Există uneori, chiar când nu te aștepți, unele apariții în peisajul românesc, care, prin semantica lor adâncă, lasă urme de neșters în memoria vizuală. Din păcate, eu nu fac parte din escadroanele de turiști care ară tot pământul patriei, în căutare de locuri în care să se simtă „ca lumea”. Dar mi se întâmplă să ajung (nu) chiar întâmplător în locuri atât de frumoase, încât sunt imediat preluate și apoi așezate frumos în patrimoniul afectiv, acolo unde găsești tot felul de lucruri: de la case, obiecte, păduri sau porți de curte, până la costume populare, vâlcele, coline, biserici ș.a.m.d. Este capitalul de splendori, rezerva de energie cu care sufletul se încarcă la nesfârșit, sorbind Frumosul ca dintr-un izvor a cărui bogăție nu se istovește nicicând.
Hărman (sau Honigberg) e un burg-comună, aflată la 10 km est de Brașov, cu o populație de 5.500 de locuitori, cu o splendidă biserică-cetate fortificată, datând din secolul al XV-lea și cu multe elemente arhitectonice specifice săsești, „contaminate” însă de elementul românesc. Mi s-a povestit că în anii ʼ80, înainte de emigrația sașilor, existau, de fapt, două cartiere bine delimitate, unul exclusiv săsesc, celălalt, doar românesc. Astăzi, s-a ajuns la un fel compozit de stiluri, case, porți, gospodării și instituții (de pildă, școala gimnazială, aflată chiar lângă zidurile Cetății, în centrul comunei – pe vremuri, strict săsesc – se numește „Mihai Eminescu”).
Însă, indiferent cum l-ai privi – etnografic, sociologic, turistic sau istoric – Hărman își păstrează aerul liniștit, tihnit, gospodăresc, atât de specific așezărilor din Țara Bârsei.
Dacă străbați strada Avram Iancu și treci de Carrefour Express-ul de pe partea dreaptă, mergând mai departe, e imposibil să nu te oprești la numărul 20-21. E un must. E o trebuință. E ca un sens obligatoriu. Fiindcă e singura curte cu viziune liberă spre stradă și care se abate de la regula arhitectonică a casei mari, cu arcadă și poartă mare din lemn, prin care nu se vede nimic. Aici, gardul e construit dintr-o structură metalică modelată, cu vedere perfect liberă înspre curtea cu deschidere largă.
Dincolo de faptul că e cea mai originală curte din Hărman, ea este și sediul unei asociații de activități și evenimente în domeniul artelor vizuale. AVV ART, al cărei suflet neobosit este avocatul Nicolae-Ioan Vrâncean, un hărmănean get-beget, a devenit, în cei 25 de ani de când ființează, locul binecuvântat pe care-l cunosc artiștii din toată țara, ba chiar și din străinătate.
Acolo, pe o suprafață aproape cât a unui stadion, unde AVV a construit o adevărată „rezervație de emoțiuni”, de o rară frumusețe, într-un peisaj generos (pe fundal cu Postăvarul și Munții Piatra Craiului, din care, la vremea când am vizitat locul, se scurgeau pe văi ultimele zdrențe de zăpadă), este ceea ce artiștii – și nu numai ei, ci și Uniunea Artiștilor Plastici din România însăși (o să vedeți de ce!) – au supranumit-o „Fenomenul Hărman”.
Resort-ul, ca să zic așa, uzând de un termen de pliant turistic, este nu doar un reușit exemplu de Land-Art – dovadă stă multitudinea de lucrări de artă risipite ici-colo (sculpturi, instalații, precum și un număr copleșitor de mozaicuri așezate neașteptat de ingenios), care creează un ambient plăcut și relaxant privirii – dar și o rezidență vag turistică, prin complexul de clădiri moderne (unele dintre ele joase și cu geamuri uriașe, o să vedeți de ce!), al căror alb amețitor rezonează perfect cu fondul verde al gazonului, combinat cu albastrul cerului. În mijlocul acestui spațiu deschis, încărcat de energii pozitive realmente sesizabile și care dă senzația unei libertăți depline, un pin uriaș, apoi, ici-colo, diverși arbuști și pâlcuri de tuia, iar, în spatele curții, un nuc grandios și alți pomi mai tineri, ce parcă stau de strajă la munții cu crestele înzăpezite, asigură împreună pandantul vegetal al aranjamentului vizual peisagistic, creat cu o remarcabilă iscusință. Din loc în loc, bănci de lemn și mese rustice ori fotolii de grădină, te îndeamnă să te așezi, spre a-ți binecuvânta ochiul cu frumusețea frustă a peisajului.
Un pavilion spațios cu etaj, cu decorațiuni și structură din lemn – în acord normal cu împrejurimile silvestre ale locului – are tot atâtea camere cât o pensiune turistică, dotate cu întreg confortul necesar unui sejur.
Dar – și de aici, începe șirul de uimiri succesive – ceea ce creează dintr-odată atât interesul celui care intră pe poartă, cât și plăcerea estetică (chiar katharsis) – sunt tablourile ce înfrumusețează holurile și camerele (unele dintre ele poartă numele unor artiști aflați în vizită și care au locuit acolo, cândva). Relația este atât de strânsă, încât ai impresia că te afli într-o expoziție. Apoi, dacă stai mai mult de o zi într-o cameră decorată cu picturile nu știu cărui artist și tot uitându-te la ele, e posibil, fără să vrei, să devii dependent de arta originală a autorului. Și astfel, frumusețea de afară, pe care ți-o procură lucrările de Land-Art, se strecoară în interior, în spațiul intim. Un alt pavilion, tot cu etaj și cu structură construită tot din lemn are aceleași decorațiuni cu tablouri semnate de artiștii care au trecut pe acolo. Apoi, ca să închidem panoramarea peisajului, turul se continuă cu biroul administrativ, urmat de locuința generoasei gazde a locului, avocatul Nicolae-Ioan Vrâncean. Revenind la cele două clădiri cu un singur cat, geamuri uriașe și de formă prelungă, ele sunt, de fapt, săli de expoziție și alcătuiesc „perla coroanei”, cum se zice, a acestei așezări originale, și anume: Galeria AMPHITRYON.
Specificul pregnant al relației cu arta iese în evidență prin inițiativele extraordinare ale patronului spiritual al întregului complex AVV ART: taberele de creație și simpozioane de artă contemporană. Aici, sosesc anual, în serii judicios stabilite, în jur de 150 de artiști, împărțiți pe serii și pe specificul artei lor (pictură, sculptură, gravură, modelaj, instalații), care sunt găzduiți cu servicii complete și pe durate variabile, dar fără nicio servitute, într-o libertate deplină. Singura condiție impusă este ca ei să creeze. Să lucreze. Adică să producă lucrări. E aici și o mică viclenie: în tabăra de creație, artistul nu are ce face, nu mai poate să piardă vremea, ca la atelier, unde vine Cutărică, cu care să stea la taclale și cu bărdaca între ei, ci el trebuie doar să lucreze. Atât. Căci, la final, are o înțelegere: să ofere cadou cel puțin două lucrări, care vor intra în patrimoniul muzeal al Asociației. Astfel că cele 25 de camere devin adăpostul unei bune părți a creatorilor de artă din România, în timp ce colecția Nicolae-Ioan Vrâncean deține deja 1.500 de tablouri din zestrea pe care singur și-a creat-o.
Spuneam mai sus că „fenomenul Hărman” e cunoscut nu numai de către sute de artiști plastici, ci și pe culoarele Uniunii Artiștilor Plastici. Dintr-un motiv întemeiat. Urmare a prestigiului de care se bucură „fenomenul Hărman”, Gala Premiilor UAP pentru anul 2021 s-a desfășurat – o premieră națională – în Biserica Evanghelică Fortificată – Cetatea Hărman, anul trecut, pe 3 septembrie. A fost un regal de ținută, cu ștaif deosebit și agrementat cu toate ingredientele festive (luări de cuvânt, pavoazare cu mozaicuri din colecția Vrâncean, felicitări, masă, casă ș.cl.) ale unui eveniment care a adus un plus de imagine pentru Hărman și, totodată, Asociației AVV ART.
Galeria AMPHITRYON – de care aminteam mai devreme – este poate cel mai reprezentativ logo al „fenomenul Hărman”. Aici a avut loc expoziția cu lucrările premianților din 2021. Aici, sunt expuse lucrările participanților la simpozioane și tabere de creație. Și tot aici, sunt găzduite expoziții itinerante al unor artiști tineri. La o astfel de expoziție, am avut prilejul să particip pe 30 aprilie. Unde am avut plăcerea deosebită să întâlnesc doi artiști – o pictoriță și un sculptor – care m-au vrăjit pur și simplu.
Andrea Szentkiralyi este binecunoscută în Brașov, acolo unde locuiește și creează, pentru realizări artistice deosebite, expuse cu diferite ocazii, în expoziții, în muzee și în colecții particulare: mozaicuri, decorațiuni, mozaicuri religioase, icoane, portrete, mobilier, mese din fier forjat, pardoseli mozaicate și, nu în ultimul rând, lucrări de grafică și pictură abstractă. Deține la perfecție arta mozaicului, acea îmbinare uimitoare între artă și meșteșug (spațiul de la nr. 20-21 din Hărman este „autoritar” ocupat cu minunatele sale plăci în mozaic, unele dintre ele realizate cu soțul ei, Tudor Asciu). O stranie interferență între pictură (a cărei esență e vopseaua) și fărâma de piatră, fiindcă uimirea privitorului chiar în asta constă: cum a fost posibil ca fragmentele acelea de piatră colorată să se adune, ca printr-o pasă magică, într-un tablou care înfățișează ceva, un chip, un peisaj, o icoană?
La AMPHITRYON a expus doar lucrări de pictură. Sigur, ușor alimentate de o adiere de eclectism, datorat poate și unei pretenții foarte mari (altminteri, legitime) dinspre suprafața generoasă a simezelor oferite spre a se expune cu tablourile sale. Aici, am avut parte de fenomenul invers decât cel întâlnit, de regulă, la galeriile din marile orașe, unde, urmare a spațiului redus, autorul e supus presiunii de a face reduceri drastice la numărul de lucrări pe care și le-ar dori expuse.
Având, așadar, de unde alege, ochiul s-a bucurat, în liniștea unei dispersii odihnitoare, de o sumedenie de senzații. S-a bucurat, de pildă, de o cromatică articulată și simplificată până la esența compoziției, amintind cumva de stilul lui Nicolas de Staël. S-a bucurat apoi de misterul unor peisaje în tonuri cromatice alternante, fie închise, fie indecise, rezultatul fiind de multe ori un fel de senzualitate derutantă. S-a bucurat de eseuri abstracte asupra culorii, atrăgătoare și percutante. Ori, în fine, s-a bucurat de fabuloase și transgresive deformări optice ce au revelat o serie de onirografii ascunse (știut fiind că, în general, din punctul de vedere al belșugului de vise, imaginația femeii e mult mai productivă!).
În ciuda unui fizic de o fragilitate apăsată, dându-i o simpatică aparență semi-eterică, Andrea Szentkiralyi emană – prin opera ei privită în ansamblu – forță, robustețe, vigoare. Un fel de titanism de întreținere (mai bun decât exercițiile de bodybuilding de la sală!) Iar ea rămâne un artist împlinit, matur, în care se zbat și ajung la lumină atât un meșteșugar cu bogate rezerve de magic, cât și un plastician obsedat în primul rând de culoare (culoarea care creează forme sau „culoarea căzută din cer”!!) și ale cărui tablouri pot fi strânse într-o cromatotecă originală.
În schimb, Nemes Andras Csaba (Cluj) este, în primul rând ca apariție fizică, exact la antipodul Andreei Szentkiralyi. Înalt, robust, bine făcut, puternic, cu o aparență urieșească de-a dreptul complexantă. De fapt, chiar așa cum stă bine unui sculptor. Anecdotica imageriei universale ne spune așa: că, în timp ce pictorul stă frumos la soare, în fața șevaletului, cu paleta de culori băgată pe degetul mare de la mâna stângă și cu dreapta (dar, dacă e stângaci, e taman invers!) acoperă albul imaculat al pânzei cu diverse arătări, năluci și himere; din când în când, își dă basca spre ceafă, se ridică de pe scăunel, face doi pași în spate, spre a avea cea mai bună perspectivă asupra operei (în spate, iar nu într-o parte, căci se viciază viziunea!), apoi vine iute-iute în fața șevaletului și, cu pensula picurând, mai aplică un punct de culoare, fără de care, normal că tabloul nu e terminat etc. etc. Ei bine, sculptorul nu face așa. Menirea lui de flăcău voinic e să se lupte, precum Hercule în confruntarea sa cu leul din Nemeea, cu greutatea infernală a materiei (piatra sau bușteanul). Parcă-l și văd, la bustul gol, cu ochelari de motociclist, prăfuit tot, cu antifoane pe urechi și cu mușchii încordați la maximum, mânuind cu lejeritate freza ori drujba, dând la o parte toate resturile de piatră sau lemn ce acoperă opera ascunsă și reușind, în fine, s-o aducă la lumină; iar aceasta, după ce e șlefuită cum trebuie, ridică ochii (dacă e „antropologată”!) și privește năucă soarele, bucurându-se de căldura astrului, după care, normal, intră în perioada de consacrare și recunoaștere internațională.
Cu Csaba se petrece, însă, un paradox. El desfășoară un ceremonial sacru (cu o ceremonie la fel de abisală semantic ca și nălucirea pe pânză!), dar nu cu dalta, nu cu freza, nu cu drujba, ci cu aparatul de sudură. Practic, el devolumetrizează „statuia”. (NOTĂ: Procedează exact invers, tehnic vorbind, de cum face un alt mare sculptor al metalului, l-am numit pe Aurel Vlad, care, prin ambutisări de fragmente de tablă, caută și obține volume – chiar și antropoforme – de un impact extraordinar.) Csaba face exact pe dos, ca și cum ar devitaliza „statuile” lui Aurel Vlad și le-ar aduce la esența formelor primare. El pune toată forța fizicului și a mentalului său în modelarea metalului efilat în structuri filiforme. În construcții și asamblări miniaturale de o grație desăvârșită (atenție, însă, formele acestea spun povești!… dar, vom reveni!).
Adică, așa cum remarcam, întregul ceremonial are loc într-un perfect dezacord cu statura lui gigantică. Dintr-un alt punct de vedere, ar veni cum că el degroșează, ca orice sculptor, lucrarea sa de întregul balast, numai că, foarte ciudat, la fel ca într-un oximoron ideal, balastul e o sumă de resturi ce nu există. Blocul lui de stâncă e, de fapt, aerul. Acolo se află, nevăzută, ascunsă de cecitatea tradițională a profanului, opera lui, a artistului, pe care e musai s-o scoată la lumină. Ăsta e destinul lui, asta e zodia lui, Zodia Vrăjitorului. Minunile lui răsar din neant, ca din văzduh, prefirându-se direct din combustia ce are loc în imaginația lui febrilă.
Lucrările lui Csaba sunt, de fapt, un fel de joc reticular de esențe, al căror „hieratism” este mișcarea, dinamismul. Toate personajele sunt surprinse, ca într-o fotogramă, în miezul unei acțiuni. Pe de altă parte, transpuse în alt plan imaginar, ele îmi par a fi corespondentul unor penițe în tuș pe hârtie japoneză, un fel de stampe volumetrizate. Sau care amintesc de teatrul de umbre chinezesc. Și, ca la orice punere în scenă, ele trebuie să aibă și o poveste.
Ajungem aici la ceea ce s-ar putea numi epicul involumului. Fiecare lucrare este o narațiune. Spune o poveste. La una dintre ele, de pildă, cu titlul Răpirea Europei, faimoasa legendă e „parazitată” semantic, cu adâncă inteligență. În sensul că Europa, privită de aproape, nu are chiar atitudinea unei prizoniere triste, disperate și înfricoșate de ceea ce i se întâmplă. Potrivit legendei, frumoasa fiică a lui Agenor, regele Feniciei, a fost kidnapată de pe ţărmul mării de către însuşi Zeus metamorfozat în taur, cu destinația insula Creta. Ei bine, așezată călare pe taurul stilizat, prințesa pare foarte relaxată, stă picior peste picior (ca la rând la massage therapy sau la hair-stylist), cu aerul visător al unei duduci romanțioase. Ca și cum ar fi avut cunoștință că la destinație, în urma unei împreunări cu patronul Olimpului, va naște, procedural, trei feciori: Minos, Radamante şi Sarpedon (care Minos va deveni regele Cretei, dar asta-i altă poveste). Dincolo de aparențe, întâlnim aici o ironie cosmică și o demitizare de un indicibil farmec. Și tot așa, am putea vorbi despre nudul femeii circumscrise (ca o ironie la „Omul Vitruvian” al lui Leonardo numai că cercul e un ovoid) care își expune cu decență, dar peremptoriu, „centrul Universului” (chiar așa se și intitulează lucrarea). Sau bătrâna care se sprijină într-un baston, iar cu mâna cealaltă aruncă în aer un avion de hârtie, lucrarea numindu-se Testament, aluzia fiind foarte fină.
Oricum, nu sunt puține deloc argumentele care duc la concluzia că Nemes Andras Csaba este un artist original, la care roboteala supraomenească și cazna – specifice, cum spuneam, sculptorului – sunt suplinite de harul său unic și de duhul unei dibăcii delicate, profund cerebrale.
Dar, pentru a le vedea cu ochii voștri toate cele ce vi le-am povestit, vizitați Galeria AMPHITRYON, de la Hărman, strada Avram Iancu nr. 20-21.