DE CE „UN COPIL PLECAT ESTE UN COPIL SALVAT”

Așadar, Consiliul Național de Etică a decis: ministrul Lucian Bode nu a plagiat. OK, am înțeles. Înseamnă că în culpă este Comisia de Etică a UBB, câtă vreme în comunicatul dat la începutul acestui an susține că „suspiciunile de plagiat se confirmă în marea lor majoritate”. Dar se poate așa ceva, ca tocmai comisia de etică de la fața locului să nu știe ce vorbește? Așadar, ce ne facem? Cum mai rezolvăm paradoxul?
Paradoxul e rezolvat de la sine. Explicația corectă este: trăim în România, unde nu are nicio importanță că una se declară, alta se face, că vinovatul devine, peste noapte, păgubit, că albul e negru și negrul e alb. Din povestea aceasta, toată lumea iese șifonată. Și Guvernul, și Consiliul Național de Etică, și Comisia de etică a UBB Cluj. Cum declarațiile au fost contradictorii, adevărul nu putea aparține tuturor celor trei organisme. Cea mai credibilă, de departe, este Comisia de etică a UBB. Cu siguranță, opinia publică este în asentimentul acesteia. Cine iese prost de pe scenă? În primul rând, Guvernul. Dar el iese prost întotdeauna, căci acesta a devenit, deja, un atribut al lui. Este de așteptat ca Guvernul să dea cu oiștea-n gard, căci cu asta s-a ocupat încă de la început. Apoi, Consiliul Național de Etică. A avea o opinie contrară comisiei de la fața locului, acolo unde teza a fost depusă și susținută, dă al naibii de prost, pentru că miroase de la două poște a intervenție politică întru salvarea personajului. Nu în cele din urmă, Comisia de etică a UBB, cel puțin câtă vreme nu iese cu o declarație publică, prin care să argumenteze cum înțelege decizia Consiliului, cotrară inițialei constatări de la fața locului.
Nu trebuie să ne mai fie de mirare că România stă execrabil în Shanghai Ranking și în 2022, acesta fiind considerat cel mai important clasament global al universităților din lume, după domeniile de studiu. De fapt, despre ce fel de școală vorbim? Despre ce fel de sistem de învățământ? Despre cel în care obținerea unei diplome doctorale a devenit o glumă? Pare mai greu de obținut un credit bancar decât o diplomă de doctorat. Despre cel care, de 33 de ani, nu reușește să găsească o formulă decentă de împărțire a anului școlar și să stabilească o curriculă, de parcă s-ar chinui să descifreze tainele lumii? Despre un sistem care a dus tineretul țării la un nivel de școlarizare ce mai are doar câteva poziții ca să iasă din clasament? Altfel spus, despre un sistem care a distrus viitorul țării, prin gradul de analfabetism funcțional pe care-l scoate, cu coroniță, de pe băncile școlii, la absolvire? Despre ce anume vorbim?
Se întâmplă ca, printre pacienții mei, să am și câțiva profesori la diverse școli și licee. Abia auzindu-i, pe fiecare în parte, vorbind despre recenta grevă, am înțeles cam cum stau, din interior, lucrurile. Iar ele arată, așa cum mă așteptam, jalnic. Adică, așa cum a ajuns să arate țara asta. Un profesor de matematică de liceu îmi povestește cum, din cele peste 80 de cadre didactice, doar 15 au intrat în grevă, printre care și el. Mă vede că fac ochii mari, că nu-mi vine să cred, așa că se grăbește să spună:
Da, nu vă mirați, au existat presiuni uriașe din partea directorului. Indirecte, nu directe, ca să nu lase urme. După o săptămână, din cei 15 care intraserăm în grevă, mai rămăseserăm 8. Apoi, a venit presiunea părinților, ceea ce, la început, nu exista. Inițial, părinții ne-au susținut, dar mai apoi a început să le fie teamă de amenințările aruncate-n presă, al căror scop tocmai acesta a fost, presiunea. Cum că anul școlar nu se va încheia și că va fi repetat, examenele de sfârșit de ciclu nu vor avea loc, și tot felul de inepții de genul ăsta. Adică, au dat drumul la fake news pentru a sparge greva. Nici inspectoratul nu ne susține, căci și directorii, și inspectorii sunt oamenii sistemului. Ei nu sunt acolo pentru noi, pentru profesori, ei sunt acolo pentru guvern și împotriva noastră.
Îl ascult în tăcere, într-o stare de dezamăgire din ce în ce mai mare. Nu-mi vine să cred! Cu toate că nu-mi spune nimic altceva decât ceea ce mă așteptam, totuși, nu-mi vine să cred.
Dar sunteți atâția!, îi spun. Atâția fiind, cum de e posibil să nu existe niciun fel de coeziune între dumneavoastră? Cum de e posibil să nu vă susțineți reciproc?
Nu există niciun strop de spirit civic, și așa este în toate școlile. De fapt, factorul coagulant trebuie să fie liderul, directorul, or, el este omul sistemului. La ultimele alegeri pentru funcția de director, câștigase o colegă de limba română. Toată lumea știa asta, nu era ceva cu semnu-ntrebării. Când rezultatele au mers la inspectorat pentru validare, știți cum s-au întors, da? Ca și cum votul fusese pentru fostul director, care și el aplicase pentru continuitatea în funcție. Evident, fostul director a rămas pe post. Așa încât, cu cine să te lupți? Imaginați-vă că presiunile asupra noastră, a celor care intraserăm în grevă, au venit inclusiv prin intermediul părinților, dar nu de la sine, ci tot de la director. Adică, omul are ambele pârghii, și profesorii din școală, și părinții. Apoi, urmează efectul de inducție și treaba este ca și rezolvată. Așa că, în cele din urmă, când am rămas în grevă doar eu cu încă doi colegi, ne-am văzut nevoiți să renunțăm și noi. În cele din urmă, doamnă, frica își spune cuvântul. Amenințările și presiunea își ating scopul. Ne bazăm, de-acum, pe colegii din alte zone, care abia au declarat intrarea în grevă, când noi, iată, tocmai am ieșit.
Este suficient să auzi așa ceva ca să înțelegi de ce stau lucrurile cum stau în țara asta. Căci peste tot este la fel. În toate sistemele. Și la sănătate, și la transporturi, și la…, și la…, și la… peste tot sunt „oamenii sistemului”, care au grijă ca lucrurile să stea așa cum cer guvernanții. Și, vorba pacientului meu, când iese pe ușa cabinetului, spunându-mi: „Ce să facem, cu sistemul nu te lupți”.
Închid ușa în urma lui și am în ochi, dintr-odată, imaginea unui mare sistem opresiv, format din mai multe sisteme opresive mai mici. Adică a unui construct tare, care se ține. Un sistem căruia nu-i pasă decât de el însuși. Care are un singur scop, să se țină. Să reziste și să se perpetueze. Parcă și văd cu ochii minții un film în care cei de sus dau ștafeta mai departe copiilor lor, nepoților, soțiilor, iubitelor, amanților, părinților, mă rog, toate combinațiile posibile. Și iată cum se încheagă sistemul, iată cum legăturile dintre atomi devin extrem de strânse, iată de ce, chiar dacă, pe undeva, rețeaua se rupe, ea este refăcută imediat, căci o ruptură undeva, în această uriașă rețea, nu are darul de a o prăbuși. Și mi-o imaginez perpetuându-se la nesfârșit, iar imaginea este cutremurătoare.
Așa încât, ar fi o naivitate să mai așteptăm ceva de undeva, de oriunde. Nu țara asta este treaba guvernanților, nu oamenii acestei țări, nu sloganurile îndelung repetate sunt scopurile adevărate, declarate în campaniile electorale, ci perpetuarea strășniciei rețelei care să-i țină pe toți.
Și așa, nu poate să nu-mi vină în minte, din nou, concluzia la care ajunsesem, plină de tristețe, cu câțiva ani înainte: un copil plecat este un copil salvat.