Evoluția limbii urmează evoluția lumii din spațiul care o vorbește, așa cum spune legea Haeckel (ontogeneza care repetă filogeneza) despre cu totul altceva. Cum orice pas înainte e un progres, faptul că nu mai spunem „avem doar o viață”, ci „avem decât o viață” trebuie să ni se pară un progres? Sau faptul că ar trebui să spunem (dacă am fi în situație), „eu ca și ministru”, în loc de „eu, ca ministru” o fi tot un progres? Dar progres sau regres, acesta e modul în care evoluează limba română și, conform unui vechi principiu general acceptat, strada va impune până la urmă limba vorbită și, ceea ce e mai rău, și pe cea scrisă. Mai ales că Academia, care regla cândva limba română corectă (sau literară), nu se mai ocupă de asta și chiar dacă s-ar ocupa tot nu i-ar mai da atenție nimeni. Că doar trăim într-o democrație originală, în cadrul căreia nu mai considerăm că trebuie să ne supunem regulilor. Începutul îl fac elevii, care își permit obrăznicii de neimaginat într-o societate stabilizată.
Înregistrăm aproape zilnic noi schimbări în limba vorbită, în general tinzând la o reducere accentuată a nuanțelor exprimării, după cum nici în conflictele dintre indivizi nu se mai face abuz de nuanțe ca altădată. Dar ce zic eu, că nici între țări, de când mari puteri sunt Rusia și China, iar Coreea de Nord își permite să sfideze orice reguli internaționale, nu mai încap nuanțări. Armata Rusiei se năpustește asupra Ucrainei cum altădată o făceau hoardele mongole asupra Europei. Au dispărut mongolii, au dispărut chiar și tătarii, dacă nu de tot, în orice caz ca mare putere mobilă a lumii, dar un înlocuitor în rele se găsește oricând pe Pământ, că doar oameni suntem, nu?
Încet-încet, nu numai la noi limba capătă o patină cenușie, ci, constat, în pronunție cel puțin, că nici Franța, modelul nostru de-acum o sută și ceva de ani, nu se lasă mai prejos. Dacă urmărești filmele de altădată, cu Philippe Noiret, Alain Delon, Jean Gabin, ca să nu citez decât câteva nume, vei mai auzi pronunția franceză învățată, eventual, demult, de la o profesoară care studiase la Paris. Acum dacă scrii „important” în franceză, vei auzi pronunțat acest cuvânt „amportant”, „Provence” sau „province” se vor pronunța la fel („provans”) și așa mai departe. Iată că progresul îi atinge și pe alții, dar asta e o slabă consolare, dacă nu cumva e, dimpotrivă, prilej de disperare. Dar la urma urmelor de ce să disperi? Că doar ne-a spus încă Grigore Alexandrescu, în secolul nouăsprezece, că „veacul înaintează”, iar semnul acestei înaintări era atunci cunoașterea… whistului, dacă vă mai amintiți scena din poezia „Satira spiritului meu”, pe care generația mea a învățat-o în varianta „Satiră duhului meu”, nu de alta, dar duhul era mai slav.
Pentru cei care au învățat o limbă „ca un fagure de miere” e dificilă obișnuirea cu aceea, mai uscățivă, care se vorbește azi. E ca și cum te-ai trezi într-o țară străină fără să fi voiajat nici o clipă. Dar, de fapt, ai voiajat multe clipe, căci „Trecut-au anii, ca norii lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară…” Știu că suntem înclinați să credem că am trăit în cea mai bună dintre limbile române posibile, dar dacă mă gândesc la româna consemnată nu mai demult decât de Lazăr Șăineanu, îmi voi da seama că și vorbitorii aceleia vor fi avut mici șocuri auzindu-i pe contemporanii lor mult mai tineri exprimându-se. Gândiți-vă numai cum i s-ar părea lui Mihai Eminescu păsăreasca noastră de astăzi.
Noi, în plus față de alte generații, mai avem pe cap și fosta limbă de lemn, care și-a lăsat urmele adânci în mințile și deci și-n exprimările oamenilor. Că omul nou nu știu dacă s-o fi născut în regimul comunist, dar vorbitorul de limbă de lemn s-a născut și nu doar atât, ci a și supraviețuit regimului care l-a obligat la metamorfoza aia.
Culoarea limbii este tot mai ștearsă, iar această ștergere, pe care o vedem cu ochiul liber și o auzim cu urechea la fel de liberă, această ștergere se petrece deseori și-n literatura care se scrie azi, că doar trebuie și ea să țină pasul cu veacul care înaintează, că, vorba ceea: „un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este așa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe.” (cf. Fiul lui Caragiale, Cațavencu) Asta ca să nu mai spun că și principiile („prințipurile”) morale se mai schimbă: de unde până acum conformismul era ceva reprobabil, acum pare a reveni la modă. Nu că n-ar mai fi fost, doar regimul comunist asta aștepta de la noi, să ne conformăm, nimic mai mult.
Azi ne conformăm englezei americane, de fapt, așa cum, altădată, o altă clasă socială, cea de sus, se conforma francezei, iar cei obișnuiți să vorbească româna colorată dinainte se vor conforma și ei românei șterse dimprejuru-le. Plus la ceea ce aduce engleza asta americană, cu pretinsa doctrină woke în frunte. Așa cum se mai conformau și înaintașii noștri, prin anii 50, modei comuniste, cu haine prost croite, cenușii și șepci cât capacul de closet. Așa că, vai, nici conformismul nu e o noutate, e doar înscris, iar, în legea progresului, că… „un popor care etc. etc.”
Cât despre limba română de azi, tot mai redusă, tot mai apropiată de româna de lemn de-acum câteva zeci de ani, e și ea în progres, că nu poate sta pe loc, așa cum nimic nu mai stă pe loc, ci totul curge, mai mult sau mai puțin heraclitian, țineți minte?: nu te poți scălda în aceeași apă a râului de două ori, pentru că nici apa, dar nici tu, om, nu mai ești același.
Chiar așa, să nu ne fi dat seama că, de fapt, noi nu mai suntem aceiași, nu doar limba s-a schimbat?