Există în cinematografia românească filme unicat, greu de ignorant, cum ar fi Viața nu iartă (Iulian Mihu, Manole Marcus, 1959) – în anii ’50, Nunta de piatră și Duhul aurului (1973, 1974) – în anii ’70, Baloane de curcubeu (Iosif Demian, 1983) – în anii ’80, respectiv De-aș fi… Harap Alb! (Ion Popescu Gopo, 1965) – în anii ’60, dar lista rămâne deschisă. Ion Popescu Gopo, al cărui centenar al nașterii este serbat în acest an (n. 1 mai 1923, București – m. 29 noiembrie 1989, București), este singurul regizor roman de talie mondială, în sensul de inovator în arta cinematografică, mai precis în filmul de animație. Omulețul, originalul său personaj, a revoluționat genul prin originalitatea atât vizuală cât și ideatică. Prezentat la Cannes în 1957, Scurtă istorie este recompensat cu Palme d’Or și îl consacră instant pe autor, care devine una dintre cele mai importante și autoritate voci ale animației mondiale. Dar ce este acest personaj, Omulețul și cum a apărut el?! Primele animații ale lui Gopo sunt, aproape inevitabil, fiind voga și impactul modelului, în „trena” lui Walt Disney, dar realizând că nu va putea să-și depășească maestrul, cineastul român se „revoltă” împotriva acestuia și propune un antimodel: „În primele mele desene animate am încercat să-l imit pe Disney. Când am văzut că nu pot să-i egalez perfecțiunea tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe – nu, culoare – nu, gingășie – nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul. Am ales o temă neobișnuită în animație. Dacă el făcea feerii, eu am făcut o preistorie a feeriilor. Am inventat un personaj care nu excela prin frumusețe, nici prin mișcare complexă. Am făcut un omuleț cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici să se uite galeș. Mi-am redus de bună voie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță. A crescut atenția pentru fond. Am obținut un film anti-disneyan cu care am avut mare succes la Cannes”1. Chiar dacă în acel moment un cineast anonim pe plan mondial, originalitatea demersului lui Gopo a fost prompt sesizată, iar după vizionarea canneză George Sadoul nota în Les lettres française din 23-29 mai 1957: „Palmaresul micului juriu a contrastat, din fericire, cu cel al marelui juriu, acordând Palme d’Or unui desen animat românesc, Scurtă istorie. Nu știm nimic despre realizatorul și autorul Ion Popescu Gopo, care trebuie să fie tânăr. Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm și de imaginație. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleț a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu”2. Această strălucire înseamnă și primul Palme d’Or acordat cinematografiei românești, urmat de încă două, tot pentru scurtmetraj, Cântecele Renașterii (Mirel Ilieșiu, 1969) și Trafic (Cătălin Mitulescu, 2004), abia în 2007 un film românesc de lungmetraj fiind răsplătit cu Palme d’Or, este vorba despre 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile al lui Cristian Mungiu, urmat în 2008 de un alt scurtmetraj, Megatron de Marian Crișan. „Aventurile” Omulețului au continuat și în alte filme – Șapte arte (1958), Homo Sapiens (1960), Allo, hallo! (1962) ș.a.m.d. – dar, deși nu a renunțat niciodată la filmul de animație, Gopo a fost tentat și de lungmetrajul cu actori. Primul dintre acestea este S-a furat o bombă (1962), un film fără dialog, dar departe de a fi inexpresiv, o pledoarie pentru pace – oricând valabilă – prin ideea folosirii energiei atomice în scopuri pașnice, nu ca modalitate de distrugere în masa. Filmul se reține și pentru umorul său, de la gaguri originale până la parodierea filmului noir american sau a unor secvențe celebre din filme contemporane turnajului, cum ar fi cea din La dolce vita în care Anita Ekberg și Marcello Mastroianni intră la miezul nopții în Fontana di Trevi, într-o Romă pustie la acea oră, redusă la Gopo la un bazin caricatural. Urmează, în 1964, Pași spre lună, iarăși un film fără dialog, de o cuceritoare fantezie, iar în 1965 capodopera sa în filmul cu actori, De-aș fi… Harap Alb!.
Realizat pe un scenariu propriu, toate filmele lui Gopo sunt realizate după scenarii proprii, De-aș fi… Harap Alb! este o adaptare liberă, dar urmând cronologia și păstrând personajele și acțiunea textului literar, după Harap Alb, basmul lui Ion Creangă. Deși ludic la un prim nivel, fără a fi infantil, nu este vorba despre o tratare în manieră parodică, chiar dacă umorul – insuficient dar necesar unei parodieri reușite – sau parafraza nu lipsesc. Gopo propune și izbutește mai mult decât atât, anume o reinterpretare și o redimensionare a sensurilor acestui basm inițiatic: „Mie mi se pare că […] Harap Alb înseamnă alb-negru și «uite-l, nu e», adică ce vezi nu este cu adevărat, uită-te mai atent! Înseamnă și «laie și bălaie», înseamnă și «cioară vopsită». Însuși titlul filmului m-a trimis la întrebarea-mirare «și dacă nu este așa?». Iar de la «putea să nu fie așa» am ajuns la «De-aș fi… Harap Alb!», cum mi-am intitulat filmul […] Eu am construit o poveste secundă, pe sub aceea a lui Creangă, sondând în toate părțile, pentru a descoperi de unde vin firele basmului, care nu-i deloc atât de simplu cum pare”3. Astfel jocul dobândește seriozitate fără a pierde nimic din farmecul ludic, acest ludic fiind mai mult al regizorului-scenarist decât al lui Creangă. Abaterile de la text pot părea minore interpretate prin grila ipoteticului „de-aș fi”; personajul lui Florin Piersic cunoaște povestea, ceea ce nu îl ajută în a evita capcanele drumului de la Crai, tatăl său, la fratele acestuia, Împăratul Verde. Așa cum mărturisește în interviul amintit, Gopo citește atent printre rânduri, pătrunde adânc în subtext și exploatează inteligent orice sugestie precum, de pildă, faptul că Harap Alb este avertizat de tatăl său să se ferească de Spân, care va încerca să se răzbune, deci se poate presupune că între cele două împărății a existat un conflict din care Spânul a ieșit perdant. Ion Creangă nu explicitează cauzele conflictului dintre Spân și Crai, dar interpretarea lui Gopo este plauzibilă: „[…] craiul îl sfătuiește pe mezinul care pleacă la drum să se ferească de cineva, pe care el, Craiul, îl cunoaște. Craiul știe că pe acest drum anume feciorul său va fi amenințat de un pericol, din partea omului spân sau a omului roșu. Toți criticii interpretează această premoniție ca referindu-se vag la «oamenii însemnați». O explicație pe din afara textului. În basmul lui Creangă, Craiul știe precis că drumul fiului său […] trece prin împărăția Spânului și știe că Spânul se va răzbuna pe el, pe Crai, chinuindu-i fiul. O să spuneți că-i o invenție a mea. Nu, sugestia există în textul lui Creangă, dar neobservată. Când Spânul i se adresează eroului nostru, îi spune: «Pui de viperă!». Deci se referă la tatăl lui. Deci […] Spânul din poveste este fiul unui fost Crai care domnește într-o împărăție jefuită și distrusă”4. De aici și transformarea Spânului dintr-un presupus personaj hidos ca înfățișare într-o „cruce de bărbat”, rol ce i se potrivește la fel de bine lui Cristea Avram precum Harap Alb lui Florin Piersic. Tocmai ipoteticul, de care am amintit și mai sus, resemnifică basmul. Nu este vorba nici de parodiere, nici de pastișă, ineditul interpretării lui Ion Popescu Gopo constă în citirea basmului lui Creangă în cheie postmodernă și asta cu aproape două decenii înainte ca moda postmodernismului să facă ravagii, nu atât în filmul românesc cât mai ales în literatură, cea a optzeciștilor în speță. Tocmai această interpretare avant-la-lettre conferă, în primul rând, originalitate demersului cinematografic al lui Ion Popescu Gopo, De-aș fi… Harap Alb! dobândind astfel valențe de unicat în cinematografia românească iar autorul dovedindu-se și prin aceasta un pionier. Vor trece mai bine de două decenii până când De-aș fi… Harap Alb! va dobândi un pandant în filmul românesc, anume Secretul… armei secrete!, filmul lui Alexandru Tatos lansat în 1989, după doi ani de negocieri cu cenzura – așa cum reiese din Paginile de jurnal ale cineastului –, deși acesta din urmă este și un film politic la un anumit nivel al interpretării. Revenind la filmul lui Gopo, nu pot fi ignorate fabuloasele – la propriu și la figurat – decoruri și costume ale lui Ion Oroveanu, imaginea lui Grigore Ionescu, coregrafia lui Nicolae Sever, muzica lui Dumitru Capoianu, sunetul lui Dan Ionescu sau montajul Justinei Matei, după cum și interpretarea este una dintre cele mai reușite. Pe lângă amintiții Florin Piersic și Cristea Avram, din distribuție mai fac parte: George Demetru (Craiul), Fory Etterle (Verde Împărat), Emil Botta (Vrăjitorul), Florin Vasiliu (Setilă), Liliana Tomescu (Ochilă), Puiu Călinescu (Gerilă), Mircea Bogdan (Flămânzilă) ș.a.m.d.
De-aș fi… Harap Alb! este prima transpunere cinematografică după Ion Creangă, ecranizările după proza scriitorului moldav devenind o constantă a filmografiei lui Ion Popescu Gopo, cinci din cele opt filme – fără a pune la socoteală și cele două ecranizări după Ivan Turbincă turnate în Republica Moldova: Se caută un paznic (1967, r. G. Vodă) și Ivan Turbincă (1996, film tv, r. Radu Popovici) – realizate după poveștile și Amintirile din copilărie ale acestuia îi aparțin. Ar fi fost șase dacă ultimul său proiect, o coproducție cu studiourile de la Chișinău după Stan Pățitul, ar fi apucat să fie terminat înainte de moartea cineastului.