablourile lui Șuțu sunt, de fapt, epifania unui panteism de autor. Ca un imn închinat modestiei, simplității, lipsei de stridență, discreției, absenței oricărei urme de orgoliu bolnav. Magicul lui Șuțu iese din căuș, izbutește să părăsească scoarța divină a aparenței și să dea peste răscoală, dezvăluindu-și, bolborosind a mulțumire, tainele.
Ținând în brațe, ca pe un odor scump, o modestie strigătoare la cer, Artistul atinge cu semeția sa crugul Atotputernicului. Iar de jos, noi, nimenii, noi, speranțierii, ne uităm la el ca la o minune și-i șoptim respectuoși: Ave!
Grădinile de la Romană
Șase artiști a căror notorietate întrece orice comparație – fiecare cu grădina minții lui – s-au adunat la Galeria Romană, spre a da o replică potrivită timpului. Potrivită cu timpul în care ei și-au împletit urmele lăsate printre deliciile tinereții lor năvalnice. Și potrivită cu timpul de acum, de azi, când, aflați înaintea unei senectuți luminoase, s-au gândit, aidoma Ariadnei, să meargă înapoi, pe firul vremii, spre a-și regăsi împreuna (subst.com. gen fem.!!) NOTĂ: Mi-am permis să substantivizez acest adverb, pentru că mi s-a părut că rezonanța lui poetică emană un soi de nostalgie, un fel de durere ușoară undeva, la fruntea sufletului, acolo unde se adună clipele nepreschimbate în fapte, regretele, visurile, actele ratate, gesturile avortate, vorbele nespuse.
Cei șase creatori de Frumos prin excelență – foști colegi de studenție la Arte Plastice – s-au gândit să refacă împreuna lor, illo tempore-le lor comun, acel timp familiar pe care l-au trăit în extaz. Sau, cum se mai spune, printr-o sintagmă ce pare un pic cam obsoletă, au realizat un „arc peste timp”, adunând din grădinile operelor lor răzlețe cele mai potrivite și cele mai reprezentative semne ale bucuriei creației. Un fel de dare de seamă asupra Timpului ce parcă a trecut împietrindu-se și pe care ne-a „povestit-o”, ne-a decriptat-o criticul de artă Doina Mândru.
Patru pictori – Adriana Blendea, Violeta Dobra, Ruxandra Grigorescu și Dinu Săvescu – alături de doi sculptori – Mircea Roman și Aurel Vlad – și-au pus una lângă alta proiecții ale grădinilor din mintea și din sufletul lor, pe care le-au îngrijit ca pe propriile lor vieți spirituale. Iată ce scrie Ruxandra Grigorescu despre ideea acestei reuniuni „În anul 1996, Aurel Vlad și Dinu Săvescu îi invitau pe Adriana Blendea, Ruxandra Grigorescu, Violeta Dobra și Mircea Roman să expună împreună în mica sală de la parterul Căminului Artei, vis-a-vis de Biserica Sfântul Nicolae Dintr-o Zi. Adunarea aceasta împreună a bucurat participanții, pictorii și deopotrivă publicul și a încununat anii de studenție, clipele și prietenia din timpul anilor de studiu. Acum, la Galeria Romană, ca un arc peste timp (s.n.), privind prin ferestrele largi către casa pictorului Gheorghe Petrașcu, acești prieteni s-au regăsit, pentru a expune împreună. „Ce ne leagă, în afară de faptul că am fost colegi în studenție? În afară de preocupările plastice și de prietenia noastră? Probabil, încercarea de a ieși, într-un fel sau altul, din labirint… și a merge mai departe, fiecare pe drumul său.”
Artistele au toate o finețe a viziunii extraordinar de sensibilă, așa cum e și normal, niciuna dintre ele nefiind exponentul unui vitalism vijelios. Tablourile lor sunt schițe de grație și gingășie, exerciții de serafic trecut prin prisma inefabilă a unui ochi anamorfotic, prelungit apoi într-o mână delicată. De la studiile rafinate ale Adrianei Blendea, cu forme vegetale decelate vizual dintr-o grădină imaginară și de o gracilitate am spune duioase – altminteri, ea aparține unui genotip artistic remarcabil (e fiica regretatului pictor Constantin Blendea) – continuând cu Ruxandra Grigorescu (inclusă și ea într-o antologică filiație de artiști, alături de Maria, Ion Grigorescu și Adela Petrescu), ale cărei grădini microscopate, de un verde incredibil de vegetal, cu o atracție reală spre tentația cvasi-tactilă, și până la Violeta Dobra, cu peisajele ei apoase, transparente, a căror evanescență dezvăluie o emotivitate și o frăgezime a spațiului uluitoare, ei bine, cele trei artiste aparțin regnului am spune eminamente vegetal. În contrapondere, celălalt pictor, Dinu Săvescu, atunci când nu intră într-o zonă mai ludică, mai – paradoxal – terestră, cu sugestivele sale „portrete” caprine, pictate pe folie de aluminiu, se lasă tentat de o melancolie htonică, reprezentată de o veritabilă debordare pe pânză a pastei (îmbrunate însă poate prea insistent).
Cei doi sculptori – atât de diferiți, în general, în opera lor unul de celălalt – vin ca un pandant perfect al concepției acestei expoziții. Mircea Roman are expuse câteva (una chiar la frontonul expoziției) dintre minunatele și binecunoscutele sale arhetipuri ale femeii, în a căror ființă pare că se oglindește nemărginirea. Am scris și vorbit, la vremea potrivită, despre riturile secrete pe care le oficiază în opera sa Mircea Roman, întru sanctificarea ființei feminine. La rândul său, Aurel Vlad – cunoscut de regulă ca un farouche făurar al antropomorfismului în metal – de astă dată vine cu sculpturi de mică dimensiune, având ca principal material lemnul. Este la mijloc poate o consonanță secretă între materia lui Vlad și cea a lui Mircea Roman. Un fel de complicitate fină între cei doi, în scopul nemărturisit al complinirii șarmanteriei parfumate și blânde a côté-ului feminin din expoziția-grădină.
Cei șase artiști – sigur, un pic cam mulți pentru a putea emite considerații cât de cât complete – ornează frumos, prin lucrările lor, această grădină „a potecilor ce se bifurcă”, cum ar spune Borges. Fără să reușească însă, după părerea mea, să organizeze, tocmai pentru că potecile se bifurcă, un anumit concept unitar. Fiindcă această grădină, da, este derutantă, iar Ariadna nu mai regăsește firul. Ea nu se mai poate întoarce à rebours, în timp. Rămâne o nostalgie după timpul inițial.