Mihai Mincan este absolvent al Facultății de Filosofie a Universității bucureștene și aproape două decenii a lucrat ca jurnalist la Adevărul. În paralel, s-a afirmat ca scenarist și documentarist, în prezent dedicându-se exclusiv cinemaului, cele trei lungmetraje de gen realizate în co-regie având un remarcabil parcurs festivalier și de public, în măsura în care acesta din urmă este interesat de filmul documentar: Bondoc (2015, împreună cu Cristian Delcea și Mihai Voinea) – portretul unui maestru șahist ajuns la senectute, măcinat de singurătate și de îndoieli în privința valorii sale ca jucător; Omul care a vrut să fie liber (2018, împreună cu Claudiu Mitcu) – iarăși un portret cinematografic, de data aceasta al unei figuri legendare a boemei bucureștene din anii ‘70-’80, Cezar Mititelu, disident prin refuzul de a se integra social, deși absolvent al Facultății de Filosofie din București, un „influencer” avant la lettre printre studenții care i-au succedat, urmărit de Securitate, arestat de două ori și închis pentru câteva luni pe motiv de „parazitism social”; Emigrant Blues: un road movie în 2½ capitole (2019, împreună cu George Chiper-Lillemark), o imagine prea puțin idilică a emigranților europeni, constrânși să-și părăsească țara de origine, mereu străini oriunde s-ar afla.
Spre Nord reprezintă debutul cineastului în lungmetrajul de ficțiune și a avut premiera mondială la Festivalul de la Veneția, ediția a 79-a (2022), în Secțiunea Orizzonti, distins fiind cu Premiul Bisato D’Oro. Deși inspirat de un fapt real, filmul nu este o reconstituire propriu-zisă a unor întâmplări. Nu evenimențialul este miza regizorului. Este mai degrabă vorba despre o subtilă „radiografiere” psihologică a unei situații limită. Faptele se petrec în 1996 și informația ne este furnizată sec printr-un înscris pe ecran. De altfel, toate informațiile despre personaje și despre context ni se dezvăluie treptat, într-un dozaj farmaceutic, pe parcurs. Filmul se deschide cu doi oameni izolați în imensitatea oceanului care se agață cu disperare de niște butoaie goale, iar un înscris localizează temporal acțiunea, 1996, după care, suntem informați tot printr-un insert scris, ne aflăm șase luni mai târziu în portul spaniol Algeciras. Vor trece minute bune până vom înțelege ce este cu cele două personaje de la început. De altfel, una dintre calitățile filmului – implicit ale regizorului-scenarist Mihai Mincan – este lentoarea, deloc plicticoasă, a ritmului vizual și parcimonia folosirii cuvântului, a dialogului. Tensiunea devine, astfel, una interioară, nu este provocată de facilul schimbării în ritm accelerat a unghiulației sau secvențelor, modalitate simplistă și superficială de a întreține suspansul. Pentru că, la un prim nivel de interpretare, Spre Nord este un thriller psihologic condus fără ezitare de către regizorul debutant. Revenind la Algeciras, doi tineri, un român și un bulgar, se îmbarcă clandestin pe un vapor de marfă taiwanez cu destinația Canada. Planul lor este să aștepte până iese vaporul în larg, apoi bulgarul să se predea primul echipajului, urmat la scurt timp de român. Deși i se oferă mâncare și țigări de către membrii echipajului, aceștia nu par încântați de apariția călătorului clandestin; secvența din sala de mese, până în momentul în care tânărul este preluat de către un ofițer, degajă o tensiune mocnită, apăsătoare, amenințătoare. Tânărul dispare, deducem că este arucat peste bord, și aflăm că nu este primul pasager clandestin ucis. Cargobotul este taiwanez iar echipajul este format din filipinezi. Unul dintre aceștia, Joel (Soliman Cruz), îl descoperă pe Dumitru (Niko Becker), acesta este numele personajului și, pentru a nu împărtăși soarta predecesorilor, decide să nu-l predea taiwanezilor, îl ascunde într-o cămăruță din sala mașinilor unde îi duce zilnic mâncare și apă. Între cei doi se înfiripă un început de prietenie bazată nu doar pe solidaritatea umană determinată de situații limită, ci și pe credința celor doi, îndeosebi a lui Joel, fervent creștin practicant. Crezând cu toată ființa sa în Dumnezeu, Joel se substituie oarecum divinității și își asumă datoria de a săvârși binele ca pe un dat al ființei sale. Într-un interviu acordat Iuliei Blaga pentru Libertatea (19 martie 2023), Mihai Mincan nuanțează caracterologic personajul Joel: „[…] pe mine nu m-a atras ideea de persoană religioasă, cât de persoană mistică. Conceptul mi se pare mai puternic și mult mai ofertant narativ. Nu l-am văzut pe Joel ca pe cineva care are un raport de subordonare față de Dumnezeu, ci ca pe cineva care simte că Dumnezeu i-a dat totul și trebuie să răsplătească acea bunătate printr-un gest întors Divinității. L-am gândit pe Joel ca pe un om care trăiește pe granița fină dintre credință și metafizică, acolo unde contururile dintre credință, obsesie și visare se pierd. La polul opus, Dumitru e foarte pragmatic. Are un vis și e gata să treacă prin orice pentru a-l vedea împlinit”. Pragmatismul lui Dumitru, grevat pe instincul de supraviețuire, va răbufni în final când asistăm la o răsturnare de situație nu doar narativă, ci și tipologică: amenințată să își piardă viața, victima se metamorfozează în călău. Monologul final al lui Dumitru, singurul rostit în limba română, cu excepția unei înjurături de pe parcurs, este antologic în dramatismul său defel melo, conferind filmului un fals final deschis.
O altă secvență demnă de reținut – care trimite la celebra secvență din Polițist, adjectiv, filmul lui Corneliu Porumboiu din 2009, în care comisarul șef Anghelache (Vlad Ivanov) îi explică, cu DEX-ul în mână, mai tânărului său subaltern, Cristi (Dragoș Bucur), în ce constă datoria lor de polițiști – este cea dintre căpitanul cargobotului și Joel, în care ofițerul îi explică lui Joel diferența dintre bine și corectitudine și ce implică responsabilitatea de a alege între a fi bun și a fi corect: dacă a fi bun înseamnă a-ți pune în pericol propriul echipaj, descoperirea unui pasager clandestin la bord poate duce la interzicerea de a mai naviga a echipajului respectivei nave, înseamnă că singura alegere rațională a celui care are obligația de a decide este de a fi corect. Prin această diferențiere – crudă?, cinică?, lucidă? – filmul lui Mihai Mincan depășește „pojghița” thriller-ului, fie el și psihologic, putând fi interpretat și în cheia filmului social, o metaforă într-un spațiu închis a condiției umane dincolo de esența sa spirituală, individul fiind nu doar la cheremul puterii divine, ci și a celei politice, a sistemului: „În 2016 am avut ideea de a ecraniza un incident violent care avusese loc în mijlocul Oceanului Atlantic, pe un vas de tip cargo aflat în drum spre America. Deși faptele din care Spre Nord s-a inspirat parțial se întâmplaseră la mijlocul anilor ’90, mi se părea că-mi spun multe despre lumea în care trăiam în prezent. Era o perioadă în care lumea se zbătea într-o combinație de frică și ură. Efectele crizei economice abia încheiate se vedeau peste tot, în prețuri, șomaj și salarii. Furia plutea în aer: în acel an, Europa a fost zguduită de trei atentate teroriste. Senzația generală era una de neajutorare, că viața ta e la mâna îngăduinței și a milei altora, că visurile tale nu se pot îndeplini decât validate de cei care au puterea. Au trecut de atunci șase ani iar lumea s-a schimbat prea puțin de atunci” (v. site-ul Uniunii Cineaștilor din România, aarc.ro).
Spre Nord este o coproducție internațională la care au contribuit companii producătoare din România, Franța, Grecia, Bulgaria și Cehia, implicând o echipă de actori din Filipine, Franța, România și Bulgaria. „Amprenta” este însă a cineastului român, Mihai Mincan, și este de reținut că, alături de Bogdan George Apetri, cu ale sale Neidentificat (2021) și Miracol (2022), este un deschizător de drum, thriller-ul psihologic fiind un gen puțin frecventat în filmul românesc.