Încă din anii 1980, în care, student fiind, i-am cunoscut, Daniel Vighi și Viorel Marineasa m-au izbit prin compatibilitatea dintre personalitățile lor. O compatibilitate umană, dată de structurile lor complementare, dar și scriitoricească, în condițiile în care, ambii își află rădăcinile scrisului într-o sondare a spațiului în care s-au născut și s-au format, au mintea plină de vocile, lexicul, accentele și replicile din trecut, aparținând unei lumi demult dispărute, rememorează meserii și behaviorisme din prezentul altui timp. Judecățile lor asupra evoluției istorice din România postcomunistă este în mare măsură identică. Firește, există și deosebiri semnificative: Daniel Vighi se privește cu mai multă autoironie, umorul său este mai evident (combinat în permanență, în stil caragialian cu o pronunțată doză de tandrețe la adresa personajelor sale), în vreme ce, la Viorel Marineasa, stilul este mai sobru, mai apropiat de jurnalism, faptele sunt riguros argumentate, personajele sunt introduse cu nume și prenume, mai rar cu numele sub care erau cunoscute în comunitate. Ceea ce nu înseamnă că scrisul lui Viorel Marineasa este mai puțin seducător.
De altfel, chiar în primul text al cărții, Daniel Vighi face o succintă caracterizare a celor două voci ale cărții: „Eu, indiferent, Vio, posac”. Caracterizarea este de impact și prima tentație, mai ales dacă nu îi cunoști foarte bine pe cei doi scriitori, este să o iei în serios. Dacă te gândești mai atent și, mai ales, dacă pornești de la realitatea textuală a volumului Pas de deux, nu poți să nu constați că ea pornește mai degrabă de la prezențele fizice ale lui Vighi și Marineasa, nicidecum de la specificitatea scrisului lor. Este ca într-un film în care personajele se plimbă pe străzile Timișoarei, iar regizorul cere focalizarea obiectivului pe fețele lor. În realitate, despre proza lui Daniel Vighi se poate spune/ scrie orice, dar nu că ea ar fi rodul unui autor indiferent. Dimpotrivă, aș putea spune că ceea ce o individualizează este trăirea afectivă a autorului care își iubește personajele, încearcă să surprindă și să pună în valoare toate resursele lor de umanitate, prin gesturile lor aparent simple, dar încărcate de semnificații. La fel, textele semnate de Viorel Marineasa nu au nimic posac în ele. Dimpotrivă, se simte o bucurie a comunicării precise a unor întâmplări punctuale, cu toate consecințele lor și cu precizarea tuturor participanților la ele. Dacă ar fi să analizăm strict textele, s-ar putea spune că Daniel Vighi este un mare sentimental, iar Viorel Marineasa este un memorialist precis, dar nu complet lipsit, la rândul său, de o melancolie a textului. Pasul lor de doi are cu certitudine multă grație și se constituie într-o dublă perspectivă („stereo”, îi spun la un moment dat cei doi autori), asupra unui trecut apropiat al Timișoarei și al locurilor legate de acest areal. Nu știu cum vor percepe această carte cititorii din alte zone ale țării, dar eu, născut în Timișoara, care știu toate locurile evocate, am cunoscut toate personajele publice menționate (firește, nu și cele care țin de familiile celor doi scriitori), am fost, într-un fel sau altul martorul unor situații și întâmplări povestite de cei doi, înțeleg expresiile și cuvintele utilizate de oamenii locului, m-am trezit realmente proiectat într-un alt timp al vieții mele, în care, inclusiv Daniel Vighi și Viorel Marineasa erau prezențe cvasi-cotidiene. Este inutil să amintesc faptul că am citit volumul Pas de deux strivit de melancolie, cu infinită nostalgie.
Cum a apărut ideea acestui volum? Complicitatea literară dintre Daniel Vighi și Viorel Marineasa are o lungă istorie în spate. Când am deschis eu ochii în literatură, prin anii 1981-1982, ea era deja pe deplin consolidată în cenaclul „Pavel Dan”, ale cărui ședințe se țineau la Casa Studenților din Timișoara, în care Daniel Vighi era membru de bază, iar Viorel Marineasa era chiar metodistul Casei Studenților care avea ca sarcină organizarea cenaclului. Tot cam în acea perioadă, cei doi au început să călătorească împreună pentru a realiza o serie de reportaje literare pentru revista Orizont. Ulterior, au mai realizat alte câteva proiecte împreună. În legătură cu această carte, Vighi și Marineasa au redactat un mic text explicativ, publicat chiar în deschiderea cărții. Ei precizează acolo: „Acum răspundem unui alt îndemn al lui Mircea Mihăieș: să ieșim din hibernarea textuală și să ne reapucăm de ceea ce am înfăptuit la un interval de un deceniu și jumătate. Am zis să trecem la investigații în care să amestecăm reportajul literar cu memorialistica și proza de călătorie. Așadar, pe cai domnilor cititori, ne apucăm de treabă”.
Valoarea acestui text programatic este dublă. Pe lângă faptul că el dezvăluie cine a avut ideea proiectului (Mircea Mihăieș), cuvântul explicativ definește și substanța acestuia. Nu este vorba de niște bucăți de proză scurtă, cum am fi fost tentați să credem după citirea primelor texte, ci o combinație de reportaj literar, memorialistică și proză de călătorie. Informația este utilă, mai ales în cazul textelor semnate de Daniel Vighi, care par niște proze scurte (chiar foarte scurte) în stilul recognoscibil al cărților sale anterioare. O excelentă pagină de proză este cea în care Daniel Vighi povestește, cu benigna sa autoironie participarea sa la propria nuntă. De tot hazul este combinația dintre graiul locului și neologismele de origine engleză din vorbirea contemporană. „A venit însă, prin răbdătoarea trecere a timpului, și vremea mea, după facultate, la Parța, îmbrăcat în costum alb de mire, parcă eram proaspăt pogorât din castingul filmului Godfather, dintre găștile acelea manageriate de Al Pacino și Marlon Brando. Tare mi-a fost neplăcut rolul, dar socrul mi-a promis că ne dă bani ca să ne cumpărăm o Dacie o mie patru sute zece. Așa că merita! A participat la nuntă, pe post de gașcă trădată, subterana literară, adică poetul Eugen Bunaru, prozatorul Viorel Marineasa, fotograful Costică Duma și poetul revoluției Ion Monoran care, spre dimineață, beat motcă, făcea curte, anapoda, unei doamne colonel, sub ochii domnului colonel, invitați ai tușichii Creți, sora soacră-mii din oraș” (p. 120).
Dacă textele semnate de Daniel Vighi au farmec de proză, cele ale lui Viorel Marineasa sunt mai apropiate de jurnalism. Ele au o rigoare a informării, prezintă de multe ori informații inedite, care pot produce revelații cititorilor. Astfel, într-un text al său Viorel Marineasa, pornind de la o însemnare a lui Mihai Șora, povestește despre întâlnirea acestuia la Paris, în anii 1930 cu Doru Imbroane, fiul omului politic liberal Avram Imbroane. Ulterior, între filosof și acest Doru Imbroane s-a dezvoltat o frumoasă prietenie bazată pe originea lor bănățeană comună.
Rând pe rând, cei doi autori improvizează pe teme alese chiar de ei, care, cumulate, se transformă într-o monografie a Timișoarei și a locurilor care au jucat roluri semnificative în viețile celor doi scriitori (Zona Lipova-Radna, în cazul lui Daniel Vighi, respectiv sud-estul Banatului, zona Mehadia, în cazul lui Viorel Marineasa). Temele puse în discuție pot da o idee despre unghiurile din care este abordată realitatea timișoreană de ieri. Pentru că ambii autori își povestesc experiențele lor legate de oraș (modul în care au ajuns aici, felul în care s-au adaptat, experiențele prin care au trecut în studenție și în viața profesională). În general, amintirile lor se opresc la anul 1989. Foarte rar se face referire la anii de după căderea comunismului și aproape deloc nu se discută despre programul „Timișoara Capitala Culturală Europeană”, care se derulează chiar în aceste zile.
Printre temele care prilejuiesc acest Pas de deux, trebuie amintite: cimitirele, râul Bega și vaporașele utilitare, vechile cartiere ale orașului, meseriile astăzi uitate, babele și moșii din alte vremuri, vorbele și obiceiurile lor, țigările din anii 1950-1960, ședințele de partid, bolile din copilărie, viața animalelor de companie, grădinița, școala, nunțile, armata, deportarea în Bărăgan, revoluția, pompierii, dar și câteva personalități ale locului, printre care Livius Ciocârlie.
Din păcate, deși loc ar mai fi, nu va mai exista nici o continuare a acestui Pas de deux. Unul dintre autori, Daniel Vighi, a părăsit scena vieții, iar așa cum mi-a scris Viorel Marineasa în dedicația cărții, Pas de deux, a devenit pas deux. Această carte este, probabil ultima noastră șansă de a ne reîntâlni cu scrisul delicat, umorul bonom și lexicul bănățean ale lui Daniel Vighi. Un autor care și-a asigurat un loc în inimile iubitorilor de literatură din Timișoara. Și nu numai!
Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Pas de deux,
proză scurtă, Editura Humanitas, București, 2023, 214 pag.