O poezie cuprinzătoare a ființei neexcluzând visul nocturn care poate avea parte, conform lui Jung, de-o interpretare fie la nivelul obiectului ce ar fi cauzală, mecanică, fie de una la nivelul subiectului, „exprimând o semnificație sau alta datorită mișcărilor celor mai subtile ale sufletului nostru”. Visul devine în felul acesta „teatrul unde cel ce visează este simultan actor, scenă, sufleor, regizor, autor, public și critic”. Un atare spectacol al vieții interioare ni-l înfățișează în ultimul d-sale volum, Somnul de taină, Monica Pillat. Starea de spirit a autoarei e inspirată de încrederea de-a se putea raporta în felul acesta la real: „Nu știu dacă prelungesc viața, dar, în mod cert, aceste experiențe mie îmi lărgesc orizontul imaginației, îmi îmbunează realitatea, o fluidizează, o muzicalizează, o umplu de speranță. Iar cel care își face din vis o sursă de inspirație, de cunoaștere și de înțelepciune se eliberează de prejudecăți și de închistare”. Consemnând capacitatea constructivă a oniricului: „Arta își croiește din materialul oniric propriile plăsmuiri care celebrează imposibilul. Spre deosebire de construcția pe care Meșterul Manole o ridica ziua și care se surpa noaptea, visul încheagă ce s-a destrămat și am pierdut în existența diurnă”. Visul ca „a doua viață”, conform expresiei lui Gérard de Nerval, apare aici în două capitole.
Mai întâi un „jurnal” care transcrie „revelațiile nocturne”, episoade nu doar ale unei eliberări, ci și ale unor asociații spontane ce ne introduc în mister. O clarificare ne oferă gradația lor ascensională. Începând cu primul strat al „zăcământului”, cel ce indică „preocupările din timpul vieții diurne”, continuând cu al doilea dedicat „amintirilor noastre mai vechi” și cu al treilea în care „ne desprindem de materialitatea existenței”, spre a ajunge la al patrulea, esențial. În magia sa, „nu mai au nici o însemnătate numele și nici atributele care ne conferă particularitatea unei anume identități. Devenim prezențe imponderabile, libere și fără margini. La trezirea dintr-o asemenea adâncire, ne trebuie un timp ca să ne aducem aminte cine suntem”. Emoția relatărilor apare contextualizată de împrejurările intime ale ființei. Materia se desface de legitățile sale: „Eram singură în fața unei biserici cu zidurile fisurate și, prin largile crăpături, intrau și ieșeau păsări albe. De jur împrejur, se auzeau doar fâlfâiri și zvon de păsări. «Ce ciudat lăcaș», mă gândeam, «unde sunt primite doar zburătoarele…»”. Verbul se materializează, levitația e curentă, vizibilul și invizibilul se interpenetrează. „Visam că aveam puterea să dau cuvintelor realitate și, cum spuneam ceva despre cineva, vorbele deveneau imagini și acel cineva mi se supunea. Atunci am întrebat: – Ce este adevărul? – Adevărul are conturul unei catedrale, mi s-a răspuns. În aceeași clipă, am început să clădesc cu mâinile în aer catedrala. Temelia și fundația îmi erau vizibile, deoarece erau pictate în văzduh: eu doar trebuia, prin atingere, să le dau materialitate. Însă, cu cât înaintam în sus, către turnuri, desenul dispărea și trebuia ca eu să îmi închipui clădirea din nevăzut”. În narativul vizionar obiectele se înfiripă așadar din văzduhul pur…
Nu o dată intervine o cedare lejeră a eului, o miraculoasă contopire a ființelor: „Se făcea că era noapte și mă culcasem în patul lui Buni, iar alături, pe noptieră, ardea lampa. Stăteam cu o carte deschisă în mână, nemaiștiind cine eram, eu sau ea, de parcă ar fi avut loc nu o substituire, ci o retragere a mea într-însa, și așteptam cu ochii în gol să vină tata să ne stingă lumina”. O aproape permanentă prezență e cea a tatălui precum în varianta următoare, cu duioșia unui final metaforic: „Înăuntru se făcuse noapte. Tata era lângă mine, în aer, însă nu îl puteam vedea și nu știam cum să-l strig. Dar apoi, i-am auzit pașii în întuneric, iar când m-am trezit, sunetul pașilor lui se prefăcuse în zgomotul picăturilor de ploaie care se loveau de geam”. O halucinație terifiantă până la un punct subliniază atașamentul: „Într-o noapte, mi s-a arătat tata care rupea distrat foile scrise din caietul meu, ca să-mi arate cât erau de neînsemnate, iar apoi spărgea mai multe vase prețioase, umplând de cioburi podeaua. Mă uitam la el cu inima strânsă, părându-mi rău de fiecare dintre acele mărunțișuri, până când mi-am oprit privirea pe zâmbetul lui și abia atunci mi-am dat seama de minunea faptului că eram împreună”.
Ultimul capitol al volumului e consacrat poeziei. Adaptând imaginile simțămintelor onirice la expresie, autoarea certifică implicit rolul lor în natura lirică a d-sale. Nu este evitat un moment traumatizant al visului, care beneficiază însă de un final angelic: „Cele mai mari primejdii/ M-așteaptă când adorm/ Fără să iau de Sus/ Busola ocrotirii.// Atunci, neprevăzutul/ Mă trage-ntr-un vârtej/ De frici amețitoare/ Și, ca să nu dispar,/ Îmi trebuie un reazem,/ O voce sau un nume/ De care să mă țin (…) Ajung totuși la mal/ Doar dacă sunt găsită/ De-un înger pelerin,/ Care-mi ridică pleoapa/ Ca să mă pot trezi.” (Primejdii ) Drumul către divinitate e dificil, condiționat de favoarea acesteia, dar blocat de umana inconsistență a aspirației: „Eu sunt aici numai în vis,/ Dar, ca să vin până la Tine/ Cu trup cu tot, ar trebui/ Să-mi fii și drum, și călăuză,/ Pentru că singură nu știu/ Care potecă nu m-afundă/ În nebuloasa altui timp,/ Cu răsuciri ocolitoare.// Deja sunt prinsă-ntre cărări/ Ca într-o pânză de păianjen,/ Oricum aș lua-o, mă trezesc/ Întoarsă-n punctul de plecare…” (Ar trebui ). O savantă relație între artă și real, cu un factor sinestezic: „Apoi sunt lămpi care se-aprind cu gândul/ Și răspândesc lumina ca parfumul,/ Scoțând din întuneric așezarea./ Dacă te-nmoi și lași să te ia vraja,/ Te poți trezi închis într-o pictură/ Care orna demult salonul verde” (Răsfrângeri). Sau un amalgam de timpuri laice și biblice, într-o festivă contemplație: „Te uiți la mine lung,/ Până mă faci fereastra/ Pe care-ncepi să vezi/ Vitrina lucitoare/ Din noaptea de Crăciun.// Te-ajung și eu din urmă/ Și ne lipim cu ochii/ De bradul dinăuntru,/ Cu îngeri de argint,/ Până când amândouă,/ Bunica și nepoata,/ Ne scuturăm de ani/ Și devenim de-o seamă/ Cu Pruncul de demult,/ Ce iese din icoană” (Fereastra ). În clarobscurul amintirii, imaginii materne i se acordă prerogativul de a-și contopi vorbele cu cele ale copilului: „Ea se trezește, parcă eu sunt vis/ Și, când m-aplec pe apele oglinzii,/ Pare că fața mea e doar un văl/ Prin care ea încearcă să se-arate.// Atâta am să-i spun, dar nu mai știu/ Dacă sunt ale ei ori ale mele/ Cuvintele pe care le-aș rosti,/ Acum, când se ridică din penumbre” (Mama ). La un moment dat plutirea imaterială se asociază cu ubicuitatea: „Eram și pasul și poteca,/ Apoi – doar aerul, plutirea.// Descopeream că sunt oriunde/ Voiam s-ajung… chiar mai departe – / Aș fi lăsat în urmă totul,/ doar să mă spulber în albastru.” (Anamnesis )
Semnificativ, culoarea albastră e recurentă: „Mă văd o cameră albastră,/ Cu evantaie răsfirând/ Suflarea serii” (Ev ). Culoare sugerând lui Kandinsky „o mișcare de îndepărtare a omului și o mișcare dirijată doar spre propriul său centru care, totuși, atrage omul către infinit și trezește în el dorința de puritate și setea de supranatural”. Sau în extazul încercat pe drumul bimilenar al credinței: „Fie că mă-mpresoară lacuri,/ Fie învălurate stepe,/ Drumul pe care merg e-același/ De două mii de ani încoace// Întâi mă tem, sunt rătăcită/ În vastitatea ce se schimbă,/ Apoi în suflet simt talazuri/ Nu de ocean, ci de lumină” (Dintotdeauna ). Transcendența armonizându-se cu topirea eului în lumina sacrală: „Am fost aici dintotdeauna,/ Însă acum e prima oară/ Când vii spre mine dinăuntru/ Și mă înconjori dinafară” (ibidem ). Precum și un simbol al textului propriu pe care poeta nu și l-a dus la conștiință. D-sa îi comunicase câteva versuri personale „unui iubit și distins coleg de la Catedra de literatură comparată, pe nume Cornel Mihai Ionescu”, având parte de o reacție neașteptată a acestuia: „«Nu știi semnificația penelor de păun?» m-a întrebat vădit surprins.» «Nu…» «Ai prins în somn imaginea arhetipală a veșniciei despre care vorbește Jung, descriind-o ca pe o imensă coadă de păun cu ochii pictați!» a strigat el entuziasmat”. Scrierea marii doamne care este Monica Pillat reprezintă fără doar și poate un emoționant cântec de lebădă al unei ilustre familii (și Ionel Brătianu a făcut parte dintr-însa), în fapt al unei întregi epoci căreia regimul comunist i-a adus finalul sângeros, epocă pe care o evocăm cu o variat motivată nostalgie…
Monica Pillat, Somnul de taină, postfață de Dan C. Mihăilescu,
Editura Spandugino, 2023