Cu câțiva ani înainte de-a publica marea sa carte a neuitării (mulțumesc, Gabriel Chifu!), Timpul ce ni s-a dat, Annie Bentoiu a scris în fiecare zi un jurnal al ultimului an trăit sub comunism, fraze pentru viața de zi cu zi. 1989, publicat la Editura Cartea Românească, în anul 1998. O carte prin care Annie Bentoiu ne dezvăluie ce înseamnă meditația ca terapie în vremuri apăsătoare.
Acest jurnal de idei și gânduri este o carte luminoasă, sau, mai bine spus, o carte prin care Annie Bentoiu și-a luminat, zi de zi, lună de lună, anul în care oroarea ajunsese la întruchipări nemaiîntâlnite. Este o carte a unei lucidități, deopotrivă, filosofice și poetice, a adevărului vieții, dar și „o carte foarte frumoasă, autentică, emoționantă – o mărturie, atât de necesară astăzi, a însemnătății lui a fi”, cum o caracteriza Yves Bonnefoy. O luciditate în care se împletesc, spre a contura un profil unitar, reflecțiile ce țin de o „istorie trăită” cu gânduri de o „seninătate aristocratică și o luminozitate structurală”, așa cum spunea Tudorel Urian despre volumul de memorii al lui Annie Bentoiu, apreciere valabilă și pentru acest jurnal.
Scris inițial în limba franceză (tradus de Irina Eliade), jurnalul parcurge istoria unui an cumplit, al cărui deznodământ autoarea nu-l putea cunoaște, fiind deci cu atât mai semnificativ, mai emoționant, mai autentic, fiecare frază a sa „reînscriind speranța printre virtuțile majore”, cum spune, în final, autoarea. Pentru că, adaugă Annie Bentoiu, „În majoritatea cazurilor și mai ales în cele grave, cei care se întristează ușor deschid ușa pe care va intra lașitatea”.
Pe întregul parcurs al anului 1989, privirea autoarei s-a deschis în fiecare dimineață spre viață, spre lucruri și gânduri, închizându-se la sfârșitul zilei, ca să-și ia răgazul să înțeleagă ce a văzut și a simțit și să pună pe hârtie profunda sa înțelegere a lumii, cea care o ajută la evitarea exceselor, a judecăților pripite, a resentimentelor deformatoare. Astfel, avem în paginile jurnalului un tumult de viață interioară, scris cu mintea și cu sufletul, în care găsim atâtea gânduri și fraze tulburătoare, formulări care, deși pline de o vie înțelepciune, nu au uscăciunea aforismelor, nici scrobeala maximelor, învăluite fiind de catifeaua frazelor „cu miez de trăire”. Pentru că, așa cum spune chiar autoarea: „o frază n-ar trebui să fie nici maximă, nici vers, ci o formă simplă, aflată între ele la jumătate de drum”.
Nu trebuie uitat că Annie Bentoiu este, înainte de toate, poetă, publicând în Elveția, în limba franceză, mai multe volume de poezie și proză poetică. De aceea, frumusețea frazelor acestui jurnal face ca ele să fie „o formă concentrată de comunicare, de reculegere prin care toată zarva capătă un sens”.
Este imposibil să poți reproduce într-o simplă însemnare tot ceea ce, atât de frumos și profund, a prins gândul autoarei din zborul fiecărei zile. Sunt gânduri pentru cei care nu mai sunt („Pierite de timpuriu, ființe frățești mi-au lăsat bătăile lor de inimă nefolosite care mă împing spre culme, prin zăpadă și noapte…”), despre iubire divină („La ce bun o viață de apoi când am aici atâtea ceasuri în care Te pot iubi, și încă atât de puțină inimă de dăruit Ție?”), despre tăcere („Tăcerea gurii întărește gândurile, și atunci ele se slujesc mai puțin de imagini și mai mult de cuvintele ce n-au fost rostite.”), despre bunătate („De câte amănunte fără rost se poticnește dorința noastră de a fi mai buni!”), despre libertate („Toți cei care-mi sunt dragi au ca ideal să nu slujească nimănui drept soldați de plumb.”), despre truda creatoare („Lucru de mirare, dar de netăgăduit: există zile în care a scrie o simplă frază, una singură, e dincolo de puterile noastre morale sau fizice”), despre frumusețe („Poate că frumusețea, la urma urmei, nu e decât o formă concentrată de comunicare”).
Desigur, era greu de văzut în acest jurnal, la data apariției sale, o încercare de pregătire a tulburătoarei cărți de memorii de peste câțiva ani, deși profilul cultural și moral al autoarei are aceeași consistență dată de dimensiunea umană și civică a scrisului său. Annie Bentoiu scrie pentru că-i pasă de cele ce se petrec în lume, în viața fiecărui om, scrie pentru că numai astfel ființa sa se „armonizează cu realitatea”.
Spirit deschis, umanist, Annie Bentoiu gândește cultura ca parte inseparabilă a existenței cotidiene, acea dimensiune a ființei umane care întregește orizontul cunoașterii și limpezește capacitatea de înțelegere. Cultura facilitează dialogul cu lumea și cu tine însuți, îți dă măsura lucrurilor: „O frază pe zi, una singură, ca să ne apărăm nu numai de avalanșa paginilor tipărite, ci și de răsfățul propriei noastre minți”. Totodată, Annie Bentoiu pledează pentru o gândire sinceră, limpede și responsabilă, fie că ne exprimăm propriile sentimente, fie că încercăm să-i înțelegem pe ceilalți: „Să ne interzicem a gândi ceea ce ne-ar fi rușine să publicăm”. Apropiindu-se de finalul anului, autoarea își rezumă cu aceeași modestie cele scrise pe parcursul celor douăsprezece luni: „Anul consacrat frazelor se apropie de sfârșit: ar trebui, la capătul acestei cvasi-asceze, să fi dobândit puțină răbdare, puțină concizie și în orice caz smerenie”.
Jurnalul se încheie la sfârșitul lui decembrie 1989 și nu putea să nu conțină și fraze despre zilele care, prin tragismul și sublimul lor, rămân pentru totdeauna în memoria unui popor: „De câtă dibăcie, compasiune și dragoste vom avea nevoie doar pentru a supraviețui, când ura va fi încetat – dacă va înceta vreodată – să regizeze spectacolul”.