opinii
LIVIU CAPȘA

Jurnalismul lui Mario Vargas Llosa. O rememorare

Articol publicat în ediția 07-08/2023

Inspirat de lectura recentelor cărți de non-ficțiune ale lui Llosa, prin care marele romancier omagiază literatura și analizează, cu onestitate și luciditate, ideologia liberală și complexitatea lumii contemporane, am recitit, spre realizarea unei „integrale” a ideilor sale social-politice, mai vechea sa carte de memorii, Peștele în apă, precum și pe cea de convorbiri cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Prima este o carte în care, alături de amintirile din copilărie și evocarea începuturilor sale literare, Vargas Llosa vorbește și despre experiența de politician și de fost candidat la președinția statului Peru, o „paranteză” extra-literară din viața sa, soldată cu un neașteptat eșec. Dincolo de farmecul istorisirilor, surprinzător în aceste rememorări, pe care Vargas Llosa le aduce în fața cititorilor cu onestitate, este asemănarea, prin ceea ce a trecut în scurta sa aventură politică, cu situația social-politică din România post-decembristă, când, abia ieșită din comunism, țara noastră oferea lumii un „spectacol” hilar și grotesc în același timp, asupra căruia nu e cazul să mai insist.
În esența sa, cartea aceasta ne convinge încă o dată, că un mare scriitor este atât un visător lucid, care în creația sa literară poate da frâu liber fanteziei, purtându-și cititorii prin teritoriile plăsmuite de alchimia secretă a talentului, culturii și imaginației sale, dar, în același timp, în exprimările publice, în luările de atitudine față de realitățile istoriei și ale prezentului, poziția sa va fi marcată, totdeauna, de luciditate, intransigență și respect pentru adevăr.
Toate cele de mai sus au fost confirmate de scriitorul peruan în întâlnirile publice, cu ocazia vizitei sale în România, prilejuită de lansarea acestei cărți, dar și în câteva opinii emise pentru publicații din străinătate despre omul politic al zilelor de atunci, primul emanat al revoluției televizate. Comparându-l, într-un mod neașteptat pentru noi, cu un poet dominican care „l-a servit” un timp pe generalul dictator Trujillo, pentru ca apoi să-l renege, într-o disidență de operetă ce-i va servi mai târziu, în democrație, Vargas Llosa a apus, cu referire directă la „binefacerile” cu care ne-au copleșit bineorientatul nostru președinte de atunci și gașca sa de criptocomuniști reșapați la repezeală, că „ambii sunt probe vii că anumite regimuri mor mai târziu decât tiranii care le-au condus”. Să reținem că suntem în 1995, iar pe români îi mai aștepta, la nemiloasa cotitură a istoriei, după un respiro eșuat cu Emil Constantinescu, încă un mandat iliescian. Cum s-ar spune, prarafrazând o zicere poetică, o nouă lovitură peste vechile dureri !
Așadar a fost nevoie, iată, să vină un străin – e adevărat, un scriitor genial – ca să ne servească, pe lângă mirajul literaturii sale, o porție de analiză necruțătoare, de realism și luciditate, despre ceea ce noi trăiam zilnic, hipnotizați de discursurile în cascadă ale demagogiei și urii. Era semnalul său onest pentru o populație care gira himerele reformării din interior a unui sistem „întinat de dictator”, cum spunea fostul activist, acum democrat de circumstanță, cu vechii săi tovarăși de drum, reorientați la repezeală și nebăgare de seamă, recuperați de jovialul adorator al minerilor cu „simț civic”. Era, din partea lui Vargas Llosa, un semnal de trezire față de un regim care îl îngropase pe Ceaușescu în taina unei nopți de decembrie, dar care lăsase la lumina zilei fantoma visurilor nebune ale unui dictator și duhul obișnuințelor care ne-au otrăvit viața atâta amar de ani. Se specula naivitatea unui popor dezorientat, se sufla cu spor în pânzele ignoranței, se cultiva frica de schimbare, se întindeau mesele pomenilor amăgitoare care adormeau gândul și fapta multor români. Se striga din toți rărunchii că vechiul regim era mort, dar se făcea totul ca să supraviețuiască. Un adevărat „teatru al umbrelor”, cum ar spune un mare filosof, pe care românii îl luau în serios, creditându-l la nesfârșit cu costuri care ne apasă și acum.
În această funestă conjunctură, cu riscul de a stârni nemulțumiri și antipatii, Vargas Llosa nu abdică de la moralitatea sa exemplară, avertizând, cu anvergura sa de plăsmuitor de lumi ce s-au legitimat de la o realitate incontestabilă, dar și de cititor lucid și înțelept al istoriei : „pe Ceaușești i-au mâncat viermii, dar poporului român îi vor trebui timp, muncă și imaginație pentru a se debarasa de moștenirea trecutului pe care această pereche i-a lăsat-o”.
Un spectacol al ideilor, al culturii și rafinamentului intelectual, într-o limbă ce-i poartă pecetea inconfundabilă, aceasta este publicistica lui Vargas Llosa, față de care mărturisește o omenească recunoștință. Spune Vargas Llosa în cartea de convorbiri cu Gabriel Liiceanu: „Jurnalistica m-a ajutat mult din punct de vedere literar. Cred că n-aș fi scris nici jumătate din povestirile mele fără experiențele pe care mi le-a oferit. […] Dar trebuie să mai adaug ceva. Mie nu-mi place ideea că scriitorul trăiește complet izolat într-o lume de vise și fantezii. Deși literatura e vocația și pasiunea mea, cred că pentru mine e foarte important să am întotdeauna cel puțin un picior bine înfipt în stradă, în istorie, care se face zi de zi, și asta a fost și este pentru mine jurnalismul: un mod de a nu mă rătăci în lumea purei invenții”. Așa cum, aș continua, tot cu cuvintele lui Vargas Llosa, nu trebuie să ne rătăcim nici în utopie, iar comunismul este o utopie, „dacă vrem să ne păstrăm optimismul”. Pentru că, conchide Vargas Llosa, răspunzând întrebărilor lui Gabriel Liiceanu: „De fiecare dată când oamenii au căutat să construiască o societate perfectă, rezultatul a fost o hecatombă, Apocalipsa”.
Fără îndoială că, prin ceea ce a spus și scris despre societatea contemporană, prin excepționalul său jurnalism, Vargas Llosa se alătură, în veritabile pledoarii, altor mari gânditori – scriitori, istorici și filosofi –, care și-au îndeplinit o datorie morală de a se pronunța, cu spiritul lor pătrunzător, despre marile teme ale prezentului, despre faptele înălțătoare ale omului, dar și despre, cum spune romancierul, „chipuri ale răului în lumea de astăzi”.