Târgul moșilor
Așa e la bătrânețe,
mai scade omul. Se teșește.
Îi rămân mari, mari doar urechile și pleoapele,
și limba tot mai galbenă și bleagă.
Așa e la bătrânețe,
omul se sfrijește dacă n-are pântece,
se fleșcăiește dacă e purtat de grăsimi rotunde,
cu colăcei de turtă dulce.
La bătrânețe, nu te îngrași ca un taur
pregătit pentru abator,
cu botul veșnic în tărâțe și borhot!
Așa și așa e la bătrânețe.
Cine a spus – exact nu știu cine! – că bătrânețea este
un dar de frumusețe și bucurie corticală,
a spus pentru amăgire generală, până-n infinitul Univers –
obișnuință din tinerețe –
precum cel de suge pulpana lui Dumnezeu
și degetul cel mic,
ca trăgătorii de iarbă, de cocoși,
ca inșii care țin băgău
de le pute gura apăsând pe patul pupăciunii…
Să-mi calc umbra! vorba lui Martin Breda, detectivul
din romanul Femeia de marțipan de Radu Țuculescu.
Bătrânețea e bine să o pui în cui,
să nu te uiți la ea, să nu o bagi în seamă,
să o fluturi ca pe un stindard găurit de șrapnele,
ca să se știe,
să o străbată timpul,
să o străpungă furnicile reumatice, roze,
până o fac puzderie, pulbere de explozibil,
după înalta și dreapta voință a lui Dumnezeu.
Raznavur
Într-o noapte,
stelele au luat-o raznavur.
Ca din senin.
Cădeau – nu cred că numai mi se părea –
traiectoriile lor conduceau direct pe globul
turlei bisericii din localitatea învecinată,
poleindu-i cupola
cu timp probabil, moale ca mercurul,
câte-o clipă roșu,
pe care îl puteai ține în mână, ca sângeriul lui Marte,
fără să te rănească. Marte avea coarne
cum melcul lui Ion Barbu, de lapon.
Părea frământat, timpul, și însoțit de o muzică
nebunesc de pătrunzătoare,
anume creată să îți acopere toate golurile
din cutia craniană. Golurile de ape.
Doar, știi, creierul este ca aluatul de pâine
în timp ce dospește.
O clipă nu stă ostoit, creierul, nici când doarme purtătorul lui.
Un organ agitat și în somn, un drăcușor,
împuns de minuscule vortexuri, veșnic neobosit,
lucrând febril pentru clipa declic
ce supraveghează sosirea hodinii celei din urmă,
la vremea stabilită,
albastră ca raiul sprijinit de portocaliul auriu.
Muzica sifona,
și el trăia cel mai abracadabrant swing:
Li-lu, li-lu, li-lu… El, timpul.
Iar stelele cădeau una după alta, în goluri fericite.
De după colțul cercului de ură…
…V. Voiculescu
a bătut îndelung cu un ochi înspre mine,
iriși, de un albastru de carceră inundată, sub Marea Neagră.
De după colțul strâmb și ocolit cu Insula Evelor,
păzită de mesteceni cât marea, cu spânzurați mulți și veninoși din Kamceatka,
ascunsă dincolo de trestiile de la Sf. Gheorghe,
și mă mustra, V. Voiculescu,
mă mustra,
ba și degetul arătător îl clătina șugubăț
ca să nu tac, să nu tăcem, să nu tăcem deodată naibii…
Și noi nu tăcem, trebuie să arătăm tot ce vedem și știm.
Trebuia să scoatem și puștile.
Paștele se iviră și ele, nori lungi,
ca gâștele sălbatice și stârcii și cormoranii
planând dedesuptul uliilor, niște ulii uriași,
inscripționați cu caractere siberiene.