remember
GEO VASILE

Două decenii fără Mariana Marin

Articol publicat în ediția 07-08/2023

Mariana Marin (București, 1956-2003), absolventă a Facultății de Litere, a fost o inimoasă membră a Cenaclului de Luni, condus de profesorul Nicolae Manolescu. A debutat cu Un război de o sută de ani (Editura Albatros, 1981); cartea a fost distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor. Volumul, reeditat în 2001, a fost urmat de Aripa secretă (Cartea Românească, 1986). După o pauză editorială de trei ani, îi apar în Franța două cărți: Au carrefour des grandes routes commerciales (edition bilingue), Samuel Tastet Editeur, 1989 (traducere din română de Sebastian Reichmann) și Les Ateliers (edition bilingue), ibidem, 1992 (traducere de regretatul romanist Alain Paruit).
După Revoluție, poate să-și tipărească în țară Atelierele (1990), după care a publicat Mutilarea artistului la tinerețe (Editura MLR, 1999), titlu care a făcut-o celebră. În același an i se va decerna din nou Premiul USR, iar în 2001, premiul special „Virgil Mazilescu”. Poeziile sale au fost traduse în reviste și antologii din Marea Britanie, SUA, Germania, Suedia, Ungaria, Polonia ș.a. În 2002, cu un an înainte de prematura ei dispariție, Editura Muzeului Literaturii i-a tipărit o antologie sub titlul Zestrea de aur, carte ce stă la baza acestei fișe de istorie literară.
Debutul Marianei Marin este neîndoielnic naumian, adică surrealist. Inventivitatea, practic inepuizabilă, merge braț la braț cu o tandră cruzime, rețeta sau arta poetică fiind cea a stupefacției: „In fiecare dimineață se trezea cu un singur gând./ Mult timp a trăit așa./ Își lovea memoria cu o nuia de sticlă./ O punea la fiert./ O arăta tuturor, doar-doar va spune cineva/ iată glorioasa victorie a celui slab/ și singură pasărea va îngheța în zborul ei sunător…”.
Iată alt tipic decupaj surrealist în aceste șase versuri: „să ascultăm zgomotul lingurițelor în paharul cu ceai/ între 7 și 8 seara când palizi locuitorii mansardei/ ne vizitau/ priviri grele rufele mușcând în bucăți mari aerul/ femeile copiii/ iarba tânără sandaua roșie toamna”.
Simulând narațiunea, însinuând un plot narativ, textele își anunță virtuțile epico-dramatice, aforistice, crepuscular-testamentare.
Moartea, boala, ofilirea prematură, beția, voma, sfidarea copilăroasă și umilința, fronda, rebeliunea, singurătatea, coșmarurile, exasperarea, setea de a fi iubită sunt nu numai atitudini și vocabule recurente, ci și prevestiri dintr-o agendă a autodistrugerii de sine, purtată de poetă la piept, dovadă fiind și desele invocări ale câinilor, corbilor, spitalelor, sinucigașilor, dezmoșteniților în falsele poeme de dragoste și elegii în care ludicul coexistă cu gnomicul și sarcasmul cu gravitatea fără leac.
Ca și cum ar vorbi în numele generației sale și a breslei artiștilor, nimeni nu-și formulează mai precis demersul scriptural decât poeta însăși: „Eu am avut curajul de-a lucra la rădăcina Răului,/ de-a deschide acolo «atelierele/ celui care vrea să se-apropie de sine»,/ celui care nu vrea să cucerească decât adevărul său,/ mica lui istorioară./ Privește-mă!/ Sunt puțin urâțită și puțin absurdă./ Râd tot mai rar și vorbesc tot mai puțin/ iar acum îți întind această mână mult prea târziu.// Auzi și tu viscolul care ne spulberă viitorul?”. Textul face parte din culegerea Aripa secretă, un pseudo-jurnal al Annei Frank cu care poeta adesea se identifică, de fapt, punând un subtil semn al egalității între nazism și comunism.
Textele din volumul Atelierele…, scrise între 1980 și 1984, n-au putut apărea în țară decât după 1990, evident. Ele atestă vocația poetei de ultrasensibil seismograf al propriilor stări, gânduri negre și traume, pe fundalul sterilității generalizate, ale cărei odrasle nu pot fi decât „groaza și hohotul”, poeta însăși identificându-și formula supraviețuirii: „sânge lucid, uscăciune și vis,/ în răceala zidurilor”.
Cititoare împătimită și cultivată, poeta face uz de aluzii livrești autohtone și universale, dar cu măsură, fără să abuzeze. Timpul presează și
Mariana Marin are prea multe de spus despre sine și presimțirile sale, pentru a-și exhiba lecturile, preferând să scrie despre iubire și moarte de pe poziții defensive, cele ale unei înfiorătoare resemnări: „Limba în care gândesc eu cuvântul moarte/ nu este și limba în care gândești tu cuvântul iubire./ Ceea ce azi ne desparte (se spune)/ ne va despărți și mai mult mâine./ Iată de ce, cu toată întunecimea trecutului nostru/ pe care îl desfășurăm acum aidoma/ unui pergament din vechiul Egipt,/ îți cer să fugim în hăul ce ni s-a dat./ Acolo, pistruii și părul tău roșu/ vor înțelege desigur și vor iubi/ limba sânilor mei// între care va înnopta și atunci moartea”.
Mariana Marin nu concepe existența și iubirea în afara libertății individuale date nouă de Creator și amputate de un individ-caricatură ce se credea monarh absolut peste cugetele supușilor săi: „Tu știi că pot disprețui/ și pot adora sacul de piele/ în care îmi duc până la capăt moartea.// Dar dacă ceea ce am aflat/ e faptul că nu voi fi niciodată/ un om liber,/ ce-ai să te faci cu mine?/ Cum mă vei putea mângâia?”.
Intransigentă precum Rolf Bossert (poetul care s-a sinucis în 1986, la treizeci și trei de ani, doar la șase săptămâni de când se afla la Frankfurt), și totodată un Ariel hipersenzitiv simțind biciul regimului plesnindu-i obrazul, poeta își trece în revistă viața la 30 de ani sub emblematicul generic „Mutilarea artistului la tinerețe”. Este concentrată aici toată nefericirea și fragilitatea ființei pe fundalul disconfortului psihic, al bolii, al silei, sărăciei, fricii, insecurității. Poeta se răsfrânge în oglinzile nefaste ale regimului („Dark ages”) denunțându-i inumanitatea, cinismul, obtuzitatea și intoleranța.
Disidența anticomunistă a Marianei Marin a fost una reală, în ciuda autovictimizării, a sentimentului persecuției („sindrom depresiv”) și a unor crize de orgoliu și ieșiri vecine cu nebunia, numai că ea nu a avut șansa să fie nemțoaică precum Herta Müller și să primească un pașaport contra unei sume de bani.
Biografismul acestei culegeri („ceva între prima pneumonie/ și ultima amintire dintr-o mare iubire.”) este un sfâșietor florilegiu de presimțiri ale sfârșitului datorate patimii „descrierii sinelui de jur împrejur și-n adânc.” Solitudinea poetei aduce tot mai mult cu un soi de recluziune, alcoolul o desfigurează, convivii încep să o părăsească, premierea cărților ei devine un fel de dar otrăvit și friguros. În fine, contemporanii sfârșesc prin a fi iritați, iată și motivația textului „Filipică”: „Dar mai presus de toate/ întreaga lume e dezamăgită/ pentru că nu sunt la înălțimea ficțiunii pe care o scriu./ nimeni însă nu mă întreabă/ cum arată o zi din viața mea// și, în general,// cu mațele chiorăind// cu mintea amputată.”
Ultima partitură a poetei se numește ironic Zestrea de aur, scrisă probabil cu un an înainte de dispariție: poeta mai are încă puterea de a-și exhiba, cu o terifiantă luciditate, agonia sfârșitului inexorabil: „Mai devreme sau mai târziu/ tot te vei întoarce spre glonțul/ care-a plecat înspre tine fremătând,/ plesnind de viață, în orbitorul tău viitor/ de la-nceput”.
Maladivă, tenebroasă, văduvă, neconsolată („Vai, mătrăguna de mine!”), dar nu pentru că așa era la modă în saloanele vremii, ci strivită sub călcâiul Molohului totalitar, Mariana Marin este pandantul feminin al lui Virgil Mazilescu; totuși poezia ei este mai puțin încifrată sau persiflant-ceremonioasă, având însă o încărcătură umană cu puterea de explozie și luminozitate a unei Supernove.