Arghezi – proaspăt și misterios
La peste o jumătate de secol de la trecerea lui Tudor Arghezi într-o lume mai bună (s-a stins la 14 iulie 1967, la 87 de ani; se născuse pe 21 mai 1880), opera sa se menține într-o prelungită, excepțională actualitate. Nu în sensul banal al „actualității perpetue” a clasicilor, de care, prin recunoașterea valorii ridicate, se bucură și autori limpede-„inactuali”, „prăfuiți”, căzuți în desuetudine, pe care nimeni nu-i mai citește cu plăcere, ci cu – doar – deferență, acceptându-le rațional importanța, fără să mai fie loc de consonanțe. Arghezi rămâne – el – perfect „lizibil”, proaspăt, alert, atrăgător, captivant la lectură și productiv prin influența asupra limbajelor literare ale generațiilor care l-au urmat. În primul rând ca poet, dar și ca prozator, urcat mai recent în ierarhiile de stimă ale ultimelor serii de exegeți, care au adus Cimitirul Buna-Vestire în primele rânduri ale lecturilor literare românești obligatorii.
Mizând în poezie doar parțial pe metaforă, sugestie, simbol și completând masiv cu un descriptivism minuțios, susținut de o colosală vocație de explorator lingvistic, în special al lexicului, Arghezi continuă să fie și astăzi un versificator captivant, seducător. Chiar și atunci când e repulsiv! Se știe, autorul Cuvintelor potrivite a vorbit și despre „nestemate”, și despre „bube, mucegaiuri și noroi”, căci, în descendență baudelairiană, intuise enormul potențial de expresivitate al lucrurilor dezagreabile. Fondator modern și principal ilustrator al „esteticii urâtului” la noi, el a dat prin Flori de mucigai, volumul său de „poeme de pușcărie”, o operă majoră de gen, de o absolut remarcabilă plasticitate.
Și mai sunt și piesele de teatru, eseistica, abundenta sa publicistică – o producție textuală greu de cuprins. Vastă cât un univers, explorată de numeroși exegeți, opera sa lasă totuși impresia că nu și-a dezvăluit până la capăt misterele. Încă-și mai așteaptă interpretările integratoare…
Blaga – în regres
Traiectoria zigzagată a carierei lui Lucian Blaga (9/21 mai 1895-6 mai 1961), ca și cea a receptării sale postume indică un „caz”, cum se spune. Afirmat impetuos și multilateral după primul război mondial și în întreaga perioadă interbelică, poet, dramaturg, filozof, eseist, autor de aforisme, cu diverse roluri publice, de la cel de scriitor și gazetar cultural la cel de diplomat, modernizant în limbajul literar, dar cu simpatii „ortodoxiste”, colaborator constant al revistei Gândirea, creditat și cu simpatii legionare (ipoteză contrazisă de Marta Petreu în Blaga, între legionari și comuniști Editura Polirom, 2021), cu o personalitate mai degrabă cultural-„spiritualistă” decât ideologic-angajată și radical-extremistă, autorul Poemelor luminii plătește după instalarea regimului de „dictatură a proletariatului”: nu va face pușcărie politică, însă e scos de la catedră, de la Universitatea din Cluj, unde funcționase aproape un deceniu ca profesor de filozofie, după retragerea de la Externe. Cotitură totală, brutal impusă. I se permite să lucreze ca bibliograf la Filiala Cluj a Bibliotecii Academiei, apoi cercetător la Institutul de Istorie și Filozofie, apoi din nou între cărți, în urcare cu câteva trepte: bibliotecar-șef, ulterior director adjunct. De asemenea, se refugiază în traduceri: Faust -ul lui Goethe, Lessing, alți poeți, mai ales germani și englezi. Fără speranțe de publicare, scrie în continuare versuri, amintiri, un roman, eseuri varii. Se stinge în amărăciunea marginalizării, cu câțiva ani înaintea „liberalizării” limitate a regimului comunist.
După mijlocul anilor 1960, operele sale reintră în circulație, se publică ineditele, i se consacră studii, e inclus în manualele școlare, validat ca „mare clasic” al modernității românești. Mai mult decât atât, poezia sa va exercita o influență majoră asupra așa-numitei „generații Labiș”, dominând, ca reper modelator, genul în anii 1960-1970.
Dar va urma o nouă „cotitură” atunci când, intrând în postmodernitate, literatura autohtonă se va reorienta către alte formule. Cea blagiană, percepută ca excesiv de patetică și de grandilocventă, intră în desuetudine, în contrast cu arghezianismul, în continuare vital, sau cu barbianismul, mai rar frecventat, dar rămas la o înaltă cotă de apreciere. Cât despre bacovianism, a urcat treptat și-n stima criticilor, și-ntr-a literatorilor practicanți și se menține și astăzi, fără perioade de recul.
Tendința anilor 1980 se agravează în ultimele decenii, când Blaga, rămas inerțial în conștiința publică drept unul dintre „marii noștri clasici”, alunecă spre un nivel modest de interes în rândurile elitelor culturale active: nu mai e citit cu plăcere, nu mai e jucat în teatre, filozofia e considerată „depășită” ș.a.m.d. Se organizează în jurul numelui său ceremonialuri de celebrare, dar formale, tip „Zilele Lucian Blaga”, susținute mai ales de intelectuali conservatori sau măcar respectuoși până la evlavie.
O scurtă „resuscitare” se produsese imediat după 1989, chiar în 1990, prin editarea romanului Luntrea lui Caron, imposibil de publicat până atunci, subiectul fiind îmbibat de implicații politice inacceptabile pentru regimul comunist.
În rezumat: un scriitor cu imagine publică de „mare clasic”, în realitate în scădere drastică de stimă și de influență asupra literaturii recente. Dintre autorii români considerați „cei mai importanți”, e – probabil – „cazul” cu cele mai grele argumente de contestare și cu cel mai dramatic regres în ierarhie.
De urmărit proiectul exegetic al Martei Petreu, care lucrează la o reinterpretare a filozofiei blagiene ca propunere originală în contextul european al epocii, în orizont transdisciplinar…
Revanșa postumă a lui Vasile Voiculescu
Un interbelic și un imediat-postbelic, Vasile Voiculescu (27 noiembrie 1884-26 aprilie 1963) se numără printre autorii cu cele mai interesante „reconsiderări” din perioada postcomunistă.
Figură cunoscută și respectată în prima jumătate a secolului XX, debutant înainte de primul război și activ în deceniile interbelice, poet „gândirist”, ortodoxist, altfel-„cuminte” și ca prezență publică în viața culturală românească, și stilistic, pașnic, „tradiționalist”, a fost considerat după 1947, după instalarea regimului comunist, un autor „periculos”. Inițial interzis, a fost finalmente închis, ca membru al grupului „Rugul aprins”. „Reabilitarea” sa postcomunistă are – așadar – deplină justificare politică.
Mai mult decât atât, există – însă – și argumente strict literare care au făcut din el un scriitor cu bun potențial de reinterpretare, și nu doar după căderea vechiului regim, ci încă de la „liberalizarea” limitată de la mijlocul anilor ’60: fiindcă în perioada de marginalizare forțată de după războiul al doilea, Voiculescu se „reinventase” ca scriitor, și încă de două ori. Ca poet, își depășește cu mult performanțele interbelice, mai degrabă modeste, prin Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare, extraordinar ciclu de pastișe care joacă între ipostaziere și asumarea unei noi identități. În plus, devine și prozator prin povestirile considerate între timp – probabil – zona cea mai importantă a creației sale, la care se adaugă romanul Zahei orbul. Toate – scrise în anii ’50, până la arestarea din 1958, și poate completate în 1962-1963, după ieșirea din închisoare și până la stingerea, la scurt timp, din viață. S-au publicat postum, în 1964-1966.
Materie – vasăzică – ofertantă pentru analiză, drept care Voiculescu a fost „recuperat” în două etape: după mijlocul anilor ’60, când noua atmosferă „liberalizată” a permis recircularea numelui său, reeditarea scrierilor mai vechi și scoaterea la iveală a ineditelor postbelice; și după 1989, când s-a publicat un șir întreg de ediții voiculesciene și de studii asupra operei, ca monografii dedicate ori incluse în panorame istorice ale poeziei autohtone, ale „prozei fantastice” ș.a.m.d.
Reeditat, redimensionat, reevaluat, puternic relansat de exegeza literară recentă, autorul Ultimelor sonete… are parte – așadar – de o spectaculoasă revanșă postumă…