Datora venirea pe lume unei nopți de iarnă geroasă de la începutul anilor ’80, când s-a spart o conductă în cartier, n-au mai fost câteva zile apă caldă și căldură în bloc și părinții s-au strâns în brațe și iubit mai mult ca de obicei. Îl păstraseră din motive care țineau de politica natală a trecutului și din dorința de a avea în cele din urmă un copil, și l-au botezat Felician ca să nu-și facă sânge rău când împrejurările vieții îi vor fi potrivnice. Dacă sfârșise prin a cataloga binevoitor accidentul concepției ca un anunț premonitoriu al „căderii comunismului”, prenumele îl jenase toată copilăria și adolescența. Era o concluzie din perspectiva dezastrului familial și general, fără să mai pună la socoteală hlizelile, ironiile, bășcălia, bănuiala devenită insistentă cu timpul că ascundea, de fapt, sub masca lui de sfios și cumpănit, o misterioasă rezistență la dificultățile prezentului și certitudinea promisiunilor viitorului. Din aceeași perspectivă, înțelegea de ce aproape nimeni nu i se mai adresa cu numele de familie, Prișcă, sunetul scrâșnit ar fi atenuat iradierea luminoasă a prenumelui Felician rostit pe toate tonurile, de la invidie și ranchiună, la empatie și admirație.
Au fost anii în care disputele părinților se terminau cu vorbe grele, îmbrânceli, farfurii sparte și aruncate pe fereastră de la etajul 14, zgârieturi, palme și șuturi. Inginer mecanic, autor al câtorva ameliorări ale utilajelor de import, tatăl cunoștea pentru prima oară în viață șomajul și lipsa banilor, manufactura de ciorapi de nailon și lenjerie intimă pentru femei fusese închisă peste noapte și protestele angajaților rapid înăbușite de foștii milițieni rebotezați polițiști, jandarmi, agenți în civil. Muncitorii îi îndesaseră și lui într-o sacoșă ciorapi, furouri, chiloți și sutiene destinate exportului și, luni de zile, lâncezise năuc, trist, tăcut și cu explozii bruște și scurte de enervare.
După părerea lui Felician, când a ajuns să se ia în serios, tatăl încercase atunci să înțeleagă ce se întâmplase cu lumea românească și ce-i rămânea lui de făcut în viață ca bărbat, părinte și inginer. Era înalt, voinic, avea brațe puternice, și a părut și mai înalt și mai voinic după ce mama a slăbit, când nu a mai avut ce să deseneze la Institutul de proiectări industriale, care s-a și închis în lunile următoare. Nu se mai recunoștea nici ea în oglindă, rochiile, fustele, taioarele, ciorapii, chiloții și sutienele șterpelite atârnau pe ea, iar bărbatul ei, care o știa de când era copilă rotofeie, o privea câteodată dintr-o parte, între mirare prostească și tristețe. Bănuiala lui Felician era că, femeia firavă și puțin îndoită din umeri, care ajunsese mamă, răspundea într-un fel ocolit întrebărilor tatălui, și probabil din această cauză începuseră certurile.
Se ascundeau în bucătărie, în baie, în dormitor, când oboseau să-și strige furia, să se îmbrâncească, să-și dea palme și șuturi, ieșeau împreună, își pansau unul altuia zgârieturile, scoteau cuburi de gheață din frigider, le puneau într-o pungă de plastic, le apăsau pe vânătăile de sub ochi, pe buzele sângerânde, își luau băiatul în brațe și îl puneau să jure că nu vorbește nimănui despre ce a auzit și văzut. Tatăl ar fi putut să-și pună nevasta pe dușumea dintr-un singur pumn, dar nu făcea decât să strige și să se apere de unghiile și de loviturile ei cu pumnii și cu picioarele unde apuca, iar furia asta incontrolabilă și dezlănțuită ar fi putut fi și un alt răspuns la ce-l frământa.
În jurul lor, se fugea din țară ca de o molimă, dar ei se încăpățânau să rămână în apartamentul de trei camere plătit până la ultimul bănuț și nu-și puteau imagina nici în ruptul capului că vor fi vreodată în stare să-și părăsească copilul; îi aștepta un coșmar dacă ar fi pornit ca nătângii fără el în lumea largă. Împăcați, se duceau uneori la fereastra mare a sufrageriei sau ieșeau în balcon, îl deschideau și se uitau în jos la o livadă cu vișini a nimănui, un miracol că fusese salvată sau uitată atunci când se construise cartierul, și întârziau tăcuți, le amintea copilăriile dintr-un sat de lângă Buzău. Erau prima generație care nu mai avea latrina în fundul curții, nu se mai spăla în lighean, nu se mai încălzea cu lemne și cărbune, nu mai aprindea seara lampa cu gaz și nu mai scotea apa din puț. Blocul de 14 etaje fusese construit după cutremur, tatăl primise apartamentul de la manufactură când anunțase că se căsătorește, aveau pentru prima oară în viață apa lor caldă și rece, telefonul lor, radioul, televizorul în culori și magnetoscopul lor cumpărat prin niște relații. Anii ’80 le-a zdruncinat și nu le-a zdruncinat moralul, pe scara lor era cald, pe cealaltă a blocului se dârdâia, când se tăia electricitatea nu aveau niciodată lanternele la ei și urcau pe întuneric până la etajul 14, nu mai deschideau televizorul, se săturaseră și de bulgari, Europa liberă și Vocea Americii nici nu-i consolau, nici nu-i făceau să viseze la Occident, aveau doar ce să vorbească a doua zi șoptit cu prietenii și colegii de muncă. La două-trei săptămâni, tatăl dădea o fugă cu mașina la părinții care mai creșteau găini, rațe, curci, iepuri și porci, milițienii îl vămuiau la întoarcere, dar rămânea îndeajuns și pentru frigider.
Felician numărase împrejurările binevoitoare care-i însoțiseră părinții în acei ani și a înțeles de ce se fereau să participe la scâncelile despre ce trăiseră în dictatură și în „comunism”, n-aveau nimic special de povestit, ridicau din umeri, dădeau din cap, așa era făcută viața, cu bune și cu rele, și mai conta și norocul fiecăruia. Cu această amorțire a gândurilor i-au prins nopțile de sfârșit de decembrie 1989, când lumea românească s-a dat peste cap. Fugiseră amândoi din Piața Palatului după primele huiduieli ale mulțimii, l-au ținut pe Felician lângă ei, la televizor, să vadă Revoluția, era o ocazie rară, cine știe dacă avea să mai apuce o altă vânzoleală cu tancuri, împușcături și morți care să fie învățată la școală ca un moment crucial, istoric în existența unui popor; când au fost judecați și împușcați Ceaușescu și nevasta, i-au acoperit ochii cu palma. El revedea de atunci „Revoluția” aproape în fiecare an, când se apropia comemorarea, aranjată și explicată pentru noile generații, să ia aminte, și pentru cei care n-au apucat s-o vadă în timp ce se petrecea, au uitat sau credeau că a fost altceva, lovitură de Stat, îmbulzeală, aranjament între americani și ruși. Pentru tatăl și mama a fost ca o lovitură în molalele capului, ca o rană de nevindecat, sângera doar din când în când și durea.
Din tot ceea ce încercase tatăl să-și limpezească năuceala și să regăsească dorința și puterea de a se așeza pe canapea numai după o zi de muncă − contrabandă din Turcia și Ungaria cu aur, bijuterii de alamă, treninguri, blugi, papuci, lame de ras, ceasuri contrafăcute, prezervative, casete cu filme pornografice, jucării chinezești… −, Felician păstrase, cu un dram de admirație, doar aventura livrării unui Mercedes în Irak. Cum a ajuns la volanul automobilului nou-nouț furat din Germania, era o poveste atât de încâlcită și de vagă în timp, că nici mama, care ascultase explicațiile bărbatului și-l lăsase să plece cu inima îndoită, nu putea spune clar ce și când se întâmplase, dar vădit se întâmplase.
După calculele lui Felician, livrarea se petrecuse între ianuarie și februarie 1991, când americanii zdrobiseră armata irakiană ce invadase Kuweitul (cu acordul lor, de altfel), și martie 2003, când au invadat la rândul lor Irakul și nu s-a mai retras decât opt ani mai târziu. Revenirea în țară de la Bagdad fusese mai limpede, mai palpabilă și mai hotărâtoare pentru ce urma să facă în viață bărbatul, părintele și inginerul. Cu miile de dolari și mărci câștigate, s-au plătit datoriile familiei, motorul Daciei a fost schimbat, s-au înlocuit pragurile ruginite, scaunele, bancheta și port-bagajul au fost spălate, îmbrăcămintea și încălțămintea pentru toți trei au fost reînnoite, s-a cumpărat o plasmă, un computer reciclat și o canapea învelită într-un plastic care imita pielea. Era posibil ca, în aceeași toamnă, tatăl să fi făcut primele curse ca taximetrist, mama să fi slăbit și mai mult și să nu mai iasă din casă. Tot ca posibilitate, după sfârșitul aventurii, puteau fi socotite, fie primele cuvinte pe care Felician le rostea, fie prima lui zi de școală sau absolvirea a șapte clase.
Singura certitudine era că-și cunoscuse tatăl numai ca șofer de taxi, escapadele lui în Turcia și în Ungaria erau întâmplări de care-și aducea mama aminte haotic, când îi cădea în mână un obiect de contrabandă sau când își punea cerceii, brățara și o broșă de culoarea aurului; anii lor de desenatoare tehnică și de inginer țineau de o altă viață care ar fi putut să fie a lor, dar nu mai erau siguri. Adunaseră amândoi în ei atâta amărăciune și încrâncenare că li se întunecaseră privirile și un fel de rânjet de silă de viață le strâmba buzele. Aveau prieteni și cunoscuți care, prin niște companii italiene, munceau în Madagascar, Pakistan, Qatar, Arabia Saudită, câștigau pe jumătate decât occidentalii, dar le convenea, își plăteau vacanțe scumpe cu nevestele și amantele, învățaseră să facă mofturi la mâncare și la băutură, o rupeau în italiană și vorbeau engleza meseriei și a aeroporturilor. Credeau amândoi că era o acceptare disperată a schimbărilor, că prietenii și cunoscuții se aruncaseră parcă într-un gol și vârtejul străinătății îi purta în toate direcțiile înainte de a nu mai rămâne decât o pojghiță din ceea ce fuseseră ei ca oameni. Se întristau când se întâmpla să-i întâlnească, tatăl recădea din nou pe canapea, câteva zile, iar mama se înverșuna să îmbrace și să dezbrace lucrurile care-i atârnau pe trupul descărnat.
Atunci reîncepeau certurile din fleacuri și pentru fleacuri, se zgâriau și se îmbrânceau mai puțin, iar într-o zi, nu s-au mai ferit de Felician, crescuse, venise vremea să afle că nu mai era nimic de făcut cu dragostea lor, trăgeau de ceea ce fusese, poate, cu speranța că o vor retrăi; să-l pună să jure că nu povestește nimănui, nu mai avea rost, familiile se destrămau cum se destrămase lumea românească. Când a fost totuși cazul, Felician a explicat că părinții lui erau pur și simplu incapabili să înțeleagă ce se întâmplase cu viața lor, mai ales tatăl, dar era exagerat să fie considerați ceea ce se numea din nou, ca pe vremuri, „dușmani” și, cu atât mai puțin, să fie asimilați complotiștilor, teroriștilor sau agenților Rusiei și Chinei, care ar fi bântuit prin țară.
Tatăl era un șofer posac și tăcut, cobora de la volan, punea cumpărăturile, valizele și sacoșele în port-bagaj, deschidea portiera femeilor, conducea atent și bacșișul îi adâncea o cută în jurul gurii. Din încercările la Gara de Nord și la aeroport s-a ales cu cauciucuri sparte, înjurături și, o dată, câțiva pumni, după care a găsit un colț de stradă în cartierul multinaționalelor și al băncilor. Plimba încolo, încoace slujbașii care, de la o zi la alta – cum mai trecuseră anii! –, s-au tatuat, și-au lăsat bărbi, și-au ras craniile de jur-împrejur și adunat în creștet sau în cozi de cal ce le-a mai rămas din păr, și au îmbrăcat haine care le striveau umerii și pantaloni strâmți și scurți, să li se vadă gleznele; dezvelite erau și gleznele, sânii și buricul femeilor, inele în nas, în buze, în sprâncene, tatuaje pe gât, pe umeri, pe brațe și părul vopsit în roșu, mov, verde, albastru, violet, amestecat; se uita cu coada ochiului în oglinda retrovizoare la fauna asta nouă căzută în telefoane și ar fi râs cu lacrimi dacă nu l-ar fi înecat amărăciunea.
Sfiiciunea, caracterul cumpănit și nevoia de a nu-și tulbura și mai mult părinții, l-au ferit pe Felician de tentațiile excesive ale modei. Purta ginși, tricouri, pulovăre, bascheți, își pieptăna părul șaten cu o cărare pe dreapta, ținea să arate că a luat viața în serios, chiar o luase, și nu avea timp de pierdut. În ultimii ani ai studenției, când mai locuia cu părinții, pleca dimineața și revenea seara. Îi găsea alături pe canapeaua învelită în plasticul care începuse să se rupă, pierduți în încăpățânarea de a desluși ce ascunde de fapt flecăreala de la televizor în numele nației amorfe despre președinție, guvern, parlament, Europa, americani, chinezi, ruși, jafuri, amantlâcuri, crime, catastrofe. Până la adâncă bătrânețe să fi stat, până ce plasticul canapelei ar fi ajuns numai zdrențe, și tot n-ar fi deslușit nimic, fiindcă nu era nimic de deslușit, lumea românească și lumea largă nu ascundeau niciun secret, niciun mister, încetase doar să mai fie lumea lor.
Felician a ajuns la convingerea că se întâmplă ceva cu el, i se tăia din ce în ce mai des respirația, obosea repede, transpira, se clătina brusc pe picioare și nu găsea de fiecare dată sprijin în jur, curând după ce a început să analizeze psihoza emigrației economice în timpul lui liber. În așteptarea eliberării unui post la unul din Institutele care se mai ocupau de starea societății din inerție sau, mai degrabă, nu fusese desființat dintr-o neglijență birocratică regretabilă, avea primul lui job de analist al declarațiilor politice și de consultant pentru chestiunile care dădeau dureri de cap și constipație jurnaliștilor și animatorilor de la o televiziune de știri; trăiau cu toții din banii fabricanților de suplimente alimentare, coloranți pentru păr, tampoane igienice, bere, automobile, și marile suprafețe comerciale care anunțau reduceri de prețuri la mici și la banane.
A fost cea mai dezordonată perioadă a sfârșitului primei lui tinereți, era ca și cum s-ar fi găsit în culisele unei televiziuni americane din deșert cu „știriste” pieptoase care lătrau, concursuri debile, filme polițiste și de oroare, seriale autohtone cu tembeli, gangsteri și târfe, și competiții între bucătari înnobilați ca „chefi”. Singurul care nu s-a tatuat, singurul care și-a păstrat tunsoarea, s-a bărbierit la sânge, s-a îmbrăcat cuviincios și nu s-a drogat era el. Se uita în urmă cu tandrețe la cel care alesese să fie − desuet, întârziat, bătrânicios, mascotă rizibilă a rezistenței la operațiunea sistematică de înregimentare în turma spălaților definitiv pe creier și de niciun folos − constipațiile și durerile de cap continuau, după cum auzise. Și-a permis o concesie minimă, un început de plete, din pasiune subită pentru asistenta Lola, care-și schimba în fiecare săptămână culoarea părului și a podoabei pubiene epilată în formă de inimă; le-a păstrat după divorț ca o amintire care-i distra tatăl și o înduioșa pe mama.
Căutase explicația dezordinii în adolescența lui tulbure. Noaptea friguroasă în care fusese procreat accidental anunțase probabil „sfârșitul comunismului” și putea revendica o anumită predestinare, dar când a înțeles că nimerise într-o țară care nu mai era decât o ruină, l-a cuprins o mare neliniște despre ce-i rămânea de făcut cu viața care îl aștepta. Era neîntinat ideologic, candid, romantic, nu vedea însă mai departe de sfârșitul zilei. Ar fi putut să se las purtat de gândul că țara avea nevoie de el și nu era timp de pierdut, dar s-a temut să nu fie o iluzie a vârstei. Ar fi putut, de asemenea, să adere la vociferarea anticomunistă, singura distinctă și violentă în corul de diverse coloraturi politice al glorificării „economiei de piață”, eufemism de conjunctură al neoliberalismului, cum a înțeles mai târziu. Renunțase, era doar un adolescent tulbure care nu avea nimic în comun cu foștii slujitori ai trecutului, convertiți la democrație și capitalism în nopțile fatidice de la sfârșitul lui decembrie 1989, nici cu intelectualii care-și descoperiseră în aceleași nopți și cu aceeași frenezie bravuri anticomuniste și profunde convingeri liberale, nici cu îmbogățiții din jafurile programate care nu se ascundeau. L-a bătut și gândul să fugă din țară, să rămână prin Germania, Franța, Olanda, sau să se ascundă într-un container, dar se ajungea mai degrabă mort decât viu în Canada și nu voia să-și supere părinții.
Împins de o grabă și de o neliniște pe care ar fi trebuit probabil să le regrete, dar îi era greu, avea amintiri frumoase, bâjbâia unde și cum să-și facă loc în haosul lumii în care nimerise. Părinții nu-l puteau ajuta, rudele, prietenii și cunoscuții lor n-aveau nici ei habar; viitorul anunțat de țărăniștii și liberalii renăscuți era mult prea edulcorat cu reziduuri istorice pentru a-i convinge să nu se mai agațe de certitudinile trecutului. Cei de vârsta lui, prietenii, colegii se îmbuibau cu Coca-Cola, mestecau în neștire gumă care făcea baloane, se hlizeau holbându-se la cărțile de joc cu nuduri de femei și gemeau și strigau în cor ca în casetele cu înregistrări pornografice care se vindeau în buticuri.
În blocul de 14 etaje, atmosfera nu fusese atât de sumbră nici în anii când se tăiau căldura și electricitatea. Se închideau, se furau, se vindeau uzine, manufacturi, dispăreau cooperative, instituții culturale, institute de proiectare și de cercetare, un fel de buimăceală lovise persoane respectabile, cu simțul măsurii și al responsabilității; participaseră de voie, de nevoie la ceea ce fusese „socialismul multilateral dezvoltat” și se vedeau obligați să-și dovedească devoțiunea pentru ceea ce se pretindea că adusese „Revoluția”: libertate, democrație, progres etc.; treceau prin holul de la intrare ca niște umbre. Locatarii cărora li se repartizaseră apartamentele confiscate de la cei care fugiseră în Occident, schimbau yalele, dădeau acatiste, se adunau la subsol și puneau la cale strategii de refuz pentru ziua când proprietarii vor reveni. La etajul 7 locuia un „fost”, un „burghez”, cumpărase apartamentul cu moștenirea de la un frate care fugise după război, era un bătrânel simpatic, guraliv și puțin ramolit, Felician îl ajuta uneori la cumpărături, dar intrase în fibrilația redobândirii proprietăților de pe vremuri și singurul sfat pe care i l-a dat a fost să investească în „cărămidă”, rezista la schimbările de guvern și de regim.
Jurnalistul de la etajul 4 semnase în Scânteia pe la mijlocul lui decembrie 1989 un articol despre viitorul comunist al țării, cineva lipise pagina prin ianuarie lângă lista cu cheltuielile de întreținere, lipise și el un articol din Adevărul în care se răsclocise și nu mai ieșea și nu mai intra în bloc decât fluturând noul ziar „independent”. Tipul deșirat de la etajul 2, spelb, fără vârstă, cu o expresie de total dezgust pentru locatarii și blocul în care-și cumpărase apartamentul din cauza fricii de cutremure, conferențiar la Litere, scria și cronici literare în revistele de literatură devenite tribune ale anticomunismului. De fiecare dată când Felician îl întâlnea în holul de la intrare, scotea din geanta de pânză neagră purtată pe umăr o revistă și i-o făcea cadou cu o crispare de complicitate la un complot ale cărei dedesubturi era prea tânăr să le înțeleagă; când ducea gunoiul la subsol, se întâmpla să găsească lângă pubele, cărți pe care le primise cu dedicații admirative și să aleagă câte una după ce rupea pagina; adunase un raft întreg cu romancieri ignorați. Arhitectul vecin de etaj își făcea valizele să emigreze. Participase la construcția Casei Poporului, ziarele îl înjurau, și l-a asigurat că țara se va goli în câțiva ani; i-a omagiat premoniția în introducerea analizei despre psihoza emigrației economice.
Imun la schimbările violente sau intuind rostul haosului, era unul dintre proprietarii de la parter. Avea mai curând aerul unui funcționar care lucrează într-o încăpere prost luminată și, când iese la lumină, nu apucă să se dezmeticească. Purta costume gri-petrol, palton și pălărie, umbla cu o geantă diplomat, în bloc se credea că e un șef mai mic pe undeva și, cum, de la o zi la alta, pășea tot mai drept și mai apăsat, soldățește, avea să aibă curând dreptul la mașină cu șofer. Se scofâlcise brusc la începutul lui februarie 1990, dar și-a revenit o lună-două mai târziu, la fel de sigur pe el. Felician l-a abordat când a apărut prima dată în noua uniformă de ofițer, dar o carieră în SRI l-ar fi obligat să-i suspecteze pe cei care nu dovedeau suficient entuziasm și devotament pentru noile vremuri și n-a crezut că va fi în stare, nu era în firea lui.
A urcat într-o zi scara cu balustradă, care ducea la podeaua de sub fereastra de la parter a apartamentului, unde locuia cu soția responsabilul de la o Alimentară din cartier, care întârzia să dispară, domnul Petcu. Primul butic pe o rază de câteva blocuri deschis în primăvara lui 1990! Se găseau țigări, bere, Coca-Cola, pâine, biscuiți, ciocolată, gumă de mestecat, ulei, zahăr, lame de ras, lănțișoare, broșe, hârtie igienică și tot ce aducea contrabanda din Turcia, Ungaria și Iugoslavia care mai exista pe atunci. Deseori era coadă și se pălăvrăgea ca în trecut despre ce s-a mai „adus” și ce se mai „dă” la Flori; comerțul avea și o firmă din carton agățată în interior deasupra ferestrei, La Flori. Bănuia că și tatăl își plasase marfa de contrabandă, dar nu îndrăznea să-l descoase, iar mama nu urca niciodată scările.
Mai cumpărase și altădată, dar în acea zi era trimis să cumpere hârtie igienică. Din spatele ferestrei îl privea cu un zâmbet ademenitor Flori, îl vizita uneori noaptea în vis. Era brunetă, frumușică, bine făcută, nu prea înaltă, își punea părul pe bigudiuri, chicotea și zâmbea cu ușurință. Se știa în bloc că vânduse salamuri în magazinul condus de Petcu și nu se luaseră cu acte decât după ce, reclamați că tulburau colectivul magazinului cu comportamentul lor imoral, fuseseră chemați amândoi la Partid. Părea cam nelalocul ei când se ținea de brațul lui Petcu, zece ani mai vârstnic, se știa și asta în bloc, părul pieptănat pe spate, să-i acopere chelia, sprâncene stufoase, privire parșivă, buze groase, burtă, brațe și picioare subțiri, dar convingerea generală era că se încurcase cu el, pentru că avea bani și-i făcea mofturile.
Stătea într-un fotoliu prevăzut cu câteva perne, să-i ajungă coatele pe tejgheaua unde era cântarul și un calculator care se alimenta la lumina zilei, decolteul adânc al rochiilor lăsa să i se vadă sânii când se apleca, iar când se ridica și pășea să caute ceva, fesele îi tremurau. Ridicase și Felician mâinile pe scândura agățată sub fereastră, ținea banii strânși în pumn, deodată rușinat că trebuie să-i ceară cinci rulouri de hârtie igienică înșirate pe o sfoară. Nu se întâmpla probabil multor adolescenți timizi ca viața erotică și primii pași ai unei posibile predestinări sociale, în cazul în care și-au imaginat-o, să înceapă cu achiziția a cinci rulouri de hârtie igienică cenușie, scorțoasă și aspră, singura care se găsise ani de zile, dar lui i s-a întâmplat. Știa pe atunci mai nimic despre femei, nici după ce le-a luat valul execrabil al feminismului radical, n-a știut mai mult, și poate nici nu merita să știe, pentru că nu i-ar fi folosit la nimic; de fapt, renunțase să le mai înțeleagă și i-a prins bine când Lola s-a încurcat cu actorașul care vindea la televizor supozitoare pentru hemoroizi, n-a suferit, era doar o întâmplare a vieții pe care n-o prevăzuse. Cum a fost și în acea dimineață când Flori și-a strecurat mâinile goale prin dreptunghiul tăiat în fereastră, i se vedeau bretelele sutienului. I-a prins brusc pumnul, ca într-o îmbrățișare, iar, când l-a desfăcut să caute banii, îi ardeau degetele, și l-a întrebat dacă nu vrea să vândă în locul ei în timpul liber, un tremur l-a zdruncinat din creștet până în tălpi și mintea i-a luat-o razna.
Timp liber avea după-amiezile, când termina temele pentru liceu, și la sfârșit de săptămână. Doamna Flori, nu i-a spus niciodată altfel, îl vedea pe fereastră când revenea de la școală și îl anunța cu zâmbetul ei ademenitor dacă are sau nu nevoie de el. A învățat repede să dea restul, să cântărească, să noteze într-un caiet ce s-a vândut, ce mai vor clienții și unde găsea în camera transformată în depozit ce era de găsit. Pernele fotoliului miroseau a parfum greu, turcesc, și a ceea ce îmi imagina că ar fi aroma trupului doamnei Flori. Ea îl plătea, ea controla încasările, făcea comenzile și, când o distra ceva din senin și izbucnea în râs, îl mângâia pe bărbie cu buricele fierbinți ale degetelor.
Într-o sâmbătă după-amiaza, ea și domnul Petcu au fost invitați la un botez. Felician i-a văzut pe fereastră cum se urcă în BMW-ul cu placa de înmatriculare 527 Pet, parcat lângă Dacia scoasă la vânzare; „Domnu’ Pârț”, i se adresase odată, enervat, la o ședință a blocului, criticul literar care știa franceză. Înfundat în fotoliu, între doi clienți, citea una dintre cărțile aruncate la gunoi, povestea încâlcită a unui profesor din provincie tracasat de Securitate pentru bancurile și catrenele despre Ceaușescu spuse și citite la o petrecere. Ajunsese la ultimele pagini, profesorul făcuse „Revoluția” în orașul lui, smulsese epoleții securistului și Frontul Salvării Naționale îi comunicase dorința de a-l coopta în calitate de disident și revoluționar. Era la paragraful refuzului din motive de revelații liberale, când domnul Petcu și doamna Flori au revenit, el bine abțiguit, s-a dus direct în dormitor, și ea, zâmbitoare ca în nopțile când îl vizita în vis.
– Mai rămâi, a zis.
A rămas.
(Fragment din romanul Figuranții)